Andy Murray își ia dreptul la istorie în luptă dreaptă cu Novak Djokovic: câștigă Turneul Campionilor și e numărul 1 la final de an!

Adrian Țoca | 20 noiembrie 2016

Andy Murray a câștigat în două seturi cu Novak Djokovic, 6-3, 6-4, în ultimul meci al sezonului ATP 2016, triumfând pentru prima dată în Turneul Campionilor. Murray își asigură astfel statutul de lider mondial la final de sezon, o calitate pe care au mai avut-o doar 16 alți jucători în istoria circuitului masculin.

Andy încheie astfel perfect un sezon în care a câștigat al doilea titlu la Wimbledon, a doua medalie olimpică de aur, a luat Turneul Campionilor, a ajuns prima dată pe locul 1 și a mai jucat alte două finale de Grand Slam. Novak, în schimb, termină cumva curios un an pe care l-a început la un nivel imposibil pentru oponenții săi; Nole rămâne cu un 2016 fantastic pe alocuri și fără aceeași viteză pe final, dar per total cu un alt sezon excelent: două titluri de Grand Slam și încă o finală. El ratează, însă, șansa de a încheia pe locul 1 pentru al treilea an consecutiv și pentru a cincea oară în carieră. 

*

O generație întreagă de fani ai tenisului a crescut fără să cunoască alt lider mondial la final de an în afară de Federer, Nadal sau Djokovic. Din 2003 încoace, când Andy Roddick a încheiat primul, an de an linia s-a tras sub unul dintre aceste trei nume. Poate cea mai bună statistică prin care să explici în doar câteva cuvinte unui neinițiat cât de asupritoare a fost dominația acestora. Până azi, când tipul care și-a făcut loc treptat lângă cei trei a reușit să rupă această serie de 13 ani. 

Andy Murray a avut multe de dovedit de-a lungul timpului, iar majoritatea îndoielilor în ce-l privește se rezumau la a-i nega apartenența la Big Four, titulatura generică atribuită celor patru de media și de lumea tenisului. Lucru care e, practic, imposibil de contestat acum. 

Andy a avut multe de dovedit și în această scurtă perioadă de când a preluat locul 1. La început, seria lui de victorii consecutive de peste toamnă n-a primit atât de multă atenție, iar articolele și avertismentele care anunțau că scoțianul ar putea pune în pericol locul 1 au fost privite cu îngăduință în primă fază. O să obosească la un moment dat, s-a spus; dar Murray a continuat să câștige, fie că era Beijing, Shanghai, Viena, Paris sau Londra. Ok, e primul, lipsesc, însă, victoriile la Top 10; Murray le-a luat și pe acelea. Da, dar tot nu a dovedit că e numărul 1 într-un meci cu Djokovic – a venit ultimul rând de îndoieli. Cu miza imensă pe masă și cu însuși Djokovic, omul pe care l-a detronat, dincolo de fileu, Andy a rămas neclintit. 

Murray a câștigat în multe feluri acest turneu, la care n-ajunsese niciodată măcar în finală până acum și la care a suferit destule dezamăgiri în ultimii ani. A câștigat jucând tenis de atac, tenis de apărare, tenis economicos, tenis frustrant, tenis sarcastic, tenis răbdător, tenis încântător, tenis de neclintit. A avut suficient cu Cilic, a răzbit într-un maraton al nervilor cu Nishikori, a închis cu emfază ușa în nasul lui Wawrinka, apoi a supraviețuit unui super-maraton cu Raonic. Din acea semifinală atât de greu de dus la capăt, obositoare fizic, dar și mai obositoare mental, am reținut un singur lucru: condus cu 0-30 pe serviciul său la 3-4 în decisiv, Murray a lăsat, brusc, mormăielile și vociferările și a făcut ceea ce fac marii campioni: a produs o serie de câteva puncte jucate cu curaj, inteligență, plan și sânge rece, combinație atât de rară de găsit sub marea presiune, dar indispensabilă unui pretendent la locul 1. Și-a ținut serviciul acolo, ieșind din încercuire, apoi a făcut break-ul imediat după. A schimbat cu totul direcția meciului în câteva minute. Sigur, pe urmă au urmat acele șanse ratate, dar Murray nu s-a panicat niciun moment. A fost un test foarte mare al nervilor, pe care scoțianul l-a trecut cu bine. Poate atunci a arătat prima dată că începe să-și îmbrățișeze rolul de lider mondial. 

A doua oară a fost în finala cu Djokovic. N-a fost câtuși de puțin un meci grozav, dar era și greu la imensitatea de miză de pe masă – prima oară în istorie când locul 1 la final de an se decidea chiar în ultimul meci al anului, printr-o întâlnire directă dintre cei doi pretendenți. Novak a jucat teribil de slab, atipic pentru el în astfel de conjuncturi mari. De altfel, a fost primul care a admis că “s-a văzut încă de la început că nu puteam câștiga azi”.  Dar asta nu-i scade deloc din merite lui Andy, care a trebuit, chiar și așa, să-și țină firea sub presiunea oportunității și să-și câștige meciul fair and square. Cu toată agitația din jurul său, cu oboseala mentală acumulată, era simplu să vină și să facă un meci neîngrijit, să ia decizii proaste și să se sufoce. Surprinzător sau nu, a fost Djokovic cel care a făcut toate astea. Deși mai odihnit și cel cu victoriile mai clare în drumul spre finală, Nole a greșit ori de câte ori a avut o oportunitate; adesea erori de calibru (precum cele două de la fileu), atipice pentru el, genul de execuții care îndeasă încredere în tolba adversarului. Până la urmă, diferența s-a făcut nu la prospețimea fizică, ci la diferența de motivație. “N-a fost ziua mea, pur și simplu”, a conchis Novak, iar parcursurile celor doi din aceste luni ne indicau că nici n-avea cum să fie. 

Nole a fost părăsit nu doar de instinctul de killer, ci și de rever; 17 erori au venit pe acea parte, adesea în momente cheie, și acesta a fost punctul slab al sârbului, pe care britanicul și-a centrat asaltul. Andy a jucat cu multă inteligență și răbdare și a știut mereu ce are de făcut. A dominat raliurile, ajutat de un forehand și un serviciu (exceptând ultimul game) mult mai solide decât cu Raonic. Adesea, senzația a fost că cei doi au schimbat rolurile; în 16 din cele 19 meciuri anterioare, Djokovic a dictat ritmul și, în general, a fost mai solid mental, ceea ce s-a transmis imediat și în planul de joc, ajutând la proiectarea unui aer de inevitabil peste întâlnirile lor. Azi a fost fix invers. Cu fiecare schimb, cu fiecare punct încheiat, opțiunile lui Nole păreau tot mai puține. Ce schimbare de dinamică față de prima parte a anului! 

Un an care a început abracadabrant, cu un nivel aproape SF al lui Nole, se încheie cu Andy în prim-plan. E fain de văzut cum toți cei patru campioni din Big Four au găsit timp să-și facă toți loc la vârf și să domine, pe rând, sportul. Ei se validează astfel drept unul dintre cele mai impresionante grupuri de rivali din toate sporturile. Nu-i mai puțin important de notat că împlinirea ca jucător al lui Andy a venit imediat după ce s-a împlinit pe plan personal. Povestea lui de anul acesta e semn că merită să ai răbdare și încredere în sportivii preferați, merită să le dai timp și credit că vor ști să-și ia lecțiile și experiențele necesare din valul de situații bune sau rele cu care sunt confruntați. Că merită să le stai aproape până la final.  

Urmează vremea concluziilor și o pauză pe care Novak părea să o aștepte cu înfrigurare, iar Andrew, să o îmbrățișeze de-a dreptul. Andy și Nole au destule lucruri la care să se gândească, la fel și noi destule teme de discutat în cele ce urmează, la capătul unui sezon cu totul și cu totul imprevizibil. Deocamdată, de notat că noul lider e bine poziționat să-și rotunjească numărul de săptămâni la vârf și să-și apere locul în primele luni ale sezonului 2017, în special dacă va duce momentumul mai departe și va rupe seria de finale pierdute în Australia. Dar 2017 e o altă poveste. 

 

Îți place?
Cele mai noi
  • Sezonul Soranei Cîrstea a luat sfârșit azi cu o retragere în setul doi al meciului cu Cepede din turul 1 de la Luxembourg, la 5-7, 2-3.