Cealaltă față a tenisului: Simona Halep pierde în turul III la US Open

Adrian Țoca | 29 august 2014

Simona Mirjana Lucic.

 

Simona Halep a pierdut în turul III la US Open, învinsă de Mirjana Lucic-Baroni, scor 7-6, 6-2. 

Bun. A venit și momentul de care ne era teamă. Simona Halep s-a lovit de primul ei iceberg de când e în Top 10 și a devenit astfel eroina negativă a celei mai mari surprize de pe tabloul feminin, cel puțin din perspectiva rankingului. După aproape 16 luni în care Simona a venit mereu din spate, a fost cea care a surprins întotdeauna plăcut, a învins favorite cu clasament mai bun sau era cea care rămânea highest seed pe tablou, jucătoarea noastră a trăit reversul medaliei. E un proces natural, orice tenismen îl experimentează (și nu doar o dată), știam (aproape) toți că va veni, că e inevitabil, și totuși, șocul trăit a fost imens. Simona noastră, în care ne-am investit cu toții, să piardă atât de devreme la un Grand Slam la care se presupunea că ar fi trebuit să concureze la titlu? Greu de suportat.

Să vedem întâi ce anume s-a întâmplat de fapt: a fost o înfrângere corectă, cinstită, contra unei adversare superioare din toate punctele de vedere la momentul meciului. Rezultatul e imparabil, iar Simona a fost prima care l-a validat: “Ea a fost jucătoarea mai bună azi, așa că nu-mi rămâne decât să muncesc mai mult în continuare și să mă pregătesc pentru următorul turneu. În tenis, oricine te poate bate, trebuie să accept asta și să merg mai departe”.

Aerul de incontestabil al rezultatului ar trebui, pe de o parte, să înlăture repede senzația de frustrare (incomparabilă cu cea de la Paris, când Simo a fost la doar două game-uri de un titlu de Grand Slam), dar, pe de altă parte, ridică o sumedenie de întrebări.

Victoria lui Lucic Baroni este cu atât mai spectaculoasă pentru croată și dureroasă pentru noi cu cât s-a produs printr-un comeback de proporții. Așa, cu tot cu ziua slabă pe care a prins-o, Simona s-a desprins la două break-uri, a reușit să potolească și să treacă cu bine prin avântul inițial al Mirjanei și a ajuns la mingi de set. Au fost destule momente „normale” pe parcursul primului set: apărare redutabilă în câteva situații; două game-uri câștigate confortabil cu serviciul, acel passing shot superb cu care a obținut break-ul de 3-2, pe care l-a putut executa doar pentru că a anticipat ca în zilele bune direcția atacului lui Lucic. Când a ajuns la 5-2, Simona a salvat o minge de break cu un as și, în punctul imediat următor, a găsit un serviciu doi cu un plasament impecabil pentru a-și oferi o șansă de a închide setul. Încă un punct și probabil că am fi scris acum o cu totul altfel de cronică: la 6-2, meciul s-ar fi putut foarte bine rupe în două, dispozițiile de joc ale celor două ar fi putut să cunoască direcții diametral opuse, iar favorita 2 ar fi putut câștiga un meci chiar dacă n-a fost ziua ei – calitatea principală a jucătorilor mari.

Dar ar fi fost mai bine așa, oare? La 5-2, senzația mea a fost că scorul e un pic mincinos, prea aspru față de ce se jucase până atunci. La 5-4, primul gând a fost “iată un scor fair”. Dar Simona n-a putut servi setul nici a doua oară, pierzându-se cu firea după seria de pumni încasați în serie în game-urile anterioare. Rezultatul? Două duble greșeli într-un game cedat practic fără luptă, la zero.

Acel fatidic game opt i-a îngreunat picioarele și i-a întunecat luciditatea româncei, în vreme ce Lucic a prins foc, motivată substanțial de mingile de set salvate. Episodul discuției cu arbitrul de scaun, la un punct repetat în urma unui challenge, a părut s-o descătușeze cu totul pe croată, care a început să lovească winners degajată, cu multă ușurință.

A fost rezultatul unui plan, nu o întâmplare. Lucic a jucat la fel de agresiv încă de la început, doar că pe final de set ofensiva ei a devenit mai clară, pe măsură ce replica Simonei s-a evaporat. Croata a manevrat-o pe Simona de pe baseline, bruscând-o cu forța superioară și cu timingul loviturilor. A luat mingile repede, a fost ultra-agresivă pe retur și a știut să-și facă simțită prezența, să se impună, acoperind-o pe româncă. În replică, Halep n-a putut să obțină suficientă adâncime și plasament în lovituri, iar pe măsură ce meciul a avansat, a început să se precipite. A lovit scurt și slab, dreapta a trădat-o în momentele importante, s-a lăsat împinsă mult în spatele terenului, a lovit la siguranță, n-a mai putut s-o oblige pe Lucic să lovească o minge în plus. Iar serviciul a dezertat-o și, cel mai important, n-a mai crezut că poate găsi în ea alte soluții.

Seria de puncte consecutive, pe care Simona n-a putut s-o rupă de niciun fel, să iasă cumva din corzi, a făcut o gaură imensă în încrederea româncei: când s-a intrat în tiebreak, oportunități au mai fost să se scuture de Mirjana, dar favorita doi n-a mai ieșit niciodată din transa negativă în care intrase, rămânând pasivă, dependentă de greșelile adversarei. A ajuns la 6-6 ajutată de două erori ale lui Lucic, dar presiunea imensă, direcția în care se ducea jocul, inabilitatea de a lovi mai lung și mai variat, de a schimba cumva termenii jocului, toate astea au apăsat teribil, iar Simona a făcut o nouă dublă greșeală care a stârnit rumoare în tribunele de pe Grandstand. O arenă în care outsiderii prind, de obicei, aripi, și în care favoriții vin ca să pice. Numărul de surprize petrecute pe acest teren e mai mare decât pe altele, poate și pentru că ambianța mai intimă, dar în același timp, electrică, o struțo-cămilă între outside courts și big courts, le vine ca o mănușă jucătorilor cu șansa a doua.

Setul doi n-a mai contat câtuși de puțin. Simona a fost doar o umbră, incapabilă să reacționeze în vreun fel la presiunea copleșitoare venită de dincolo de fileu. După ce a evitat un dublu break la 1-3, românca n-a mai putut salva iminența pe următorul serviciu. Lucic a închis cu doi ași, punând un semn de exclamare pe upsetul turneului și cea mai bună performanță a ei de la semifinala jucată la Wimbledon în… 1999. Ceea ce pentru noi a fost deziluzie, croata a numit “cea mai bună zi a vieții mele”, o încununare a unor ani lungi și grei, ani pe care Mirjana i-a răzbunat într-un fel cu această victorie.

Acum. Este acest rezultat un capăt de lume? Nu, categoric nu. Regularitatea Simonei de până acum a ridicat standardele atât de mult și atât de repede încât acum ni se pare normal și cuvenit ca fiecare turneu să-i aducă Simonei o semifinală sau o finală. Așa ceva nu e posibil fără căderi absolut normale de formă și o simplă privire pe carierele altor sportivi de top din ATP sau WTA arată că fiecare este predispus la rezultate nefaste, mai devreme sau mai târziu. Fiecare a fost contestat, blamat și criticat. Fiecare a fost provocat să dovedească din nou și din nou că aparține elitei. Fiecare s-a confruntat nu doar cu pierderi de formă, ci și cu pierderi de încredere sau, mai grav, de motivație. Rafa Nadal spunea că numai proștii nu au îndoieli în ce-i privește, Federer a fost trimis la retragere pe fiecare an din 2008 încoace. În circuitul feminin, absolut toate numele mari au trecut prin perioade proaste, mai lungi sau mai scurte. Nu mai departe de sezonul acesta, Serena a pierdut prematur în trei GS-uri, Sharapova a avut nevoie de trei luni ca să obțină un prim rezultat relevant, Na Li a dispărut cu totul după titlul de la AO, Kvitova e același monument de inconstanță ca întotdeauna, iar anul Radwanskăi e sub așteptări. După un sfert, o finală și o semifinală în primele trei Slamuri, eliminarea Simonei în turul III o fi părând un cataclism, dar nu e decât un eveniment normal, care se întâmplă relativ des în circuit.

Este eventuala cădere din clasament o dramă? Nu, nici pe departe. Clasamentul oscilează, diferențele sunt mici, iar ce se pierde azi se poate recupera mâine. Clasamentul este o expresie a rezultatelor ultimelor 52 de săptămâni, premiază acele jucătoare care produc un cumul de rezultate relevante în mai multe competiții care contează. A contesta legitimitatea prezenței Simonei la vârf, placă atât de des folosită de criticii ei, este o noțiune absolut absurdă.

În aceeași discuție, mai e o nuanță: contează prea puțin dacă Simona e pe 2, pe 5 sau pe 6. Nu e motiv de panică eventuala cădere din clasament. Ceea ce contează este că e acolo, în vârf, în Top 10 ca stare de spirit, ca apartenență la un grup (ok, în primele opt ar fi de preferat, pentru că asigură trageri mai bune cel puțin până în sferturi). În rest, nu există niciun premiu pentru locul 2 sau 3. A auzit cineva de jucător faimos pentru că a stat numai pe locul 2? Nu. Locul 1 face o diferență. Titlurile mari fac diferența. Locul 2 e doar o chestiune de moment. Dacă-l va pierde, îl va putea recupera.

E Simona o altă persoană acum? S-a schimbat ceva? Nu, categoric nu. Simona a insistat întotdeauna pe faptul că nu vrea să lase rezultatele să o schimbe. Și e absurd să credem că dacă va ieși parțial din atenția publicului, asta o face mai puțin specială. Sau, ca să mutăm discuția înapoi pe teren, dacă a avut o lună mai slabă, asta nu înseamnă că, dintr-o dată, nu mai știe să joace tenis. Din păcate, așa cum spuneam și în alte ocazii, tenisul e un sport de memorie scurtă, în care contează foarte mult ce-ai făcut recent. Dar înfrângerea Simonei cu Lucic nu îi scade din importanța sau din relevanța performanțelor înregistrate în restul anului.

Ar trebui Simona să apese pe butonul de panică? Încă o dată, nu. Tenisul nu e fotbal, să dai afară antrenorul după două înfrângeri ca să “produci un șoc la echipă”. Teoria cu Wim Fissette, născută dintr-un editorial, face trafic și dă bine la publicul nostru, pentru că identifică din prima un vinovat pe care să-l arătăm cu toții cu degetul. Iată cauza, ni se spune, el strică! Ce contează ca nu au analizat decât foarte puțini mult blamatul mesaj al lui Wim de la Cincy. Dar nu dai afară antrenorul pur și simplu. Tenisul e un sport de anduranță și de răbdare, un sport în care, cum spunea Simona, trebuie să “accepți” că adversarul poate fi mai bun decât tine în orice zi. Virginia Ruzici ne spunea că e nepotrivit să căutăm concluzii după un trimestru sau după o jumătate de an, ci să așteptăm până la finalul sezonului, când se poate face o evaluare corectă și completă. Sistemul după care se desfășoară circuitul, diabolic și genial în același timp, are două fețe ale monedei: pe de o parte, te obligă să dai randament la cel mai înalt nivel aproape non-stop, asta dacă vrei să rămâi sus. Pe de altă parte, îți oferă întotdeauna o nouă șansă. Un turneu ratat este urmat de un altul, de la care poți să o iei de la capăt, să te resetezi și să începi o nouă campanie.

Și atunci? De ce a pierdut Simona și ce anume ar trebui să ne alarmeze, de fapt?

Campania ratată de hard, suprafață pe care chiar ea spunea că se așteaptă să dea un randament mai mare decât pe zgură, ar putea fi o consecință a unui cumul de conjuncturi.

De exemplu, programul Simonei. Spuneam încă de la turneul de la București că, pe măsură ce o văd pe Simona trăgând de ea pentru fiecare meci, mi se pare că apariția ei la turneul de acasă e un risc din ce în ce mai mare. Ca unul care a urmărit-o de aproape meci de meci la Paris și la Londra, știu cât de mult a lăsat pe teren în fiecare din meciurile de acolo. Înțeleg cât a muncit pentru finala de la RG și semifinala de la Wimbledon. Două turnee în care a jucat 13 meciuri. Consumul fizic, și mai ales, mental, e uriaș și trebuie suplinit de undeva. E obositor să urmărești două Slamuri într-o lună, dar să le duci pe amândouă până în fazele finale. Dovadă că, afară de Simona, doar Djokovic și Bouchard au mai jucat cel puțin semifinale în ambele. După Londra, calendarul implică o vacanță vrând-nevrând. Indiferent cât ești de în formă, trebuie să te oprești. Cu câteva accidentări ușoare la activ, Simona vorbea deja despre epuizare mentală încă de la Wimbledon. Apariția de la București a fost un bonus pe planul imaginii, dar a venit cu un cost. Toată lumea de aici a vrut ceva de la ea: o poză, un autograf, un zâmbet, un interviu, un contract, trafic, expunere, endorsement, încă un trofeu. Ne-am înfruptat cu toții din energia ei, iar ea a dat fiecăruia ce și-a dorit.

Vacanța de după a fost scurtă, mult prea scurtă. O săptămână mai târziu, Simona era deja înapoi în București, pregătindu-și diverse (și necesare) activități promoționale, apoi reluând antrenamentele. Ideea e că nu cred că a apucat să se detașeze suficient de tenis. Când a reapărut pe teren, între timp urcată încă un loc (nu e vina ei că Na Li n-a jucat deloc post-Wimbledon), Simona a făcut-o neconectată, ca și cum n-ar fi avut acele rezerve de motivație și energie la care să apeleze când situația o cere. Nu atât fizic, cât mental. Poți fi refăcut fizic în timp util, dar poți să ai dificultăți majore în a performa, tocmai pentru că mintea nu e la parametrii la care trebuie.

Noua întâlnire cu Sharapova a avut și ea un rol important: dacă Simo ar fi păstrat scorul favorabil până la capătul meciului, e foarte posibil ca adrenalina și confirmarea aduse de o victorie atât de importantă să o fi purtat pe spate în restul sezonului de hard, să o regenereze. Ar fi fost un refresh natural, cu tot cu bonusul emoțional al revanșei față de Maria. Așa însă, noul eșec i-a plantat în cap noi dubii. Era, deja, al treilea meci important pierdut, după RG și Wimbledon. Normal că te gândești. În majoritatea meciurilor pe hard, ea nu a părut că se bucură că e pe teren. Ori, Simona are nevoie să iubească momentul, să “joace cu plăcere”. Fraza asta, platonică pentru cine nu-i vede semnificația, îi sumarizează ascensiunea, saltul valoric și performanțele din ultimul an. O Simona inspirată și flămândă ar fi răspuns altfel la US Open. Simona pe care am văzut-o la New York a apărut pe teren apăsată de presiunea clasamentului și a așteptărilor (pe care le-a amintit mai des decât de obicei în declarații), ștearsă și neinspirată. 

Iar toate astea se transpun în joc, pentru că, lipsită de luciditate, Simona a renunțat sau n-a mai pus în practică părți ale jocului ei care se dovediseră elementare în restul sezonului. N-a mai variat, a început să joace prea scurt, prea defensiv, a început să arate mai stresată pe teren, nu și-a mai obligat adversarele să joace în condițiile ei, nu a mai deschis unghiuri atât de bine, nu s-a mai deplasat la fel de bine. O viteză în minus în toate cele trei turnee nord-americane. Dintr-o dată, minusurile jocului ei au devenit mult mai evidente, mai ușor de expus de către adversare. Mai greu de contrabalansat de către Simona. 

Cred că, paradoxal, acest eșec întâmplat în turul III s-a întâmplat când trebuia. Dacă venea un pic mai târziu în turneu, ar fi avut un efect mai toxic. Așa însă, e ceea ce se numește blessing in disguise. Simona se alege cu o săptămână în plus departe de lumina reflectoarelor, are ocazia să analizeze și să se gândească la ce n-a mers. Am mai scris-o, Simona e un analist de excepție. Să nu ne lăsăm păcăliți de aparentele șabloane din interviurile de la WTA Live. Am mari dubii că nu ar ști deja ce are de făcut. Știa deja de la conferința de după Lucic. Asta nu înseamnă că va și reuși din prima să implementeze cu succes, dar e important că știe ce are de făcut. Și pentru asta e nevoie de timp.

Eliminarea de la New York îi dă acest timp. Îi mai dă șansa să facă un pas în spate și să vadă mai clar imaginea de ansamblu. Să se reîncarce și să lucreze suplimentar, și cu mai multă determinare, la părțile deficitare ale jocului ei. E un lux, pasul în spate, pe care nu toți ni-l permitem. Ar trebui ca fiecare dintre noi să facă asta mai des. O va remotiva, o va elibera un pic de greutatea pe care a început să o adune inevitabil, pe nesimțite. Bucata de hard nord-american n-a mers cum trebuie, n-a fost tratată cum trebuie și n-a avut rezultatele dorite, dar privind tot în ansamblu, e doar o bucățică dintr-un ocean. Mai interesant e ce va urma, provocarea părții următoare a carierei ei. Cum va răspunde ea de aici înainte. Făcută oricum la o viteză infernală, adaptarea ei cu elita elitelor a fost mult peste așteptări. Acum Simona face parte din ea, din elită, dar asta n-o va scuti de episoade precum New York. Nimeni nu este scutit de episoade precum New York.

Îți place?
Cele mai noi
  • Sezonul Soranei Cîrstea a luat sfârșit azi cu o retragere în setul doi al meciului cu Cepede din turul 1 de la Luxembourg, la 5-7, 2-3.