"Talentul? Nu știe nimeni ce e talentul". Ce este, de fapt, talentul și cum se manifestă el în tenis

Camelia Butuligă | 13 februarie 2015

„Televiziunea distorsionează percepţia. Oamenii nu văd ce-i aşa special la Kei Nishikori. Are cel mai bun rever cu două mâni pe care l-am văzut vreodată. Găseşte unghiuri incredibile, dar asta nu impresionează. Safin a fost numit talentat toată cariera lui, dar când era vorba de mână bună, era ca mine. Gulbis, la fel. E talentat, punct. Dacă pierde, e din cauză că n-are chef să joace”

„Talentul, nimeni nu ştie ce e talentul. Când eram tânăr, mi se vorbea tot timpul de talent, apoi când am devenit mai puternic, am trecut de partea cealaltă. În 2006, când m-am calificat pentru Australian Open şi l-am bătut pe Berdych, s-a spus că eram un geniu. Aşa a scris L'Equipe: “Geniu”. Eu am zis: “Sunt numărul 130. Pentru restul lumii, nu sunt deloc geniu”.

În Franţa, talentul este asociat cu trei lucruri: să ai mână bună – şi cum eu sunt zero la capitolul ăsta, atunci n-am talent, tehnică – adică impresia de fluiditate – şi joc de atac. De fapt, talentul este confundat cu jocul sclipitor. În Franţa, la început, aveam impresia că era mai bine să nu fii bun, dar să ai talent; un Gulbis clasat pe 50 este mai stimat decât un Ferrer clasat pe locul trei.

Aud des că Feliciano Lopez are talent. Nu dau doi bani pe părerile de acest gen. Ah, Lopez atacantul… Nu, Lopez este un jucător defensiv. Toată lumea ştie că este un baseliner care serveşte mai mult decât lovește voleul. Are imaginea unui jucător talentat de serviciu-vole. Dar mi se pare că jucătorii de serviciu-vole sunt deseori netalentaţi. Tipul serveşte tare şi apoi vine în faţă pentru că aşa e cel mai uşor pentru el să câştige punctul. Deseori dau exemplul lui Mika Llodra. Are voleuri excelente şi o mână foarte bună, dar nu e în stare să lovească un forehand corect. Este talentat?

Sunt pur şi simplu forme diferite de talent, unele mai evidente decât altele. Când Gasquet trimite un rever câştigător din colţul terenului, lumea zice că e talentat. Au dreptate. Dar când Rafa Nadal face acelaşi lucru cu un forehand, lumea zice că e forţă, că e fizic. Toată lumea e de acord asupra talentului lui Federer, dar Djokovic, pffff… n-are nicio lovitură grozavă. Doar că serveşti cu 275 km/h contra lui şi returnează de fiecare dată lovind mingea în centrul rachetei. Ăsta e un talent incredibil. Dacă-l întrebi pe Jan (De Witt, antrenorul lui Gilles, n.r.) care are mai mult talent, ori Roger, ori Novak, va ezita.

Televiziunea distorsionează percepţia. Oamenii nu văd ce-i aşa special la Kei Nishikori. Are cel mai bun rever cu două mâni pe care l-am văzut vreodată. Găseşte unghiuri incredibile, dar asta nu impresionează. Safin a fost numit talentat toată cariera lui, dar când era vorba de mână bună, era ca mine. Gulbis, la fel. E talentat, punct. Dacă pierde, e din cauză că n-are chef să joace.

Eu n-am deloc mână bună, dar am talent cu carul. Acum, nu-mi mai pasă dacă oamenii văd sau nu asta… cred că talentul meu stă în lovirea mingii la timp, stă în faptul că am 70 de kg şi am reuşit să fac 50 de winnere contra lui Nadal la Roma anul trecut. Sper ca Jo să n-o ia personal, dar când aud că oamenii cred că am mai puţin talent decât el… wow. Jo dă cât poate în fiecare minge, este foarte agresiv. Dar dintre noi patru, cel care are cel mai mult talent este Gael”.

Ştiţi cine ar trebui să scrie rapid o autobiografie? Gilles Simon. Aş devora-o. Este unul dintre tenismenii cu spirit critic şi care, rară calitate, nu se fereşte să spună ce crede. Simon nu doar face, dar şi analizează ce face. Şi el, şi ceilalţi. Poţi să fii sau să nu fii de acord cu opiniile lui (eu nu sunt mereu de acord cu toate) dar trebuie să-i dau credit pentru un lucru: Gilles Simon pune mingea dezbaterii în mişcare. Este inteligent şi merge dincolo de aparenţe, dincolo de cine, ce şi cât, pe teritoriul lui cum şi de ce.

În interviul dat la începutul lunii februarie revistei LEquipe, pe care l-am tradus şi adaptat mai sus, Gilles se încumetă să intre pe un teren pe cât de ofertant, pe atât de alunecos: talentul în tenis. Ce este el şi cum se manifestă?

Simon pune foarte precis punctul pe i – talentul, cel puţin în Franţa (şi aşa adăuga eu, şi în România) este asociat cu măiestria. Îndemânarea, tehnica fluidă, loviturile drăguţe şi nu în ultimul rând, jocul de atac, sunt condiderate singurele dovezi de talent. Faţă de jucătorii pursânge de atac, counterpuncherii şi jucătorii defensivi sunt un fel de cai de tracţiune care doar aleargă până la loc comada. Îmi place foarte tare că Simon demontează acest mit dând două exemple de jucători de atac care nu sunt foarte talentaţi: Llodra şi Lopez şi doi counterpuncheri (Nishikori şi Djokovic) al căror talent nu stă în a da lovituri senzaţionale, ci în constanţa mai puţin lăudată cu care reuşesc lovituri foarte bune iar şi iar.

Gilles vorbeşte despre discriminarea la care sunt supuşi jucătorii cu un talent mai puţin evident. Cred că este un subiect foarte important. Eşti mai apreciat dacă eşti un Gulbis pe locul 50 decât un Ferrer pe trei. Este destul de amară această concluzie, cu o siiiingură mică observaţie. Ferrer îşi râde probabil în barbă de chestia asta tot drumul către bancă, unde se duce să-şi încaseze cecurile de câteva ori mai babane decât Gulbis. 

Bun, deci ce este de fapt talentul? Un meci de tenis se poate câştiga în multe feluri, Gilles Simon are dreptate. Exista mai multe feluri de talent decât vede fanul obişnuit la televizor. Faptul că transmisiile tv limitează şi distorsionează pecepţia, asta am văzut-o pe pielea mea la Roland Garros unde am înţeles în sfârşit talentul lui Murray abia după ce l-am văzut jucând live.

L-am considerat mereu pe Simon un jucător bun, la care mi-a plăcut să mă uit. Ţin minte nişte conversaţii încinse cu un amic consumator de tenis care din „pusher” nu-l scotea pe Simon. Sunt ferm convinsă că nu e pusher, cum eram şi atunci, dar îmi amintesc că la provocarea de a explica exact în ce constă talentul lui Simon mi-a fost greu să-l definesc, pentru că talentul său este mai puţin evident. El a explicat mai clar acum în interviu. Mie atunci îmi plăcea cum lovea mingea: vedeam o fluiditate în felul în care îşi construia schimburile, un control al intensităţii cu care lovea mingea, se vedea că e un jucător care gândeşte pe teren. Se mişca bine, avea răbdare, dar nu te adormea, era mereu interesant unde alegea să trimită următoarea minge. La Bucureşti, când a câştigat BRD Trophy contra lui Fognini, n-am avut nicio îndoială că e peste Fabio ca jucător. Uite, ăsta e chiar un exemplu bun: Fognini este flamboyant, ar putea fi considerat mai „talentat” decât Simon, dar nu este. Atunci, Simon a controlat tot timpul jocul, a ştiut ce să facă şi când să facă, a schimbat tactici din mers ca să-l pună pe italian în dificultate, a lovit şi moale dar a şi scos nişte aşi ucigători când i-a trebuit. A fost tot timpul cu un pas înaintea lui Fognini.

Federer a fost întrebat odată care este partea jocului său cel mai puţin observată şi cel mai subestimată. A răspuns imediat, fără să clipească: jocul de picioare. Când a început să joace mai prost, lumea a văzut ramele şi mingile date-n plopi. Dar aceste „shank-uri” nu se datorau faptului că Federer nu mai ştia brusc să dea în minge, ci jocului de picioare. Nu mai ajungea în poziţia corectă suficient de repede.

John McEnroe spunea despre cum observă jucătorii noi: mai întâi „mâna”. Cum spune şi Gilles, este cel mai repede de observat. Dar după ce stabilea dacă jucătorul avea „mână” bunicică, McEnroe trecea la următorul pas: „Are şi picioare?” Este doar o dovadă că jocul de tenis este ca icebergurile. Doar o mică porţiune este vizibilă deasupra apei. Dedesubt stă marea masă, care dă stabilitate şi care scufundă vapoare ca Titanicul.

Printre talentele mai puţin evidente în tenis se mai numărăr unul, care mi se pare cel mai greu de obţinut şi cel mai rar. Jucătorii sunt ca nişte bucătari care au la dispoziţie un număr de ingrediente diferite (acestea sunt înzestrările lor fizice şi mentale cu care s-au născut sau pe care le-au dobândit la antrenamente). La fiecare meci, bucătarul jucător trebuie să gătească ceva mai bun decât adversarul – trebuie să găsească combinaţia potrivită de ingrediente şi trebuie să nu greşească reţeta. Acum, la nivelul profesioniştilor, toată lumea are ingrediente multe şi calitativ peste medie. Talentul despre care vorbesc este ce fac cu ele. Abilitatea de a le amesteca, a alege pe care să le folosească, în ce combinaţii şi când. Diferenţa la vârful clasamentului n-o fac doar ingredientele (la nivelul ăsta nu lucrează nimeni cu chestii ieftine), ci cum le foloseşti şi când. Discernământul sub presiune este cel mai mare talent în tenis. Şi nu numai în tenis.

Îți place?
Cele mai noi