The Rafa Brand: Nadal

Revenirea lui Rafa Nadal într-un turneu de Slam nu s-a petrecut respectând scenariul pe care l-am fi anticipat cu toții, adică o victorie clară și fără emoții. Roland Garros e primul GS jucat de spaniol după revenirea în circuit, el ratând US Open și Australian Open, alături de Turneul Campionilor și Jocurile Olimpice. Iar întoarcerea pe terenul pe care acum un an câștiga ultimul său Slam era cât pe ce să semene cu ultima sa apariție într-un astfel de turneu, cea cu Lukas Rosol, la Wimbledon.

Preț de două seturi, Daniel Brands a arătat ca și cum se pregătește să repete ce făcuse cehul vara trecută. Neamțul a câștigat primul set și a avut 3-0 în tiebreak-ul setului secund, având în cătarea puștii un avans de două seturi care l-ar fi făcut pe spaniol, conform propriilor sale spuse, să joace restul meciului “sub o imensă presiune”.

Cum s-a putut întâmpla asta între jucător care n-a câștigat niciun meci la Roland Garros și un altul care a câștigat trofeul de șapte ori? Nu-i deloc inexplicabil. Dacă există o rețetă a jucătorilor care pot să-l bată pe Nadal pe zgură (sau în general), ea cuprinde câteva must-have-uri. Trebuie să fii suficient de înalt încât să primești cu ușurință top-spin-ul ucigător al lui Rafa și să n-ai probleme în a-l manevra și a-i găsi rezolvare. Pe aceeași linie, trebuie să n-ai probleme în a lovi reverul din urcare. Trebuie să poți să bombardezi winners fără dificultate de pe baseline, și să poți face asta chiar și atunci când mingea ți se întoarce din nou și din nou, uneori de undeva departe, din primul rând de scaune, de unde e în stare (la figurat vorbind) să se apere Rafa. Trebuie să bubui mingea până când ea străpunge glorioasa apărare a lui Rafa. Evident, mai trebuie să poți să te ajuți de serviciu la nevoie, să te poți baza pe el că te scoate din încurcătură atunci când restul elementelor de mai sus nu mai funcționează. Și, nu în cele din urmă, dacă nu cumva chiar cel mai important element, trebuie să n-ai pic de respect față de Rafa. Să îmbrățișezi ocazia și să ieși la atac cu tot tupeul și neobrăzarea (în sens pozitiv) de care ești în stare.

Tot acest set de calități îl regăsim, într-o proporție mai mică sau mai mare, la faimoșii Rafa-beaters din ultimii ani, câștigători (sau chiar și perdanți) ai unor meciuri devenite de referință, dar care s-au desfășurat după aceleași șabloane: Soderling, Rosol, Djokovic, Zeballos, Gulbis (în cele două ocazii de anul acesta în care a fost foarte aproape). Și Berdych sau Del Potro mai respectă rețeta, dar, în cazul cehului cel puțin, ea e dinamitată de problemele de încredere.

Toate aceste lucruri au fost aplicate excelent de Brands, care a intrat pe teren hotărât să plesnească tot ce apucă. Loviturile direct câștigătoare au curs cu nemiluita, din toate direcțiile, 51 la număr. Pe forehand, pe rever, serviciu-vole. Plus curaj nebunesc. La 3-4 în primul set spre exemplu, Brands a avut de salvat două mingi de break consecutive, pe care le-a anulat cât ai clipi. Game-ul următor Rafa a fost foarte nervos – a făcut două duble greșeli cu care l-a ajutat pe Daniel să facă break. Germanul a închis profesionist treaba pe serviciul următor, aruncând Phillipe Chatrier în aer. La momentul respectiv, Brands arăta exact cum povesteam noi pe site în seria de articole “În transă”. Cât despre Rafa, el pierdea pentru prima dată primul set în primul tur la Roland Garros.

Lucrurile au continuat în același ritm și în setul secund, iar în mod particular au impresionat loviturile direct câștigătoare ale neamțului trimise pe forehandul lui Nadal: pesemne că s-a făcut potecă acolo. Brands s-a salvat cu nonșalanță în câteva situații delicate pe propriul serviciu și a făcut adesea stricăciuni pe cel advers. Dar ambii și-au păstrat serviciul, așa că totul (inclusiv meciul) s-a jucat în tiebreak. Brands a început în forță și s-a distanțat la 3-0, spre disperarea celor câțiva jurnaliști spanioli care mă încadraseră. Plutonul venit de la Marca și de la As s-a lansat într-o tiradă repezită, din care n-am înțeles decât două cuvinte, dar mi-a fost suficient să-mi fac o idee despre ce vorbeau: “indefendible” și “cojones”. Da, despre Brands era vorba. La 3-2 însă, Daniel a făcut o eroare care l-a costat întregul moment. Nadal a avut momentul ideal pentru a-și arăta în toată splendoarea sa propriul brand de tenis: neiertător atunci când ocazia se ivește.

Setul luat cu mare greutate l-a încărcat pe Rafa și i-a săltat în picioare pe susținătorii săi. Inevitabil, a venit și primul break în dreptul lui Nadal, în chiar primul game al setului III. Primul game de după un set pierdut la mare luptă este atunci când outsiderii aflați pe val pierd, de regulă, meciul. Să explic: tocmai ce ai pierdut la mustață un set, respectiv o mare șansă. Nivelul de energie și de adrenalină scade drastic. Implicarea publicului scade și ea. Totul ți se pare, dintr-o dată, infinit mai greu decât în urmă cu câteva minute. Trebuie s-o iei de la capăt, și-l ai în față pe Nadal, cel care nu se oprește niciodată. Ai un munte de escaladat, tocmai te-ai prăbușit la poalele lui, după ce erai cât pe ce să treci de cota 5.000. Cam asta trebuie să fi simțit Brands, care și-a pierdut prompt serviciul în primul game al setului trei. A avut șanse de rebreak, apoi totul s-a desfășurat la o cotă de intensitate foarte respectabilă. Brands și-a mai regăsit parțial din elan, însă știam cu toții că totul se jucase. Inclusiv armada de jurnaliști iberici, care, între timp, se căraseră la 1-1 la seturi. Ei știau. Noi, ceilalți, am stat să ne convingem.

Alte câteva lucruri de reținut din acest meci:

Publicul. Deși îl aplaudă, în fapt, îl aclamă cu fiecare ocazie pe Nadal, publicul francez cred că abia așteaptă o ocazie să se ridice cineva și să-l bată pe spaniol. Logic, orice public tinde să susțină outsider-ul, însă în cazul lui Rafa e ceva special. În momentele în care Brands domina și spulbera apărarea lui Nadal, atmosfera a fost realmente explozivă. Oamenii își doreau ca Nadal să piardă. Ceea ce, of course, nu s-a întâmplat.

Tio Toni. Urmărindu-l prima dată live pe Rafa, m-a interesat în mod special să studiez cu atenția comunicarea subtilă dintre el și Toni. Prezența unchiului și antrenorului său mi s-a părut realmente impunătoare. Știam, evident, despre Toni că este un strateg impecabil, unii zic chiar că machiavelic, și m-am convins acum. Ceea ce nu se aude la televizor sunt biciuirile vocale ale lui Toni Nadal, care își alege momentul potrivit într-o manieră aproape imperceptibilă: când se lasă liniștea, exact între două rânduri de aplauze, el își face simțită prezența. Ori răpăie agresiv un “Vamos!” tăios, urmat de un cuvânt indescifrabil, ori bate scurt din palme, foarte tare. Poți să simți când face asta. De fiecare dată își maschează cu abilitate reacțiile, trecându-și aparent întâmplător mâna peste față, uitându-se în jos, sau prefăcându-se că-și scutură ceva de pe umăr. La fel face și atunci când Rafa se apropie de tribună și cei doi dialoghează scurt, dar plin de înțelesuri. Nu mă așteptam să observ atâtea momente de dialog, la limita legalului de multe; la televizor abia dacă observi unul pe meci.

Uneori, am avut sentimentul că tradiționalele întârzieri la serviciu ale lui Rafa sunt și pentru că jucătorul așteaptă un imbold de la unchiul său, așteaptă un semn. Evident, e doar o impresie voit exagerată. Dar relația dintre cei doi, adâncimea ei, e o temă care m-a fascinat dintotdeauna și care ar merita mai multe articole și cărți decât a primit deja.

 

Momentul psihologic. La Madrid și la Roma, Rafa a depășit de fiecare dată un meci greu sau foarte greu, în care a cochetat cu înfrângerea, cu Ferrer, respectiv Gulbis. De fiecare dată s-a scos din înghesuială și a supraviețuit, reușind, mai apoi, să-și ridice substanțial nivelul pe măsură ce turneul avansa. Dacă la Roland Garros deja a scăpat de un astfel de moment, așteptați-vă la mai mult Rafa în zilele următoare. He's not going anywhere.