Cea mai semnificativă victorie a lui Federer? Roger găsește răspunsul triumfător la poate ultima întrebare grea a carierei. "Trofeul acesta e incomparabil!"

Adrian Țoca | 30 ianuarie 2017

Finală cu Rafa, revenire de la 1-3 în decisiv, un tenis pe alocuri senzațional, vindecarea unor răni, arătarea vârstei, apoi depășirea ei, și contextul special în care s-au petrecut toate astea? S-ar putea să fi văzut meciul lui Roger Federer cu poate cea mai mare însemnătate.

Ce diferență face un an! În 2016 pe vremea asta, Roger Federer pleca în tăcere de la Melbourne după eliminarea suferită în fața unui Novak Djokovic incredibil de bun; Roger intuia deja ceea ce lumea tenisului avea să afle abia câteva zile mai târziu: Federer avea nevoie de operație la genunchi, după o accidentare sinistră suferită în casă, nici măcar pe teren.

Fast-forward un an mai târziu, iar Federer, proaspăt întors în circuit după o pauză de șase luni dedicată odihnirii aceluiași genunchi care l-a limitat la cel mai scurt sezon al carierei, obține mult căutatul Slam 18 și devine primul jucător din istorie care câștigă de câte cinci ori trei turnee de Grand Slam diferite. Aceasta este o statistică puternică, Federer-2007-gen, iar dacă vi se pare că a trecut cam mult timp de când ați mai citit despre un record al elvețianului de o asemenea magnitudine, este pentru că a trecut, într-adevăr, foarte mult timp.

Federer aleargă de cinci ani după un Slam despre care s-a spus, în atâtea ocazii, că este tot mai puțin probabil spre deloc. Înfrângerile lui din finalele de la Wimbledon (2014 și 2015) sau US Open (2015), laolaltă cu alte șanse mari ratate (US Open 2014, de exemplu), au întărit credința că poarta spre Slamuri a lui Federer s-a închis. Fie dominația lui Djokovic, fie durul matchup cu Nadal, fie înfrângeri surprinzătoare contra unor adversari mai slab clasați – mereu era ceva care să-l oprească înainte de trofeu.

Dar o altă interpretare ar fi fost că în acele dezamăgiri era chiar dovada că obiectivul unui “One More Slam” era, de fapt, o posibilitate validă. Dincolo de absența recentă de pe teren, când a intrat într-un Slam, Federer a ajuns constant departe: în ultimele cinci Slamur jucate, Federer are, pe lângă acest titlu, două semifinale și două finale.

Nu-s dubii la mijloc: e un Slam care înseamnă imens pentru cariera lui Federer, pentru moștenirea lui, pentru acești ultimi șapte ani. Nu-i doar un Slam, e un Slam câștigat într-un scenariu cu totul improbabil, o înșiruire de evenimente demnă de acele basme pe care și le doresc unii fani înainte de retragerea favoriților: patru victorii vs Top 10, trei victorii în cinci seturi, revenire în finală de la break în decisiv, și, peste toate, exorcizarea unor demoni cu marele său rival, Rafael Nadal. Atâta doar că Federer nu are gând de retragere “on a high note”, a la Sampras, cel care n-a mai jucat niciun alt meci după ce a câștigat ultimul său Slam, tot în calitate de cap de serie 17.

“Încă nu am realizat, probabil când voi ajunge în Elveția voi înțelege mai bine. Wow. Magnitudinea acestui meci o să se simtă diferit. Nu pot compara acest titlu cu niciunul din celelalte, exceptând, poate, French Open în 2009. Am așteptat mult pentru el, am încercat, am luptat, am încercat din nou și l-am ratat. Într-un final, am reușit. Acesta de acum se simte similar”, a spus Federer, la conferință.

Vorbind de așteptare, amintisem mai devreme de acești ultimi șapte ani. E un segment esențial al carierei lui Federer și important pentru cum va fi privit el în urmă, când toate se vor fi terminat de mult. În 2010, Federer câștiga la Australian Open, parte a unui segment care, cu puțină atenție, i-ar fi putut aduce un Roger-Slam. Acel French Open menționat de el a deschis seria în 2009; i-a urmat recuperarea tronului la Wimbledon într-o finală teribilă cu Andy Roddick (16-14 în decisiv), după care a venit finala de la US Open, pierdută cu Del Potro de la 2-1 la seturi. Eram în plină reinstalare a dominației lui Federer, pe cale să revenim la realitatea din 2004-2007, asta după ce Nadal întrerupsese, în sfârșit, acea superioritate incredibilă. Titlul de la Australian Open 2010 s-a simțit natural, iar alte titluri de Slam erau așteptate să vină. Doar că n-au mai venit. Brusc, la granița celor 30 de ani, Federer a încetat să mai câștige Slamuri. L-a reușit pe cel din 2012, dar în rest au fost o sumedenie de ani cu înfrângeri dureroase, precum cele din 2011 (ce an teribil, cu finala RG pierdută cu Nadal, când poate Roger a fost cel mai aproape să-și bată rivalul la Paris, cu înfrângerea cu Tsonga la Wimbledon, de la 2-0 la seturi, sau cea cu Djokovic de la US Open, după două mingi de meci).

Teoria mea este că acești ani l-au ajutat, de fapt. Înfrângerile și deziluziile i-au consolidat legenda, l-au făcut chiar și mai popular, l-au nuanțat și întărit personalitatea, dar cel mai important, l-au obligat să se îmbunătățească în permanență. În ciuda staturii sale în lumea tenisului, în pofida palmaresului, Federer n-a încetat niciodată să caute progresul și nu s-a dat înapoi de la a încerca idei incomode, ceea ce s-ar putea să fie cea mai importantă învățătură pe care o lasă în urmă. A trecut de la Annacone la Edberg și de la Edberg la Ljubicic, a schimbat în sfârșit racheta, a ajustat programul de pregătire și pe cel de turnee, și-a adăugat tot soiul de nuanțe în joc, îmbrățișând cu mai multă convingere urcările la fileu sau chiar inventând o nouă lovitură. În general, a făcut tot ce s-a putut ca să mai câștige un Slam. 

Cursa n-a fost atât pentru prezervarea unei statistici. Înseamnă ceva pentru el să pună distanță între el și rivali la numărul de Slamuri câștigate? “Sincer, asta-i cea mai măruntă parte dintre toate. Pentru mine, toată bucuria e pentru comeback, pentru încă un meci epic cu Rafa. Să reușesc titlul în Australia, o țară de unde au venit Peter Carter și Tony Roche, cărora le sunt atât de recunoscător… Susținerea oamenilor de aici a făcut să cred că încă mai pot avea succes la vârsta mea, după ce nu mai câștigasem un Slam de cinci ani.”

Federer a vorbit măsurat la o conferință de presă la care a ajuns un pic după ora 01:20, ora locală. Era încă marcat de imensitatea momentului, aproape surprins, fără obișnuita-i fluență în idei sau cu mai puține glume decât poate te-ai fi așteptat la o asemenea ocazie. Mereu mi s-a părut extraordinară puterea de a pune lucrurile în perspectivă pe care a arătat-o la conferința de după înfrângerea dureroasă cu Djokovic, din finala Wimbledon 2014, când s-a simțit, de asemenea, că ar fi fost ultima șansă. Acum, a fost mai mult despre aprecierea unui moment.

Spuneam la început că aceasta n-a fost doar o victorie într-un Slam, fie el și la cinci ani distanță de precedenta. A fost o victorie într-un meci cu o miză imensă, cu o presiune greu de intuit la justa ei greutate, cu un plan de a cărui execuție depindea totul. Cu Rafa. 

“Am avut mulți rivali, întorcându-ne în timp. Dar Rafa cu siguranță a fost particular în cariera mea. Cred că m-a făcut un jucător mai bun, pentru impactul pe care îl are jocul lui asupra mea, e foarte complicat. Am spus asta deschis: rămâne cea mai mare provocare din tenis, să joci contra lui Nadal. De aceea, cu siguranță este un triumf foarte special. Am spus asta și înainte de finală: dacă ar fi să câștig contra lui Rafa, ar fi super special și aparte, pentru că nu l-am mai bătut într-o finală de Grand Slam de atât de mult timp. Ultima oară a fost la Wimbledon, în 2007, tot în cinci seturi. Acum am putut să îl înving din nou”.

Dacă va fi sau nu ultima finală dintre cei doi, nu putem ști; dar dacă a fost, atunci Roger a avut șansa să influențeze în mod direct firul narativ al unei rivalități în care a fost, adesea, prins pe picior greșit și care i-a creat multe probleme și întrebări de răspuns peste ani. Scorul direct e departe de a fi strâns, dar o victorie într-o finală de Grand Slam, particular în acest context, face multe parale, schimbă un pic discuția. Nadal, care a câștigat alte două finale memorabile ale celor doi, pe cea de la Wimbledon 2008 și pe cea de la Melbourne 2009, știe: “Să fiu sincer, în aceste meciuri am câștigat de multe ori contra lui. Azi m-a bătut și îl felicit”. 

Și schimbă discuția atât pentru că Federer a venit cu noutăți tactice care, într-un final, l-au ajutat, dar și cu o prospețime mentală nemaivăzută la el într-un meci cu Nadal. Adesea, scenariul acestor meciuri vedeau un Federer pornind în forță în primul set, apoi clacând brusc în al doilea; criza obișnuia să se lungească, mai era întreruptă de o scurtă revenire în partea a treia a meciului, dar adesea nu mai putea fi oprită. Acum, Federer a surprins pe toată lumea având ultimul cuvânt:   

“Mi-am spus să joc liber. E ceea ce am discutat cu Ivan și Severin înainte de meciuri. Joci mingea, nu joci adversarul. Liniște în minte, libertate în lovituri, asumă-ți-le. Cei curajoși vor fi răsplătiți aici. Nu am vrut să cad oricum, sub o ploaie de forehanduri trimise de Rafa. Am avut oportunități să egalez în setul cinci, pe care le-am ratat. Aș fi putut să fiu dezamăgit și să mă resemnez după acele oportunități ratate, dar am continuat să lupt și să cred, așa cum am crezut tot meciul, că există o posibilitate să-l câștig. Cred că asta m-a făcut să joc cel mai bun tenis al meu chiar la final, ceea ce a fost, de fapt, o surpriză și pentru mine, după ce căzusem într-o acalmie în setul patru și în începutul setului cinci”. 

Federer răspunde astfel la poate cea mai grea întrebare a carierei, într-unul dintre cele mai frumoase moduri imaginabile: da, mai avea un Slam în el, nu, ieșirea lui din scenă nu avea să fie cu acea accidentare suferită la 35 de ani; da, și-a putut scrie ultima parte a carierei așa cum și-a dorit. Indirect, mai adaugă un boom de popularitate tenisului, într-un moment în care, i s-a spus dintr-o sală de conferințe burdușită până la refuz, sportul rămâne capabil să facă viețile oamenilor mai bune. 

“Nu știu în ce măsură e valabil. La urma urmelor, sportul rămâne sport. Dar e o unealtă puternică, poate face mulți oameni fericiți, îi ajută să uite de problemele lor, uneori. Dar simt că finale de o asemenea magnitudine sunt o sărbătoare a tenisului. La final, indiferent de cine câștigă, e ca un Super Bowl, tenisul e cel care câștigă, e în prim-plan. Sunt fericit că am reprezentat cu bine, alături de Rafa, tenisul în această seară. El e întotdeauna grozav și de aceea sper că o să rămână în tenis pentru mult timp și îl va reprezenta așa cum o face”. 

Într-o noapte mai caldă la Melbourne, așa s-a încheiat povestea unuia dintre Grand Slamurile greu de uitat în tenisul masculin. Nu sunt de uitat nici poveștile secundare ale turneului, dar finala Federer – Nadal va intra cu siguranță pe lista marilor momente ale acestei generații. S-a terminat cu Federer îmbrățișând trofeul fericit ca un copil și spunând că “urmează o petrecere precum starurile rock”, apoi imediat îngrijorându-se responsabil că e cam târziu pentru așa ceva; probabil n-a mai ajuns la ea, turul interviurilor și al felicitărilor a continuat până spre orele dimineții. Cu Rafa spunând că nu poate fi trist și că pleacă acasă cu multe sentimente pozitive. Cu acești doi campioni oferindu-ne un posibil ultim dans de care să ne agățăm și de care să ne reamintim în lungile zile în care le vom duce dorul. “La urma urmelor, nu poți să fii sigur când va fi următorul tău Grand Slam. Nu e nimic plănuit, dar nu știi dacă vei mai avea o altă oportunitate într-o asemenea situație. Dar obiectivul e să joc la anul aici”, a spus Roger, clarificându-și un pic declarația din timpul ceremoniei de premiere, una în care, pentru prima dată, a părut rămas fără cuvinte. Le-a mai găsit de dimineață, la tradiționalul shooting foto al campionului, la care i-a dat mult credit Mirkăi, a vorbit un pic despre programul viitor în acest sezon și a spus că-l doare spatele de la dans.

Și, peste toate, cu tenisul câștigând încă o dată. 

Îți place?
2performant

Cele mai bune jucătoare de tenis sunt la Singapore. Cei mai buni generatori de vânzări online sunt în Affiliate Ranking by 2Performant

Cele mai noi