Toată numai o inimă: Simona întoarce dramatic finala cu Jankovic, câștigă cel mai important titlu al carierei!

Adrian Țoca | 22 martie 2015

Simona Halep a câștigat al treilea titlu al anului, al 11-lea al carierei și cel mai important dintre toate.

Simona Halep a câștigat într-o manieră dramatică titlul la Indian Wells: 2-6, 7-5, 6-4 cu Jelena Jankovic. Este al treilea titlu al anului pentru Simona și al 11-lea al carierei. Dar, dintre toate, acesta este cel mai important: primul titlu de Premier Mandatory. Simona a revenit de la 6-2, 5-4 pentru Jankovic în setul doi, și a fost condusă de două ori cu un break în decisiv. 

De luni, Simona urcă pe locul 1 în Race to Singapore.  Toate declarațiile făcute de Simona la conferința de presă de după finală sunt în articolul dedicat AICI.

Writers block e ceva ce nu ți-ai dori să experimentezi niciodată, dar e la fel de inevitabil precum nervii unei sportive care trebuie să servească pentru titlu, într-o mare finală. Timingul nu contează, writers block nu te întreabă dacă și când ar fi convenabil să-ți facă o vizită. În schimb, dă buzna neinvitat în cel mai prost moment cu putință, trece furtunos pe lângă tine și se tolănește în fotoliu, cu picioarele înșirate pe masă și cu ochii căscați impertinent înspre tine. Bagă mâna până la cot în castronul de snacks-uri, îți bea berea și se uită la tine cu o figură intrigată, mirându-se de mirarea ta: “Păi?!”

Tennis block nu sunt sigur că există, sau există, dar sigur nu sub numele ăsta, dar dacă da, e ceva asemănător cu ce i s-a întâmplat Simonei azi, în primul și al doilea set. La ea, musafirul neinvitat a fost o combinație bizară între propriile-i nereușite și tenisul propus de Jankovic, un tenis de veterană hârșită prin atâtea și atâtea bătălii. Simona s-a blocat și, pentru o vreme, a navigat în ape tulburi, luptându-se cu JJ și a ei maximă eficiență, dar și cu propria-i nesiguranță în lovituri, cu apăsarea ocaziei, dar și cu problemele apărute la picior. Ca atare, Simona a avut un segment în care a fost ATÂT de ezitantă, încât n-a mai reușit să lovească mingea normal, n-a mai avut fluiditatea cu care ne-a obișnuit. Brațul i-a fost greu, sau moale, depinde pe cine întrebi. A respirat greu și s-a aplecat între puncte. A lăsat capul jos. A lăsat umerii jos. A greșit de pe ambele părți, lovind fie prea tare, fie prea încet. S-a chinuit și s-a certat singură, a rașchetat terenul cu racheta, ba chiar a trântit-o de pământ la un moment dat. S-a răcorit pe Victor Ioniță (dar nu fără a extrage informația esențială din discuția cu acesta). S-a plâns că NU POATE LOVI. N-a găsit terenul. A suferit.

Writers block-ul meu m-a lovit din plin, dar s-a dovedit ceva mai serios de atât. În cuvintele Serenei, dar și ale altor jucătoare, am lovit un zid. Sentimentul e crâncen și nu-l doresc nimănui. Basically, cum ar zice Courtney, you’re done. Mi s-a mai întâmplat să nu pot să scriu pentru câteva ore, dar azi a fost diferit. Nu am putut să înțeleg ce să scriu. Panică. La fel ca Simona, n-am văzut esența, nu mi-am regăsit reperele, m-am învârtit neliniștit în căutarea nu a ideilor, ci a direcției, și am ținut-o așa trecând prin toată finala masculină care a urmat. Un zid. Crunt.

În astfel de situații, nu prea sunt soluții universal valabile. Tot ce poți să faci e să încerci să te liniștești cumva, să speri că-ți vei putea regăsi rutina și să aștepți să treacă furtuna, mai ales când ești în deadline. Mark Twain are un sfat aplicabil amândurora, și mie, și Simonei: “The secret of getting ahead is getting started. The secret of getting started is breaking your complex overwhelming tasks into small manageable tasks, and then starting on the first one”.

Simona a făcut fix asta. A luat problema și a împărțit-o în bucățele mici, rezolvabile pe rând. Am văzut-o în câteva game-uri de la jumătatea setului secund lovind cu mai multă marjă de siguranță, calculat, ca și cum încerca să își recalibreze loviturile, în special forehandul, moale și sursă de erori neforțate până la acel punct. Nu întâmplător. Simona fusese ținută în șah de tactica inspirată a Jelenei. În primul set, sârboaica a venit eficient la fileu (a câștigat 8 din 11). A servit impresionant de bine (83 la sută puncte câștigate pe primul, la un moment dat). A mixat eficient, lovind mingea cu diferite variații de spin, slice, forță și înălțime. A ucis-o pe Simona cu acele mingi înalte, “baloane” cum li se spune printre jucători, cu care i-a distrus forehandul româncei. Pare simplu să lovești o astfel de minge, dar nu e, oh, nu e deloc. Știu asta din experiență. O astfel de minge plouată îți dă peste cap ritmul, întâi de toate. Riști fie să te precipiți, să iei mingea fie prea devreme, fie prea târziu, cam cum a făcut Simona preț de două seturi. În plus, JJ a curățat tot pe rever și a impresionat cu smash-urile.

În rezumat, a jucat ca să câștige. Asta, până la 6-2, 3-1. Ar fi putut fi un scor poate mai strâns de atât, dar Simona a lăsat să-i scape din mână game-uri importante, în care a condus fie cu 40-0, fie cu 40-15, timp în care în mintea ei păreau că se duc adevărate lupte. “Lupta” s-a dovedit a fi cuvântul cheie în final, dar nu-i mereu așa de simplu de făcut precum e zis-ul. Nu-ți zici “la luptă!” și gata, începi pur și simplu să te bați. Tenisul poate fi un sport teribil de chinuitor uneori, iar mintea poate să-ți joace feste.

Game-ul în care Jankovic a făcut 3-1 în setul secund mi s-a părut miniatura a ce se jucase până atunci. Halep s-a dus la 0-30, în căutarea unui rebreak rapid, care s-o țină în set. JJ și-a activat toate armele care funcționaseră perfect până atunci: rever în lung – un punct, smash – alt punct, serviciu nereturnat (și cu un challenge disperat) – alt punct. Românca a completat (ne)necesarul cu un rever obosit în fileu.

A fost punctul maxim al lui Jankovic din meci și minimul Simonei. Când, din scaun, s-a anunțat 3-1 pentru Jankovic, românca s-a aplecat și a rămas așa o secundă, două, hai trei. Simona avea nevoie de o descărcare nervoasă pe undeva, pe cineva, pe ceva, dar avea nevoie și de o mână de ajutor. Game-ul următor l-a început cu un drop-shot disperat, ceea ce nu era tocmai o veste bună, ci mai degrabă un reminder al episodului Makarova. Mica descărcare nervoasă a venit la reverul din săritură cu care a Simo a concretizat holdul de 2-3, pedepsind un moonball al lui Jankovic. Era semnul că deja sârboaica exagerează cu această tactică.

Mâna de ajutor a venit imediat. Marion Bartoli, care se dovedește a fi o comentatoare excelentă, a observat prima semnele. Jankovic a devenit brusc tensionată; așezarea la minge, o idee mai lentă, iar balansul, încordat. S-au înmulțit discuțiile cu cei din boxă, parlamentările și, mă rog, tot arsenalul care-i face farmecul lui JJ. Simona a primit aceste informații, a primit și cadoul de la 3-3, când Jelena și-a făcut singură break. Dar fata noastră încă rătăcea, la rându-i, prin propriile nesiguranțe. Cadoul cum a venit, așa s-a dus înapoi, ca orice lucru nemuncit.

Cu alte cuvinte, nu era suficientă doar căderea Jelenei, era nevoie ca Simona să-și înfrunte proprii demoni, să-i supună și să se elibereze din presiunea care o apăsa la acel moment. Ceea ce s-a întâmplat, dar nu din prima, ci treptat. După un alt schimb de break-uri (timp în care JJ a servit duble cu nemiluita, iar Simona a găsit un prim rever invers, devastator ca un upercut), s-a ajuns la 5-4. Jelena, care urma să servească pentru meci și titlu, și-a chemat antrenorul, cu care a avut un schimb cât se poate de Jankovician. Discuția a semănat cu una la psiholog, mai lipsea canapeaua. JJ i-a transmis plastic: “I’m freaking out!”. Chip Brooks a încercat să împrumute de la Sven Groeneveld și să-i amintească Jelenei: “Pentru astfel de ocazii joci tenis!”. Apoi a încheiat apoteotic: “Let’s go, brother!”.

Hey, brother. N-a mers. Trecutul liniei de sosire în tenis e, uneori, infernal, e subiectul unor adevărate studii de specialitate și e fascinant (sau din cale afară de frustrant, depinde de ce parte a baricadei ești) să vezi cum un jucător se poate bloca într-atât încât să facă totul exact invers față de cum ar fi trebuit să procedeze, față de cum el știe că ar trebui să procedeze. “Mâna îmi era super grea, abia puteam să o ridic”, a spus JJ mai târziu, iar la următorul coaching timeout, s-a plâns și s-a blamat pentru presiunea pe care a pus-o singură pe ea.

Jankovic n-a putut, așadar, să închidă, dar din acest punct Simona și-a ajutat singură cauza. S-a ajuns la 30-30, pe un serviciu doi monstru al sârboaicei. Se juca pentru minge de break sau minge de meci. Iar JJ, deja epuizată, a exagerat cu un alt moonball. Într-un punct în care toată România a stat cu inima în gât, Simona a atacat cu atât de mult curaj mingea înaltă a lui Jankovic, curaj accentuat de un grunt imens, iar notițele mele chinuite nu mai au, la acel punct, decât atât: “ASTA E!!!”. Restul e spațiu alb.

Simona s-a întors lent către baseline, respirând adânc. Pesemne că, la rându-i, avea inima în gât. Cât o fi avut pulsul, numai ea știe. Break point pentru 5-5 și pentru viață. Iar schimbul următor, infernal și el, s-a terminat cu o eroare neforțată a lui Jankovic. Viață. Tenis.

De aici, Simona a redevenit Simona așa cum o știm, cea care devine de-a dreptul spectaculoasă când apucă să intre cu totul în teren. A atacat curajos și a găsit adâncime în lovituri, construindu-și răbdătoare punctul. A avut iar un curaj nebun cu un serviciu doi monstru, la game point-ul cu care a făcut 6-5. Iar break-ul pentru 7-5 se simțea de la o poștă. A venit, laolaltă cu satisfacția aceea nebună a meciului pe care-l întorci și-l smulgi din ghearele înfrângerii. Descătușarea, pumnii strânși, țipetele de satisfacție din tribune. De acasă. Toate astea sunt senzații incomparabile.

Simona a câștigat meciul cu Jankovic, în egală măsură în care a câștigat meciul cu ea. Decisivul s-a purtat pe același teren al nervilor; Jelena s-a resetat și ea de la 0-1 în sus, apoi a avut în două rânduri un break avans, unul dintre ele obținut cu ajutorul unui netcord. Dar, încet-încet, meciul se înclina în favoarea Simonei: mai insistentă, mai agresivă, mai dispusă să lupte și, mai ales, să accepte lupta și suferința de rigoare. Să accepte că nu are o zi nemaipomenită, dar, cu toate astea, să treacă prin orice e nevoie, peste durerile de la piciorul stâng, peste temeri, peste orice. Simona a luat iarăși esența și din sfaturile-hashtag ale lui Ioniță: “A devenit un meci de poziționare. Cine stă mai aproape de linie câștigă. Dictează punctul. Împinge în picioare. Și crede”. A crezut, spune ea, tot timpul.

Dacă primele două seturi reprezentau hăul, iat-o pe Simona în plină cățărare, pe o frânghie fabricată din ce-a găsit la îndemână. Cățărare înapoi, înapoi în control. Reverul în cross, lovit din centrul terenului, a făcut ravagii și i-a adus câteva puncte spectaculoase; i-a plătit facturile, ca s-o cităm pe aceeași mereu fermecătoare JJ. Defensiva i-a adus un passing în cross care i-a tăiat Jelenei pofta de a mai veni la fileu, iar finalul i-a aparținut jucătoarei cu nervii mai tari și cu foamea mai mare. Dar meciul fusese câștigat, de fapt, în setul doi. Atunci când cea care jucase până atunci ca să câștige, dintr-o dată a început să joace ca să nu piardă. Iar cealaltă a refuzat să piardă. Așa cum promisese.

În căutarea unei ieșiri din propriul funk, am găsit chiar în Simona cea mai bună inspirație. Înainte de a scrie textul despre finală, m-am apucat, așa cum o făcusem și pre-finală, să recitesc diverse articole de la alte meciuri mari ale Simonei. Înainte de meci citisem declarațiile ei de la Roland Garros, de dinainte de finala cu Sharapova. Acum le-am citit pe cele de după înfrângerile cu Sharapova de la Paris, de la Cincy, de la Madrid. Cea cu Serena de la Singapore. Și am realizat cât de departe a ajuns, aproape pe nesimțite, Simona.

Azi a câștigat cel mai important trofeu al vieții. Și nici măcar nu a jucat tot ce poate. A câștigat-o controlându-și emoțiile – ceea ce am redescoperit într-unul dintre articolele vechi că spusese Rafa Nadal despre Simona înainte de finala RG; că o va câștiga dacă își va controla emoțiile.

A câștigat-o folosind dezamăgirea ca motivație, așa cum promisese după Singapore. Tot atunci mai promisese că-și va adăuga elemente noi în joc și va încerca să câștige titluri, cât mai multe titluri. Și cât mai importante. Până acum, nici nu s-ar putea un grafic mai bun: are trei turnee câștigate în 2015, câte unul dintr-o categorie diferită: International, Premier, Premier Mandatory. Odată cu ultimul, trecerea pe primul loc în Race to Singapore, fie și temporară, face din Simona o candidată autorizată la ORICE titlu din acest sezon. Mai ales că acum ea crede și mai mult în șansa ei la un titlu de Grand Slam. Toate la rândul lor. Pas cu pas.

Iar promisiunile Simonei, în caz că n-ați ținut socoteala, se țin toate, fără discuție.

Cât despre writers block, am învățat azi că dacă nu renunți, dacă îți cauți cumva drumul prin adversitate, șansele sunt că vei găsi până la urmă o soluție. Și-ți vei regăsi loviturile, oricare ar fi ele. Iar inspirația revine acasă, mai ales când sursa ei îți oferă atâtea și atâtea lecții. Toată, numai o inimă.

 

 

 

Îți place?
Susține Treizecizero
Sprijinul tău e esențial ca să putem produce acest conținut. Susține-ne pentru un jurnalism de sport cât mai relevant și valoros!
Prin cont bancar:

IBAN RO51RNCB0079145659320001

Asociația Lideri în Mișcare,

Banca Comercială Română

Treizecizero.ro Abonează-te la 30-0+
Cele mai noi