Subiecte de urmărit la Mastersul Canadei de la Montreal. Altele decât Nole

Dacă mai era nevoie de vreo dovadă, finala Wimbledon ne-a demonstrat că Novak Djokovic este departe de restul urmăritorilor săi și că nu există vreun turneu pe care să nu-l poată câștiga la acest moment; bine, exceptând atunci când dă de un Super Stan în forma vieții. Până la proba contrarie, forma vieții la Stan apare destul de rar, totuși, iar Wawrinka este deocamdată departe de statutul de challenger constant pentru Nole. Însuși elvețianul spunea, atunci când justifica de ce nu se simte făcând parte din Big Four, că problema lui principală este frecvența cu care poate aduce tenisul lui cel mai bun.

În aceste condiții, când elita tenisului masculin revine la lucru în această săptămână, numele lui Djokovic strânge lejer cele mai multe voturi în ce privește șansele la trofeul de la Montreal. De fapt, n-ar trebui să mire pe nimeni dacă sârbul va câștiga fiecare turneu pe hard din această vară; un Clean Sweep, cum ar spune jurnaliștii de limbă engleză. Mai cu seamă că motivația nu-i lipsește: raportat la numărul de finale pe care-l are și la apetența pentru hard, Novak s-a impus de suspect de puține ori la US Open, adică o singură dată, în celălalt an de grație al carierei sale. De asemenea, Cincy este singurul Masters pe care încă nu l-a câștigat.

Cât despre Montreal? Djokovic se simte excelent aici, de altfel, două dintre cele trei titluri obținute de el în Canada s-au întâmplat la Montreal, inclusiv acel remarcabil triumf din 2007, când i-a învins în meciuri succesive pe Roddick, Nadal și Federer, confirmându-și în mod oficial apartenența la elită. 

Așa că am putea foarte bine să dăm copy-paste la orice alt preview și să ne întrebăm, încă o dată, cine-l poate opri pe Djokovic? Sau am putea să ne detașăm un pic de sârb și, în condițiile superiorității sale deja stabilite și în contextul absenței lui Roger Federer de pe tablou, să vedem ce alte subiecte interesante propune Mastersul canadian. Și să facem un efort de a privi exact către direcțiile în care privim mai rar, adică mai puțin Big Four și mai mult despre restul băieților. Spre exemplu:

Ce poate produce Kei Nishikori în această săptămână?

Japonezul a câștigat în weekendul trecut al treilea titlu al anului și al 10-lea al carierei. Iar dintre ultimele patru câștigate, trei au fost ATP 500. Kei este așteptat să producă rezultate la fel de bune și la următorul nivel, ATP Masters, iar segmentul acesta al sezonului îl favorizează, outdoor hard-ul fiind, conform propriilor sale declarații, suprafața preferată. De azi, Kei a revenit pe locul 4 în lume, cel mai bun clasament al său, iar cu US Open apropiindu-se, cresc din nou și așteptările în ce-l privește. La fel și curiozitatea de a-l vedea la lucru, apărându-și cea mai bună performanță a carierei. Chiar dacă a jucat toată săptămâna trecută (și a avut meciuri de trei seturi), Kei are o parte a tabloului pe care ar trebui să ajungă cel puțin în sferturi. E scutit de accidentări și joacă bine, deci e favoritul natural al sfertului al treilea de tablou, în ciuda faptului că nu este cel mai sonor nume de acolo. Ceea ce ne aduce la următoarea întrebare:

Cum mai stă Rafa Nadal?

E greu de crezut că nu au trecut decât doi ani de la vara în care Rafa a curățat totul pe segmentul de hard nord-american. Și nu oricum, ci cu victorii asupra rivalilor săi direcți, pe suprafețele preferate ale acestora, în meciuri în care a arătat aproape invincibil. De data asta, puțini sunt cei care îi dau șanse la măcar un singur trofeu din cele trei. Cu moralul reîncărcat după incursiunea pe zgură de la Hamburg, care l-a ajutat să evite o anomalie statistică (ar fi fost un an fără niciun titlu pe zgura europeană), Rafa vine în Canada cu amintiri frumoase. Ca și Djokovic, Nadal are trei titluri în Canada, două dintre ele fiind obținute în anii în care turneul se joacă la Montreal. Deocamdată, plecăm în ce-l privește pe spaniol așa cum o face chiar el: fără așteptări pentru partea a doua a anului, dar curioși să-l vedem la lucru într-un prim test relevant pe hard. Poate că ipoteticul sfert de finală cu Nishikori va fi acela. Orice ar fi, Rafa are nevoie, înainte de altceva, de o victorie într-un meci greu, cu un adversar cu nume și în formă.  

Grigor Dimitrov și noul său început

Vorbind de jucători care au nevoie de victorii asiguratoare, numele lui Grigor Dimitrov este în fruntea listei. Bulgarul este într-un punct din care nu mai poate privi decât înainte. A întors, deja, suficiente pagini în această vară, atât personal, cât și profesional, iar de regulă astfel de momente de cumpănă echivalează cu pași înainte. Orice rezultat relevant pentru Dimitrov la nivel de Masters va fi bine primit la acest moment, dar înainte de rezultate, jocul bulgarului trebuie să se întremeze. Cum colaborarea speculată cu Ivan Lendl n-a putut prinde contur din cauza refuzului ultimului de a se reîntoarce la un program care implică multe călătorii, Grigor e în continuare fără antrenor, chiar dacă s-au mai vehiculat variantele Franco Davin, cel care a fost eliberat, recent, de Juan Martin Del Potro, sau suedezul Johan Ortegen.

La Montreal, Dimitrov are un start complicat, cu ucraineanul Alexandr Dolgopolov, jucător venit din calificări. Un tur III cu Novak Djokovic planează la orizont.

Milos Raonic și hardul verde de acasă

Canada are nu doar bucuria unui turneu de top atât la fete, cât și la băieți, ci și (cel puțin) doi jucători de top, de la care poate aștepta multe lucruri bune în viitor. Plus destule promisiuni pentru viitor. Dacă Genie Bouchard nu traversează cel mai bun moment, Milos Raonic este mult mai stabil și în continuă creștere. După intervenția suferită la piciorul drept, Milos și-a văzut temperat saltul calitativ care-l dusese la un moment dat până pe locul 4 în clasamentul ATP, dar spune că acum se simte mult mai bine, și pregătit de un turneu care înseamnă mult pentru el.

Milos, care e la o victorie distanță de succesul cu numărul 200 în circuit, are un culoar cu care poate să lucreze: un start cu învingătorul dintre Janowicz și Karlovic, apoi Gasquet și Wawrinka pe sfertul său de tablou. Cu motivația dată de prezența în fața publicului propriu, Raonic poate obține o semifinală. Acum doi ani, când turneul s-a jucat de asemenea la Montreal, Milos a jucat finala, pierzând în fața unui Nadal greu de bătut la acel moment. 

Young Guns, în frunte cu Thiem

Montreal e o nouă șansă la un rezultat încurajator pentru tinerii din circuit, atât cei care au confirmat deja (Kyrgios, Thiem), cât și cei care sunt acum în plină urcare. Din această din urmă categorie îi avem pe tablou pe croatul Coric (vs campionul en-titre Tsonga), pe sud-coreeanul Chung (start cu argentinianul Mayer) și pe canadianul Peliwo (debut cu Stakhovsky). La 21 de ani, Peliwo a pierdut din momentumul avut în 2012, când a devenit primul junior în 28 de ani care să joace în toate finalele de Grand Slam ale sezonului (a câștigat 2 din 4) și este abia aproape de marginea Top 500.

După o vară spectaculoasă pe zgură, unde a luat două titluri în tot atâtea săptămâni, Dominic Thiem e chemat acum să confirme la nivelul următor, iar primul meci e cu bunul său amic, Ernests Gulbis, pe care l-a mai învins în trecut. În fine, controversatul Nick Kyrgios revine într-un meci must-see cu Fernando Verdasco.

Ce altceva e de urmărit?

Că l-am amintit pe Gulbis, bilanțul letonului a rămas înțepenit la un 5-17 în acest sezon și, evident, clasamentul său s-a prăbușit. La Montreal, el a avut nevoie de calificări. Janko Tipsarevic e și el pe tablou, grație unui Protected Ranking. Andy Murray încearcă să profite de absența lui Federer și să acumuleze puncte cu care să-i pericliteze acestuia poziția a 2-a în clasament. După ce a ajuns într-un singur an din postura de jucător fără punctaj la cea de sportiv de Top 20, Viktor Troicki încearcă să arate în această vară, pe o suprafață care-i place, că nu și-a atins plafonul superior. Gael Monfils – Fabio Fognini, în primul tur, e un meci de urmărit cu grijă și speranțele la normal lăsate la intrare. Iar Gasquet, Simon și Kevin Anderson, jucători care au făcut un Wimbledon foarte bun, merită cu toții urmăriți pe măsură ce încearcă să construiască pe evoluția de la Londra. În fine, de văzut ce va face Jo Wilfried Tsonga din calitate de campion en-titre. Fără punctele de anul trecut, când îl bătea cu un serviciu stelar pe Federer în finală, Jo este în afara Top 20.

Despre turneul feminin de la Toronto, aici.

Săptămâna trecută, în trei imagini

Nishikori se (auto)propune pe lista favoriților de la US Open

Chiar la țanc pentru a-și lua elanul necesar apropiatului US Open, unde are de apărat finala de anul trecut, Nishikori reușește o săptămână solidă și câștigă turneul de la Washington. Japonezul câștigă al zecelea trofeu din carieră și demonstrează că, atunci când este sănătos, se poate bate cu oricine. Asta măcar pe terenurile rapide din SUA. La Washington, Kei l-a întrecut în semifinale pe Marin Cilic, cel care îi refuza titlul de la US Open anul trecut. A fost 3-6, 6-1, 6-4 pentru nipon, care avea să joace finala contra lui Big John Isner. Americanul a luat primul set duminică (6-4), dar le-a cedat pe următoarele tot la patru, adunând doar zece puncte pe serviciul sprintenului japonez. Specialiștii spun că pentru Nishikori, succesul de la Washington vine la momentul potrivit, înainte de Montreal. Mai mult, Kei ajunge pe locul patru, depășindu-l pe Stan Wawrinka. Dacă reușește să-și mențină poziția, japonezul va fi sigur că nu-l poate întâlni pe Novak Djokovic la Flushing Meadows mai devreme de semifinale. Și acesta nu-i un bonus de trecut cu vederea.

Tot în ATP, Philipp Kohlschreiber a câștigat ultimul turneu de zgură al anului, învingându-l în finala de la Kitzbuhel pe Paul-Henri Mathieu.

Sloane Stephens câștigă primul ei turneu WTA. Serios

Înainte să o întreacă pe Anastasia Pavlyuchenkova în finala de la Washington, Sloane Stephens era considerată – poate pe bună dreptate – cea mai bună jucătoare din WTA care nu a câștigat niciun turneu. Duminică, tânăra de 22 de ani s-a lepădat de emblema aceasta. De acum, spun unii cârcotași, ea este cea mai promițătoare jucătoare din WTA care a câștigat un singur turneu.

Dar categorica victorie de ieri (6-1, 6-2) ne-a arătat ce poate face Sloane pe terenul de tenis atunci când reușește să-și adune loviturile într-un act comun. Și spectacolul este impresionant.

Atât de impresionant că jurnaliștii americani s-au grăbit să-și imagineze un nou duel dintre Stephens și cea pe care ar trebui să o înlocuiască, la un moment dat, la vârful clasamentului mondial – Serena Williams. Și unde puteau să-l proiecteze dacă nu la US Open, scena pe care Serena va încerca să câștige și al patrulea Slam al anului.

Aceeași jurnaliști așteaptă de ani buni (mai precis, din 2013, când Sloane o elimina pe Serena la Australian Open) schimbul de generații amânat atât de lunga perioadă de dominație a Serenei, cât și de lunga perioadă de maturizare a lui Stephens. Acum, însă, proiecțiile lor se sprijină pe recentul succes al lui Stephens, izbândă după care mulți cunoscători așteaptă o adevărată descătușare a celei mai mari speranțe a tenisului feminin american. 

Angelique Kerber adună, în liniște, al patrulea titlu din 2015

Kerber a învins-o la Stanford pe Karolina Pliskova, pe care o întrecuse și în precedenta finală disputată împreună, tot anul acesta, pe iarba de la Birmingham. Și atunci, la fel ca acum, meciul a fost pe muchie. Dar nemțoaica s-a ținut mai bine la final (6-3, 5-7, 6-4) și-și apropie titlul cu numărul patru anul acesta, egalând-o la numărul de victorii pe Serena Williams. 

În ce o privește pe tânăra și puternica cehoaică, finala de la Stanford a propulsat-o în Top 10, până pe locul opt, astfel că Pliskova continuă sezonul de hard încrezătoare. Totul e să nu mai joace finală cu Kerber: “Chiar i-am spus lucrul acesta, că sper să nu o mai întâlnesc în finale. Mă conduce cu doi la zero, după două meciuri foarte tari, și sper să prind pe altcineva în viitoarele finale”, glumea Pliskova la conferința de presă. (Andrei Năstase)