Scenariu inversat: Simona Halep pierde finala Turneului Campioanelor cu Serena Williams, continuă să zâmbească

Adrian Țoca | 26 octombrie 2014

Simona Halep a pierdut finala Turneului Campioanelor, 3-6, 0-6 cu Serena Williams, într-o partidă începută excelent, dar sfârșită nefast.  „Ea a început să joace la fel de bine ca și în ultimul meci, așa că mi-am zis să mă relaxez și să încerc să îmi fac jocul. Și am început să-mi fac loviturile”, a spus Serena, care câștigă al treilea titlu consecutiv la WTA Finals și al 5-lea al carierei.

Simona încheie astfel cel mai bun sezon al carierei cu o săptămână de ținut minte: prima victorie contra Serenei, a câștigat grupa și a ajuns în finală de la prima participare. A fost a 5-a finală a anului pentru Simo, care închide sezonul pe locul 3. Anul trecut, Simona a încheiat sezonul 2013 pe locul 11. „Nu pot să fiu supărată pentru că am pierdut, le mulțumesc tuturor fanilor care au venit să ne susțină. Pentru mine a fost un vis să joc aici și să ajung în finală. Felicitări, Serena, ești cea mai bună din lume!”, a spus Simona, la ceremonia de premiere. Toate declarațiile Simonei sunt în articolul dedicat AICI. 

„Mulțumesc, Simona, pentru că mă faci să vreau să devin o jucătoare mai bună. Apreciez foarte mult asta”, a răspuns și Serena.  

***

Mărturisesc că, în toate cele trei turnee mari în care am stat la câțiva metri distanță de meciurile Simonei Halep, singurul meci în care am stat cap-coadă într-un stres sinistru a fost cel cu Ana Ivanovic. Alt tip de nervozitate, n-are nicio legătură cu emoțiile rotunde trăite în meciurile mari ale Simonei. N-avea legătură nici cu Simona, nu m-am îndoit nicio secundă de onestitatea ei. Dacă ți-ai fi dat silința să o înțelegi, în loc să umbli bezmetic după alegații verzi pe pereți, ai fi știut că nu va face ceva greșit. Dar ni se insuflă atât de puternic în mentalul colectiv ideea că românii fură, mint și trișează, ni se arată și ni se spune atât de des că românul se descurcă, încât ajungi să-ți chestionezi până și propriile convingeri.

Cu o seară înainte, am vrut să scriu un articol lung cât o zi de post dacă s-ar fi putut, în care să dezbat situația alambicată în care se găsea, fără voia ei, Simona. Consecințele și ramificațiile posibile înainte de meciul cu Ivanovic erau atât de multe, încât trebuiau enumerate și explicate fiecare în parte. Dar nu am simțit că e ok să merg până la capăt, că nu fac bine. L-am început de vreo trei ori, m-am oprit de fiecare dată, am pierdut câteva ore cu asta. Ceva nu suna în regulă. Eram într-un conflict între ideea de a explica pe larg contextul și reținerea de a vorbi despre elefantul roz din mijlocul camerei, nefăcând altceva decât să atrag atenția și mai rău asupra unui subiectului, înainte de meci. Am rostuit un sondaj impromptu printre câțiva prieteni, alt lucru pe care nu l-am mai făcut înainte. Mă bucur că majoritatea mi-a confirmat îndoielile și că mulți m-au sfătuit să nu-l scriu, semn că am apelat la cine trebuia.

În schimb, după meciul cu pricina, pe care l-aș fi dorit atât de mult câștigat, sau măcar să ia blestematul ăla de set care s-o scoată din orice umbră, am scris acest articol, care, chiar dacă updatat mai târziu, cuprinde toate argumentele pe care le-aș fi scris și înainte și pe care nu le mai reiau. Am spus de ce, din punctul meu de vedere, Simona nu trebuia să-și compromită imaginea de dragul unui potențial trofeu mai accesibil, într-un veritabil pact cu diavolul, ale cărui câștiguri erau discutabile, dar ale cărui pierderi, certe. Am scris că drumul spre performanță nu se fură, că nu e niciun idealism la mijloc, ci pur și simplu o alegere de viață, cu care Simona se simte mai confortabilă, iar noi toți ar trebui să-i acceptăm și măcar respectăm opțiunea, chiar dacă nu o agreăm. Simona și-a câștigat dreptul de a face absolut ce crede ea de cuviință, pentru că, poate uităm, e vorba de cariera ei, croită cu eforturi personale, la care toți ceilalți avem dreptul, luxul și norocul de a asista de pe margine, fără ca prezența în primul rând să ne califice în vreun fel. Pentru că nu e echipa națională de tenis a României. E echipa Halep, și așa o să fie întotdeauna.

Mă bucur mult că Simona a făcut ce a făcut, chiar dacă asta a costat-o un trofeu, pentru că, așa cum anticipa foarte multă lume, încă și mai multă după finalul meciului, Serena s-a răzbunat cu vârf și îndesat. Pentru că așa face ea. Nu uită și nu iartă. Și nu e nimic în neregulă cu asta.

Setul onorant cu Ivanovic completează o serie de mici-mari performanțe pe care Simona le-a reușit în Singapore și care îi asigură un pasaj pozitiv și, mai ales, liniștit către noul sezon: prima victorie la un număr 1 mondial, grupa câștigată, finală de la prima participare, urcarea pe locul 3. Și, peste toate astea, cum o să vedem mai târziu, câștigarea publicului. Seria s-a încheiat brutal, cu o înfrângere în oglindă cu Serena la capătul unui meci pe care Simona l-a început la fel de promițător precum în grupe, dar l-a sfârșit fără vlagă, fără răspuns și fără idei. Într-un final, și fără prea multe puncte. Și, ca la un semn, toate teoriile de dinainte de Ivanovic au reapărut la suprafață. Se trimit scrisori publice, pro sau contra, se lansează teorii cu multe like-uri și share-uri, se demonstrează punctual cum Simona e o bleagă că a ratat un milion de dolari și un trofeu care, dacă Serena era eliminată în grupe, probabil că i-ar fi fost decernat automat Simonei, în accepțiunea multora.

Am înnebunit de tot? Deci îi cerem numărului 3 mondial să piardă un meci la care se uita toată lumea bună a tenisului. Îi aruncăm în față că nu-și cunoaște interesul – de ce, pentru că la noi acasă suntem crescuți ca să ne vedem interesul, cu orice preț. Și în loc să ne canalizăm energiile acolo unde trebuie, ne apucăm să râdem de, chipurile, naivitatea cuiva care NU vrea să meargă pe același drum bătătorit. Care a înțeles să-și facă viața așa cum vrea, cariera așa cum îi spune inima. “O să iau deciziile așa cum simt, așa cum am făcut-o întotdeauna”. Sau “Eu sunt cea care decide ce fac”. Sunt două dintre declarațiile acestei săptămâni. I se spune că ar fi încăpățânată sau inflexibilă. Așa, și? E inflexibilă pe timpul ei. Cu încăpățânarea aia a ajuns pe locul trei în lume. Puțin, ce-i drept. În loc să vedem în atitudinea ei incapacitate de a accepta alte opinii, am putea vedea determinarea Simonei, pasiunea, curajul, convingerea că da, m-am băgat pe un drum corect și vreau să-l duc până la capăt, în condițiile mele. Pentru că 1. știu că urmez o rețetă verificată și răsverificată de-a lungul timpului de campioni giganți, care au făcut istorie și sunt iubiți și acum, la ani distanță de la retragere, 2. pentru că sunt asumată. Și 3. pentru că am onoare. Chiar așa: cât mai costă onoarea?

Simona ne-a făcut un bine, repet, pentru că atunci când mai ieșim din bârlog și din zona de confort și interacționăm cu oameni străini, calitatea de român atrage cu sine etichete dintre cele mai neplăcute, la care băgăm curajos capul în pământ, apoi venim și punem pe facebook experiența. Să ridice mâna sus cel care a fost tratat urât sau privit cu suspiciune măcar o dată în străinătate din cauza unui conațional pus pe fapte mari. Sigur v-ați fi dorit ca Simona să câștige un titlu mânjit, pe care apoi să i-l decorăm cu asterisc după asterisc? Sigur v-ați fi dorit ca ea să-și știrbească această imagine superb construită de-a lungul ultimilor doi ani, doar pentru un trofeu? Sunteți convinși că nu va veni o zi în care și-l va câștiga singură? Sigur știți cum e să joci cu un stadion întreg scandându-ți numele, într-un meci contra numărului 1 mondial? Apropo, care e ultima jucătoare din WTA al cărui nume l-ați auzit scandat în halul ăsta, în cel puțin două arene mari ale lumii?

Simona e în plin proces de a deveni una dintre cele mai iubite jucătoare de tenis din LUME. Fact. Publicul străin o place teribil, în Singapore și la Paris i s-a scandat numele cu o furie pozitivă care îți dă fiori. Te face să simți că trăiești. Niciun forehand din lume nu e mai apreciat decât veridicitatea. Și da, există o Halep mania, iar dacă încă n-am înțeles până acum, acest proces există și e ireversibil, trăim chiar acum transformarea Simonei într-un icon global. Oameni perfect străini se simt atrași și vrăjiți de sinceritatea ei debordantă. Sigur i-am fi cerut să renunțe la toate astea?

În același timp, Simona nu e perfectă. Și e foarte bine că e așa. A zis că se va descurca mai bine în situațiile de tensiune maximă, și n-a putut. Au cocoșat-o emoțiile, atârnându-i în braț și în picioare. A zis că nu va fi pasivă, nu va sta în spatele liniei, și fix acolo s-a dus, fix pasivă a rămas. A zis că nu va fi surprinsă de motivația suplimentară a Serenei și s-a lăsat copleșită de ea. O fi ceva groaznic să pierzi într-o finală, contra liderului mondial, pe deasupra și înfofolit cu o poftă uriașă de revanșă. În termeni de revanșă, nu e cineva care pedepsește mai aspru decât Serena.

Dar nu putem judeca la nesfârșit numai după ultimul meci. Nu trebuie trase concluzii numai după finala cu Serena, după cum nu trebuie trase concluzii numai după victoria din grupe cu Serena. Niciun jucător nu-și privește așa cariera. Media există, iar media ne spune că, la capătul unui sezon în care a progresat teribil, Simona a pierdut o finală de Turneul Campioanelor în fața celei mai bune jucătoare din lume, pentru că nu i-a făcut față tehnic și nu a fost echipată corespunzător din punct de vedere emoțional atunci când a contat.

Am mai spus-o: meciurile sunt un complex de împrejurări, o selecție de momente puse cap la cap. În grupe, Simona a intrat relaxată, fără presiune, fără nimic de pierdut, cu un plan clar, pe care l-a executat fără oprire și fără să se uite înapoi. A jucat tenisul ei frumos și a pedepsit amețeala din jocul Serenei. În finală, Serena a făcut ajustări. Vorba Simonei, o nouă zi, altă realitate. A venit rândul ei să lovească. A făcut ceea ce face Serena, a jucat “Serena-style”, așa cum a botezat chiar ea tactica folosită: retururi plesnite cu virulență, servicii de 200+, smash-uri inutil de tari, dar in your face, priviri ostentative atât către Simona, cât și către boxa acesteia. Serena e o actriță formidabilă și știe ce funcționează, a trecut prin atâtea războaie.

E absurd să punem toată responsabilitatea scorului numai în cârca Simonei, ca și cum Serena n-ar fi avut niciun merit. După ce a pus câteva întrebări în chiar primul game, ratând ocazia de a începe iar cu break, Simona a servit superb, absolut superb, în game-ul următor, în care Wiliams a venit defazată și dezordonată la câteva mingi scurte. Game-urile Simonei câștigate la zero sunt federeriene, please more of that. Apoi, Simona a făcut break cu câteva retururi foarte lungi, în picioarele Serenei, plus un backhand down the line care a făcut publicul să ia foc. “Si-mo-na!”, “Si-mo-na!”. Are you kidding me?, spune privirea lui Ben Rothenberg. Și a venit game-ul patru, cu orice o fi însemnat acel 40-15 scăpat printre degete. Serviciul Simonei s-a prăbușit, Serena s-a prăvălit pe serviciul doi ca furtunile care-și făceau felul cu biata Speranța a lui Anton Lupan. Apoi a câștigat un rally de 16 mingi și a venit rebreak-ul. Dar meciul nu era gata. Fiecare punct avea feeling-ul unui mic război, fiecare game avea aerul unei mici finale, mi-am notat. Puncte lungi, studiate, pauze rezonabile, priviri, schimburi, gesticulări. Serena era încă nesigură, la rându-i se plângea de diverse, s-a dus până aproape de boxă să-i spună ceva lui Mouratoglou. A făcut 3-2 cu greutate, într-un game în care și Simo a pălit un retur direct câștigător. La 3-2, Simona a repetat faza din game-ul anterior, fix după același pattern: întâi 30-0, apoi o dublă greșeală, apoi și-a cedat serviciul. Cedat, nu pierdut. Dar Serena era încă nesigură. A dat, la rândul ei, un break cadou într-un scenariu similar, cu două duble și cu multe semne de ezitare. La respectivul rebreak, sala s-a cutremurat, pur și simplu, de dragul Simonei. O atmosferă greu de crezut.

Încă era o pâine de mâncat. Din păcate, Simona n-a sesizat-o și, treptat, Serena a devenit confortabilă pe teren. Adică pericolul suprem. În vreme ce în mintea româncei își făcea loc îndoiala, Serena a făcut iar break și a închis setul în condițiile în care serviciul a început să crească, iar Simona a devenit complet pasivă. Și asta a fost, setul doi n-a mai avut istoric, Simona n-a mai avut nimic de dat. Dăduse tot cât a avut, și e ok așa. O să învețe.

Până la urmă, așa blamat inutil cum e el, clasamentul final al lui 2014 spune corect povestea. Simona e pe locul 3, fix după cele două jucătoare mai bune ca ea în acest an: Serena și Sharapova. În rest, tot WTA-ul e după jucătoarea din România, curând a întregii lumi. Vom mai vorbi despre el, dar așa s-a terminat un an în care i-am cerut totul, crezând nimic și dând în schimb puțin, iar Simona a oferit cât a putut. Adică foarte mult. Un an cu meciuri superbe și amintiri prețioase, cu titluri mai puține, dar mai importante, și cu finale mari, dar pierdute onorabil. Cu căderi puține și normale, cu fragilități și temeri, cu revirimente și confirmări, un progres fantastic, care deschide perspective frumoase. Un an din care fiecare își va alege esențialul. Un an în care am contat la vârf, ceva de neînchipuit până acum. Un an de Simona, cap-coadă. Un an de care Simo nu poate să fie altfel decât mândră. Următorul n-ar putea veni mai repede. 

Îți place?
Susține Treizecizero
Sprijinul tău e esențial ca să putem produce acest conținut. Susține-ne pentru un jurnalism de sport cât mai relevant și valoros!
Prin cont bancar:

IBAN RO51RNCB0079145659320001

Asociația Lideri în Mișcare,

Banca Comercială Română

Treizecizero.ro Abonează-te la 30-0+
Cele mai noi

I have some fantastic followers on WTA Romania. Thanks to one of my followers on IG, Ali, I think I now have @treizecizero full Simona book collection. I already had 2, but she was nice enough to send me the Wimbledon one. I am so thankful for such kind people.

2