Să-l cunoaștem mai bine pe Dodo. Portret Florin Mergea, marca Decât o Revistă

Treizecizero | 12 februarie 2013

Pierdut printre accidentări, lipsit de sprijin și victimă a unor decizii neinspirate, Florin a ajuns până acolo încât și-a pus capăt carierei. Temporar, din fericire. Pentru că și-a dat o nouă șansă, iar acum își trăiește o a doua tinerețe. A luat-o de la zero, fără clasament, și a răzbit.

Traseul lui Florin Mergea, unul dintre marile talente ale tenisului românesc, a fascinat și, deopotrivă, a stârnit comentarii. S-au scris multe lucruri despre olteanul care a cucerit Wimbledonul la juniori, dar care n-a reușit niciodată să confirme și la seniori imensul potențial pe care l-a avut. Saga relației cu Horia Tecău a fost și ea discutată pe larg, antiteza evoluției celor doi dând naștere, nu o dată, la discuții care nu și-ar fi găsit niciodată rostul. Pierdut printre accidentări, lipsit de sprijin și victimă a unor decizii neinspirate, Florin a ajuns până acolo încât și-a pus capăt carierei. Temporar, din fericire. Pentru că și-a dat o nouă șansă, iar acum își trăiește o a doua tinerețe. A luat-o de la zero, fără clasament, și traversează acum o perioadă foarte fructuoasă. E din nou om de bază în Cupa Davis, chiar alături de Tecău, iar în ATP a ajuns până pe locul 80, depășind deja destui jucători redutabili de dublu. Asta după ce săptămâna trecută, alături de actualul lui partener, germanul Phillip Marx, a fost la un pas să se califice în finala turneului de la Zagreb. O revenire spectaculoasă în prim-plan și muncită, pentru care Florin trebuie să primească rapid creditul pe care îl merită. Noi, la Treizecizero.ro, îi ținem pumnii și pe mai departe.

E un moment prielnic, așadar, pentru a vă oferi un material deosebit, pe care Decât o Revistă, una dintre rarele publicații românești care se încăpățânează să fie altfel, l-a realizat anul trecut, în vară. Cu mențiunea că o parte dintre informațiile din articol s-au mai modificat de la data publicării, articolul surprinde foarte inspirat motivele declinului inițial al lui Florin și slalomul lui poticnit printre o serie de probleme pe care mulți alți juniori români, nesusținuți cum trebuie, le înfruntă sau se pregătesc să le înfrunte. Și n-ar trebui s-o facă, așa că articolul #DOR poate servi și ca o lecție, din acest punct de vedere.

Le mulțumim jurnaliștilor de la Decât o Revistă pentru că au acceptat să preluăm în întregime materialul, le urăm succes și pe mai departe în misiunea lor, iar pe voi vă invităm cu mare drag să cumpărați și să citiți Decât o Revistă. Veți sprijini, în acest fel, jurnalismul de calitate, atât de rar în ultima vreme. Dacă vă place de noi, în mod cert o să-i iubiți pe ei. (Treizecizero.ro)

Text: Andreea Giuclea

Fotografii: Cătălin Abagiu

Articol publicat în Decât o Revistă #9, în vara lui 2012

Despre #DOR

Decât o Revistă spune povești adevărate despre România de azi; reflectă și explică, în cuvinte și imagini, preocupările, ideile și obsesiile noastre, pentru că poveștile bine documentate și bine scrise ne pot învăța să luăm decizii mai bune, atât în plan personal, cât și social. DoR contează mult pe susținerea abonaților ca să continue să facă jurnalismul narativ pe care îl promovează. Te poți alătura comunității alegând unul dintre abonamentele de pe shop.decatorevista.ro.

Foto: Cătălin Abagiu, DOR

Zgura de pe terenul central al Arenelor BNR pare de caramel sub soarele sfârşitului de aprilie. E cel mai aşteptat meci de dublu de la Openul României, BRD Ţiriac Năstase Trophy, cel mai mare turneu de tenis pe zgură din estul Europei, cu premii în valoare de 400 de mii de euro. Ploaia prevăzută de prognoze nu s-a abătut încă asupra Arenei Centrale, cea mai mare din cele patru ale turneului. Aerul este înăbuşitor şi vântul abia dacă adie.

Florin Mergea intră al doilea pe teren, în urma partenerului său de dublu, Andrei Dăescu. Calcă hotărât pe zgură cu adidaşii negri şi străbate jumătate de teren, până în dreptul fileului. Jucătorul de 27 de ani poartă echipament alb, completat de o bandană, tot albă, care îi acoperă fruntea şi îi ţine strâns părul negru. În mijlocul frunţii, pe bandană, e sigla sponsorului Prince, un „P” la fel de verde ca ochii lui. Continuă până în dreptul băncii joase de lângă scaunul arbitrului, unde îşi lasă geanta, îşi ia o sticlă de apă, se aşază şi o caută cu privirea pe Daiana.

Daiana, soţia lui în vârstă de 25 de ani, stă fix în faţă, pe partea opusă a terenului, în primul rând de scaune din loja jucătorilor. Îmbrăcată în blugi, o cămaşă albă şi o geacă de piele maro, ţine pumnii strânşi sprijiniţi de balustrada roşie care desparte terenul de scaunele verzi din tribune. Se uită fix la el şi dă ferm din cap, a aprobare. Dacă nu era ea, el probabil n-ar fi fost pe teren.

Mergea, cel mai scund din cei patru jucători, ia o gură de apă şi se ridică pentru loviturile de încălzire. Spectatorii încep însă să aplaude abia când adversarii se ridică şi ei de pe bancă. Suedezul Robert Lindstedt şi românul Horia Tecău sunt favoriţii turneului şi ocupă locul 5 în clasamentul mondial de dublu. Tecău, 27 de ani, este cel mai bine clasat jucător român în ierarhia mondială. În ianuarie a câştigat finala de dublu mixt de la Australian Open, împreună cu jucătoarea americană Bethanie Mattek-Sands. A fost primul titlu de Grand Slam câştigat de un român după 34 de ani de la victoria Virginiei Ruzici la Roland Garros în 1978. Nu e însă primul titlu de Grand Slam din palmaresul braşoveanului crescut la Constanţa. Împreună cu adversarul lui de azi, Florin Mergea, Tecău a câştigat de două ori Wimbledonul la juniori. Cei doi păreau să fi pornit pe un drum comun spre succes, însă doar Tecău a ajuns acolo unde îşi imaginau amândoi. De când s-au despărţit definitiv în 2009, Tecău a urcat constant, în timp ce Mergea a intrat într-un con de umbră şi chiar a vrut să se lase de tenis. Acum, la un an de când a hotărât să revină, e din nou pe-acelaşi teren cu Tecău, dar de cealaltă parte a fileului.

Cu trei zile înainte, istoria lor comună a fost aplaudată de cei 5.000 de spectatori care şi-au petrecut seara de duminică la meciul demonstrativ caritabil care i-a avut în prim plan pe Tecău, Andrei Pavel şi foştii fotbalişti Gheorghe Hagi şi Iosif Rotariu. Crainicul care l-a prezentat pe Tecău a amintit publicului de rezultatele obţinute la juniori alături de Mergea. În timp ce i se rostea numele pe stadion, Mergea se antrena în linişte, la câteva minute de mers pe jos, pe un teren ascuns în spatele teraselor şi tonetelor de hot-dog.

Era primul lui antrenament, pentru că abia se întorsese de la Roma, unde el şi Dăescu au pierdut finala unui turneu. Din februarie, de când au început să joace împreună, au participat la opt turnee, din care au câştigat patru. Călătoresc singuri, doar ei şi Daiana, se antrenează unul pe altul şi îşi plătesc drumul, cazarea şi masa, pentru că la turneele futures, prima treaptă a tenisului profesionist, nu au nimic asigurat. Au aflat în ultimul moment că primesc wild card la Bucureşti (ceea ce înseamnă că pot juca, deşi nu s-au calificat pe baza clasamentului). Când au aterizat, au citit mesajele de la prietenii care îi anunţau că tragerea la sorţi i-a adus în faţa lui Tecău şi Lindstedt, favoriţii turneului. „Incredibil :) )))”, a fost reacţia Daianei pe Facebook.

Cei patru jucători schimbă câteva mingi de încălzire. Pe partea stângă a terenului, Lindstedt şi Dăescu bat mingea ca la un antrenament uşor, iar în dreapta, Mergea şi Tecău se privesc peste fileu. Nu e prima oară când se înfruntă. Toamna trecută, la ediţia precedentă a Openului, perechea româno-suedeză i-a învins pe Mergea şi partenerul lui de atunci, Victor Anagnastopol, tot în primul tur. De atunci, Mergea a urcat 273 de poziţii în clasamentul de dublu, până pe 174. În timp ce mingile zboară uşor deasupra fileului, între racheta Wilson a lui Tecău şi Prince-ul lui Mergea, crainicul vorbeşte din nou de trecutul lor comun.

Pentru că erau printre cei mai buni juniori din ţară, se întâlneau mai mereu la turneele naţionale. Au jucat prima oară împreună la 14 ani, la Campionatele Europene de la San Remo, unde au şi câştigat. În 2002, au câştigat Wimbledonul şi au jucat finala la Australian Open, iar anul următor au triumfat din nou la Londra. Tot atunci, Mergea s-a impus şi în proba de simplu, performanţă pe care au mai reuşit-o doar australianul Pat Cash în 1982 şi elveţianul Roger Federer în 1998 (ambii au câştigat apoi Wimbledonul şi la seniori).

Rezultatele bune şi accidentările lui Andrei Pavel şi Gabriel Trifu, dublul consacrat al României, le-au permis celor doi juniori să debuteze în Cupa Davis în septembrie 2003, într-un meci de baraj cu Ecuador, despre care jurnalistul Cristian Tudor Popescu, un cunoscător şi comentator al tenisului, îşi aminteşte că a fost unul de legendă. Cu o echipă tânără, formată din Victor Hănescu (atunci, 22 ani), Răzvan Sabău (26 ani), Tecău şi Mergea (ambii, 18 ani), România a evitat atunci retrogradarea în zona euro-africană, într-o confruntare care a intrat în istoria Cupei Davis pentru cele mai lungi meciuri (toate jucate în cinci seturi).

Într-o astfel de întâlnire, meciul de dublu e important pentru că asigură unul din cele trei puncte necesare pentru victorie, iar succesul neaşteptat al celor doi debutanţi, în faţa unei echipe mai experimentate şi mai bine clasate şi într-o atmosferă ostilă, a adus România în avantaj. După meciul din Ecuador, Pavel şi Trifu, reveniţi după accidentări, au fost preferaţi în Cupa Davis, decizie despre care Popescu crede că a fost una din cauzele destrămării perechii Mergea-Tecău, căreia nu i s-a oferit şansa de a se afirma şi de a câştiga experienţă. „Nu s-a pus miza pe ei, ceea ce mi s-ar fi părut normal, fiind un cuplu tânăr”, spune jurnalistul. „Fiecare s-a descurcat cum a putut şi, în
timp, şi traiectoriile lor personale s-au despărţit.”

Înainte de fiecare serviciu, Tecău îşi scutură zgura de pe adidaşi, lovind scurt cu marginea rachetei în talpa fiecărui picior. E primul set şi scorul e 3-2 pentru Mergea şi Dăescu. Tecău serveşte din partea stângă a terenului, din dreptul lojei în care stau Daiana şi apropiaţii lui Mergea. E 15-40 şi şansă de break pentru cei doi români, moment în care ar putea prelua conducerea. Publicul simte momentul greu pentru Tecău şi începe să aplaude sacadat, din ce în ce mai repede. La prima încercare, mingea galbenă se opreşte în plasă. Al doilea serviciu îl găseşte pe Mergea în stânga, aproape de fileu, balansându-se de pe un picior pe altul, ca un boxer aşteptând lovitura decisivă. Reuşeşte un retur puternic, mingea străbate terenul în diagonală, muşcă zgura aproape de linia de tuşă, apoi iese afară. Mergea izbucneşte într-un strigăt eliberator, iar Daiana se ridică în picioare, aplaudând. E 4-2.

După meciul cu Ecuador din 2003, Mergea şi Tecău n-au mai jucat împreună în Cupa Davis până în februarie 2007. S-au concentrat amândoi pe carierele de simplu, iar dublul a rămas în umbră, ca plan de rezervă. Deşi antrenorii i-au sfătuit să se axeze pe dublu, le era greu să renunţe la visul unei cariere de simplu, mai ales când rezultatele de la juniori îi încurajau: Mergea a fost numărul doi mondial, iar Tecău s-a apropiat şi el de primii zece (cea mai bună clasare a fost locul 12). „Era absurd la 19 ani să abandonăm simplul şi să jucăm dublu”, mi-a spus Mergea într-una din discuţiile pe care le-am avut. „Măcar dacă nu jucam bine, dar fiind câştigător de Grand Slam, iar el semifinalist, nu poţi să nu joci. Plus că în România nu e nicio mentalitate în legătură cu jocul de dublu. Pentru români, dublul nu există.” Din când în când, jucau împreună pe unde se întâlneau. În 2003 şi 2004 au câştigat la dublu şapte turnee Futures de 10.000 şi 15.000 euro şi au început să joace şi Challengers (turnee mai mari, de la 25.000 în sus). Anul următor a fost singurul în care amândoi au fost mai sus în clasamentul de simplu decât la dublu, dar din 2006 au început să urce iar la dublu şi să se apropie de prima sută (deşi cariera de simplu era în continuare prioritară). Tecău, mai ales, a avut un salt de 250 de locuri, iar la sfârşitul anului l-a depăşit pe Mergea cu 45 de poziţii. În 2007, după o nouă victorie memorabilă în Cupa Davis, contra Franţei, au început să joace mai des împreună, iar Mergea spune că la începutul lui 2008 şi-au făcut chiar un plan de viitor.

Din acest motiv, a fost şocat când, în aprilie 2008, în timpul unui turneu la Roma, Tecău i-a spus, de pe o zi pe alta, că nu mai poate să joace cu el şi că a decis să facă pereche cu elveţianul Yves Allegro. Mergea nu ştie nici acum dacă a fost decizia lui sau a sponsorilor, cum i-a zis atunci Tecău, însă Allegro era mai bine clasat şi l-a ajutat şi pe român să urce în clasament. (La dublu, prezenţa pe un tablou principal se face în funcţie de poziţiile celor doi jucători, astfel că fiecare îşi caută pe cineva mai bine clasat.) Tecău a jucat apoi cu Andrei Pavel, cu ajutorul căruia a intrat la turnee mai mari şi a urcat în primii 50. De când l-a întâlnit pe Lindstedt în 2010, a continuat să urce până a ajuns în primii 10. Mergea, despre care antrenorii spuneau la juniori că era mai talentat decât Tecău, nu a reuşit niciodată să urce mai sus de locul 103.

Tecău şi Lindstedt recuperează avantajul chiar în game-ul următor, pe serviciul lui Dăescu. Însă după încă două game-uri care decurg normal, Mergea şi Dăescu au din nou şansă de break şi de a câştiga setul. E 5-4 pentru ei şi Tecău serveşte din aceeaşi poziţie ca înainte. Se face 30-40 şi publicul aplaudă iar, încercând să-şi încurajeze favoritul. Tecău îşi scutură din nou zgura de pe adidaşi cu racheta, în timp ce în depărtare se aude un tunet înăbuşit. Mergea şi Dăescu punctează din nou pe serviciul lui Tecău şi încheie setul victorioşi. Imediat după lovitura decisivă, care i-a aparţinut tot lui, Mergea se uită peste fileu la Daiana, spre care strigă un „Daaaa!” scurt, îndârjit. Abia apoi se duce spre partenerul lui, se felicită şi se îndreaptă amândoi spre bancă, pentru pauza dintre seturi.

Până anul trecut, când s-au întâlnit tot în primul tur al Openului României, aproape toate meciurile directe dintre ei au fost câştigate de Mergea. Mergea îşi aminteşte mai ales de o victorie din 2008, din turul trei al unui turneu din Marrakech, pe care l-a şi câştigat. Era la două săptămâni după ce Tecău începuse să joace cu Allegro, decizie cu care Mergea încă nu se împăcase. Spune că dacă ar fi rămas împreună, probabil ar fi ajuns mai sus decât este Tecău în prezent, chiar dacă mai încet. (Tecău nu a vrut să vorbească despre ce s-a întâmplat atunci între ei şi spune doar că decizia lui Mergea de a renunţa la tenis vorbeşte de la sine).

Mergea recunoaşte că pe Tecău l-a ajutat colaborarea cu jucătorul elveţian, dar spune că el nu ar fi făcut niciodată asta. „E ca şi cum l-aş lăsa acum pe Andrei ca să joc cu altcineva. Nu se face chestia asta, din punctul meu de vedere.” Anul trecut, când s-au întâlnit la Bucureşti, îşi dorea să-l bată din nou, dar n-a mai reuşit; Tecău şi Lindstedt au câştigat la limită, în setul decisiv.

Foto: Cătălin Abagiu, DOR

Înainte de fiecare serviciu şi în fiecare moment de pauză a jocului, Mergea o caută cu privirea pe soţia lui. E important nu doar s-o simtă aproape, ci s-o vadă, să aibă mereu contact vizual. Florin şi Daiana s-au cunoscut în august 2005, la Târgu Jiu, când ea avea 18 ani şi el 20. Era o seară în care au ieşit din întâmplare împreună, cu nişte prieteni comuni, iar el s-a îndrăgostit pe loc de ea. Vorbesc de începutul relaţiei lor ca şi cum le-a fost predestinat să se întâlnească: el tocmai se întorsese dintr-un turneu din America, iar ea din Bucureşti, unde dăduse admiterea la Facultatea de Medicină. În plus, cine se aştepta să se cunoască tocmai la Târgu Jiu, oraşul lor natal, după ce el călătorise prin toată lumea, spune Florin, zâmbind. Daiana a observat că s-a uitat toată seara la ea, iar la final s-a oferit să o ducă acasă. A doua zi, l-a însoţit la antrenament, iar a treia zi i-a cunoscut familia. „S-a întâmplat totul foarte rapid”, spune ea şi, de atunci, au fost foarte apropiaţi. Când el a trebuit să plece două săptămâni la un turneu în Franţa, şi-au scris câte 30 de mesaje pe zi. Aşa au trecut primii ani, cu multe schimburi de mesaje, pentru că facultatea o împiedica pe Daiana să-l însoţească la toate competiţiile. S-au căsătorit în noiembrie 2009, la Târgu Jiu, la două luni după ce s-au logodit. Florin, care îşi dorea foarte mult o familie, a început să caute inelul de logodnă în februarie şi a cerut-o în căsătorie în iulie, la New York. Avea nevoie de stabilitate, iar Daiana putea să i-o ofere. Acum îl însoţeşte la fiecare turneu, în ţară sau afară. De pe margine, îl urmăreşte tot timpul cu ochii mari, verde deschis, să fie sigură că în momentul în care o caută cu privirea, e acolo.

„Dacă nu sunt atentă în vreun moment, mă uit la telefon sau ceva, imediat mă întreabă la final: cu cine vorbeai?”, spune Daiana râzând, iar Florin o completează: „Păi dacă eu sunt atent, să fii şi tu, nu?” Daiana abia dacă respiră în timpul meciului, ţine mereu pumnii strânşi şi din când în când îi strigă, nu tare, dar cât să fie sigură că o aude: „Haide!” şi aplaudă scurt, de două ori. Când se uită înspre ea, Daiana dă din cap ferm, ca şi cum i-ar spune „Hai, că poţi” şi ridică în aer pumnul drept, strâns. Sprijinul ei e important pentru Florin, care are nevoie, când e pe teren, să simtă că e cineva lângă el care îl susţine orice-ar fi. Înainte, când mergea cu tatăl lui în turnee, nu simţea asta.

Florin a crescut în Târgu Jiu, în casa bunicilor şi apoi într-o casă spaţioasă, cu două etaje. Tatăl lui, chirurg, a fost cel care l-a dus pe Florin la tenis la şase ani, să facă mişcare pentru că era plinuţ (prietenii şi familia îi spun şi acum Dodo, de la „Dodolanu”). Pentru că era talentat şi a avut rezultate de mic, de la 11 ani a început să plece la turnee internaţionale, împreună cu tatăl sau cu alţi copii şi cu antrenorii lor. Cam o dată-de două ori pe lună, cei doi plecau din Târgu Jiu joia, la patru dimineaţa, şi ajungeau seara la München, Viena sau Praga, unde Florin avea turneu până duminică. Luni dimineaţa, se întorceau, iar marţi sau miercuri Florin Mergea Sr., medic chirurg, intra în gardă. La şcoală, Florin dădea teste ca să recupereze ce pierdea, iar în timpul liceului a făcut doi ani într-unul, ca să termine mai devreme şi să se concentreze pe cariera sportivă. Tot pentru că era mai mult plecat (uneori şi 35 de săptămâni pe an), nu-şi aminteşte să fi avut mulţi prieteni în liceu.

„A fost o alergătură mare, o viaţă grea pentru mine şi pentru toată familia”, spune tatăl, un bărbat de vreo 60 de ani, cu păr grizonant şi ochi albaştri, limpezi. Au făcut cu toţii sacrificii pentru că au văzut că lui Florin îi plăcea tenisul. Florin, în schimb, spune că nu ştie cât i-a plăcut şi cât i-a fost impus. De mic, a avut un program strict, iar copilăria lui a însemnat mereu tenis şi şcoală. O perioadă, a încercat să respecte un program special, „ca la armată”, îşi aminteşte mama, Victoria, medic şi ea. Programul, făcut de un prieten din Canada, îi împărţea ziua în activităţi de câte 10-15 minute. Se trezea la 6, avea un timp fix de spălat şi pieptănat, apoi pleca la alergat. La 7 fix făcea duş, la 7:15 mânca, iar la şi 25 pleca la şcoală, unde ajungea la 8 fără un sfert. De câte ori puteau, părinţii îl duceau cu maşina, ca să câştige timp, dar şi ca modalitate de supraveghere. Stătea la şcoală până la 12, dormea o oră, se ducea la antrenamente, îşi făcea temele, iar la 10 era în pat.

N-a ştiut ce-i aia televizor sau discotecă. Uneori, seara, după ce îşi făcea temele şi înainte să se culce, tata îl găsea stând la birou şi jucându-se cu o maşinuţă. Îi dădea drumul şi se uita la ea cum merge pe suprafaţa de lemn, până se oprea în vreun obiect de pe birou. „Cum să-i spun să stingă lumina să se culce?”

Maşinile au fost marea pasiune a lui Florin şi, mai mult decât jucător de tenis, spune că şi-ar fi dorit să fie pilot de curse. Ştia toate mărcile şi modelele de maşini şi le recunoştea de pe bancheta maşinii părinţilor când călătoreau în afara ţării. În camera lui din Târgu Jiu, pe care părinţii au păstrat-o neschimbată, printre trofeele şi medaliile aliniate pe rafturi, sunt strecurate maşini de jucărie, unele încă în cutii. Formula 1, pentru care se trezeşte şi noaptea şi urmăreşte în direct cursele, e şi acum jocul lui preferat pe calculator. Acasă în Bucureşti petrece cât de mult poate pe „tronul lui”, cum îi spune Daiana: un playseat (un simulator de condus, format dintr-un scaun de şofer, volan şi pedale) aşezat într-un colţ al dormitorului. Şi-ar fi dorit să fie şi fotbalist, pentru că îi plac mai mult sporturile de echipă (de asta l-a atras jocul de dublu), dar spune că părinţii nu i-au dat posibilitatea de a alege. „Mereu a fost doar tenis, parcă dinainte ştiau ce vor să fac.” Părinţii spun însă că nu l-au forţat niciodată, dar că el nu le-a zis că nu îi place tenisul şi ar vrea altceva.

În pauza dintre seturi, Mergea stă pe bancă şi se uită la Daiana, care ţine în continuare pumnii strânşi, dar îi mişcă încet pe ritmul melodiei Gepilă de la AB4 care se aude în difuzoare. În lojă, lângă ea, sunt doi prieteni antrenori, care lucrează cu ei când vin în ţară, unul din copiii pe care Mergea i-a antrenat în perioada în care n-a jucat şi o prietenă. Părinţii, care vin din Târgu Jiu pentru un congres de chirurgie la care trebuie să participe tatăl, nu au ajuns încă la meci.

Tecău şi Lindstedt se ridică primii de pe bancă şi îşi ocupă locurile pe teren pentru setul al doilea – unul mai aproape de fileu, celălalt mai în spate. Reuşesc break-ul repede, în primul game, pe serviciul lui Dăescu. La 2-0 pentru ei, Daiana îşi ridică genunchii la piept şi îi cuprinde cu mâinile şi îşi dă jos ochelarii de soare, pentru că cerul se înnorează şi începe să bată vântul.

Odată cu rezultatele, Mergea a simţit că a crescut şi presiunea de a câştiga. Spune că părinţii îi repetau că e cel mai bun şi că trebuie să ajungă numărul unu. Avea lipite pe mobila din cameră afişe cu „I’m gonna be number one”, „I wanna be the best” şi ajunsese să-i fie frică să piardă. Spune că nu mai juca de plăcere, ci pentru că trebuia să câştige. În timpul meciului, dacă pierdea pe serviciul lui, îşi simţea tatăl cum devenea nervos pe margine şi se bloca. „În loc să simt că e lângă mine când pierd, în loc să mă tragă în sus, cădeam şi mai jos”. Se gândea la banii cheltuiţi, la drumul făcut până la turneu, la faptul că tatăl lui, persoana cu care petrecea cel mai mult timp, cu care călătorea peste tot prin lume, nu va vorbi cu el după meci. Tatăl spune că a încercat să nu pună presiune, dar că nu ştie cât a reuşit. După meciuri, încerca să-i distragă atenţia prin diverse activităţi, iar apoi analizau, la rece, ce n-a mers în meci.

Chiar dacă spun că Florin ar fi putut ajunge mai sus, cei doi medici se mândresc cu rezultatele fiului. În biroul de la parterul casei din Târgu Jiu, pe fiecare bucată de mobilă sunt îngrămădite trofee (tatăl spune că are peste 100) şi fotografii cu Florin, fie singur, fie cu Tecău. Din vitrina bibliotecii, Mergea Sr. ia o poză cu fiul lui pe teren, surprinsă după finala câştigată în 2001 la Orange Bowl, campionatul mondial al juniorilor. „La nebunie îmi place poza asta”, spune privind-o. „Atunci a explodat, a fost recompensa după efortul şi munca titanică depusă”. În fotografie, făcută chiar la finalul meciului, Florin ţine în mâna stângă racheta cu margini roşii, iar pumnul drept îl încleştează a victorie. Stors de energie, cu tricoul alb lipit de corp din cauza transpiraţiei, pare că îşi concentrează ultimele puteri în pumnul strâns „Nimeni nu ştie câte mii de ore de muncă implică tenisul, toată copilăria lui”, spune tatăl. Pune fotografia la loc în vitrină, printre cărţile de medicină, şi oftează: „În fine, e istorie”.

La 3-1 pentru cuplul Tecău-Lindstedt, tună ameninţător. O rafală puternică de vânt ridică zgura de pe teren şi sperie spectatorii, care încep să plece din tribune aproape alergând. Incomodaţi de vânt, jucătorii se opresc şi ei şi se apropie de fileu, aşteptând instrucţiuni de la arbitrul de scaun. Pentru a se proteja de zgura din aer, pe care o simţi cum se lipeşte de dinţi, Mergea îşi acoperă gura cu tricoul. Daiana şi grupul lui de susţinători se ridică şi ei în picioare, aşteptând o decizie. Deasupra terenului aproape golit de zgura roşiatică pluteşte un ziar, parcă suspendat în aer. După câteva momente de aşteptare, se aude vocea arbitrului: “Play is suspended.”

Mergea crede că motivele pentru care nu a ajuns niciodată mai sus nu au depins de el. Spune că părinţii au luat nişte decizii greşite la vârsta adolescenţei, când crede că trebuia să accepte ofertele venite de la diverse agenţii de management din străinătate. Deşi la juniori a bătut jucători ca Andy Murray şi Jo-Wilfried Tsonga, care acum sunt (sau au fost) în primii cinci din lume, el nu a intrat niciodată în prima sută. „Toată lumea zice: uite unde sunt ăia acum. Dar eu n-am avut echipă, degeaba i-am bătut atunci.”

În alte ţări, jucătorii sunt ajutaţi de federaţie cu antrenori şi preparatori fizici. În Târgu Jiu la vremea aceea existau doar două terenuri şi era greu de găsit un antrenor care să călătorească la turnee, spun părinţii. Astfel, Florin n-a avut niciodată un antrenor stabil, iar între 12 şi 17 ani s-a ocupat doar tatăl lui de el. În aceeaşi perioadă, părinţii au construit un teren de tenis cu zgură în curtea casei, pentru ca el să se poată antrena mai uşor. Mergea spune că rezultatele lui la juniori s-au bazat mult pe talent, dar că la profesionişti nu mai era de ajuns, pentru că ieşeau la iveală problemele din pregătirea fizică. „Eu jucam bine, dar habar n-aveam ce făceam pe teren. E un joc foarte complex şi nu eram tehnic pus la punct; aveam găuri în joc.” Abia târziu a învăţat, de la diferiţi antrenori, aspecte tehnice precum serviciul, la 17 ani, voleul, la 20 de ani sau reverul, la 24 de ani.

În România lipsesc academiile de tenis, cluburi care să se ocupe de juniori de la 12-13 ani, să le asigure pregătire fizică, iar de la 16 ani să-i împingă să joace turnee şi să se confrunte cu jucători cât mai puternici, pentru a câştiga experienţă şi puncte. Faptul că în ţară nu există o structură care să formeze jucători de tenis este demonstrat de faptul că aproape toţi românii care au avut succes s-au format afară, spune C. T. Popescu. Andrei Pavel a plecat în Germania, iar şansa lui Tecău a fost că a primit o bursă în America, la renumita academie de tenis a lui Nick Bollettieri, de unde au pornit, printre alţii, Andre Agassi, Pete Sampras sau surorile Williams. Victor Hănescu e singurul care a rămas în ţară şi a făcut performanţă, dar el a avut un antrenor constant. În plus, jurnalistul crede că românilor le lipseşte un alt aspect important – pregătirea psihologică. Există puţini antrenori în România capabili să-i pregătească psihologic pe copii – cum să reacţioneze când sunt conduşi, când sunt în avantaj sau la ce să se gândească în pauze.

După ce Tecău a ales să joace cu Allegro, Mergea a încercat să-şi caute alţi parteneri de dublu, dar nu şi-a găsit pe cineva stabil cu care să se simtă pe teren cum se simţea cu Tecău. În jocul de dublu, psihicul contează mai mult ca la simplu şi relaţia dintre cei doi parteneri trebuie să fie una de încredere deplină, pe teren şi în afara lui. Marius Comanescu, un antrenor cu care au lucrat o perioadă, îşi aminteşte că, în echipa lor, Mergea avea rolul de lider, avea sclipiri, dar şi căderi, în timp ce Tecău era jumătatea mai sigură.

La sfârşitul lui 2009, Mergea s-a oprit câteva luni, pentru că nu ştia ce să facă mai departe şi simţea că are nevoie de o pauză. A hotărât să renunţe la dublu şi să joace iar simplu, ca să nu mai depindă de nimeni. Comanescu, cu care s-a antrenat în 2010, spune că a fost surprins de cât de repede a recuperat după acea pauză – a început anul în forţă şi a avut rezultate bune la turnee tari din Germania. Au urmat însă o serie de accidentări, unele chiar în timpul meciurilor, care l-au forţat să facă iar pauze: două la gleznă, în mai, apoi una la genunchi şi încă două la musculatura inghinală, la care se adăugau problemele constante pe care le avea la spate.

Unii antrenori au spus că, de ceva timp, Mergea nu mai era motivat. Ultimul meci jucat în Cupa Davis a fost o înfrângere cu Franţa în februarie 2008. Căpitanii nejucători spun că nu l-au mai introdus pe teren pentru că nu era în formă – avea 90 kg, cu 10 mai mult decât greutatea normală, potrivită înălţimii lui. Mergea consideră că problema kilogramelor în plus a fost o scuză, pentru că juca la fel de bine, dar admite că a fost vina lui că le-a dat oportunitatea să se lege de asta. La sfârşitul lui august 2010, la un turneu în Craiova, după ce o accidentare recentă a recidivat, a decis să renunţe de tot la tenis şi atunci a simţit că s-a eliberat. După ani în care viaţa lui a fost fragmentată în turnee, seturi, game-uri şi puncte, în care tenisul i-a ocupat tot timpul şi a uitat să se bucure de lucruri mici, a vrut să se oprească. Daiana îşi aminteşte că în perioada în care n-a jucat era ca un copil, se bucura de orice – de frunze, de natură, mergeau la grătare şi se simţea liber, liniştit şi eliberat de griji. „A fost incredibilă perioada aia” spune şi Florin.

Eliberarea de tenis a fost şi ultimul pas al desprinderii de influenţa părinţilor. Crescut într-un regim strict, Mergea spune că şi-a pierdut încrederea în sine, pentru că se temea să spună ce gândeşte. Aşa era când a cunoscut-o pe Daiana, închis în el şi timorat, în timp ce ea era rebelă şi independentă, încurajată de mică să aibă încredere în propriile decizii. Treptat, cu ajutorul ei, a reuşit să se detaşeze şi a prins curaj. „Ea a reuşit să mă elibereze”, spune privind-o grav. „Mă închisesem în mine şi ea a reuşit să mă scoată de acolo.”

Meciul se reia în jurul orei 19:00, după aproape două ore în care vântul a suflat cu putere, dar ploaia a ocolit până la urmă arenele BNR. În lumina nocturnei, cu tribunele rămase aproape goale, cei patru reîncep să joace de la 3-1 în setul al doilea. Tecău şi Lindstedt ajung uşor la 6-4 şi duc meciul în super tie-break.

Daiana stă în acelaşi loc, la fel de concentrată. În stânga ei stă Irina, prietena cea mai bună din copilărie, care a plecat în grabă de la birou să prindă finalul meciului. În pauza dinaintea setului decisiv, Daiana şi un prieten antrenor se ridică în picioare şi aplaudă. Simţind momentul greu, încearcă să-i transmită soţului încredere, dând din cap încurajator.

Mergea serveşte, dar face dublă greşeală şi e 1-0 pentru Tecău şi Lindstedt. Apoi greşeşte Dăescu, pe serviciul suedezului şi se face 2-0. La 3-0, Mergea trimite mingea în plasa fileului, se enervează şi strigă, ca pentru el: „Frateeee!”

I-a plăcut mereu să câştige, chiar mai mult decât jocul în sine. Având rezultate de mic, a devenit foarte competitiv şi spune că eşecurile îl dureau mult. „Cred că ai mai multe şanse să câştigi la loto decât să ajungi cel mai bun din lume”, spune acum, zâmbind. „Şi trebuie să te gândeşti puţin cum ai arăta tu ca număr unu. E ca şi cum ai pleca într-o vacanţă: te trezeşti la Paris şi te întrebi «Ce caut eu aici?»” Totuşi, după un an departe de teren – timp în care a antrenat copii – s-a decis să revină. În iunie 2011, după finala câştigată de Nadal contra lui Federer la Roland Garros, Florin a visat-o pe Daiana. Era tristă şi îi spunea că îi pare rău că nu mai joacă. Florin s-a trezit a doua zi cu un sentiment ciudat, pe care nu putea să-l descrie. „Ce-ai zice dacă aş juca din nou?”, i-a spus atunci Daianei.

Văzuse şi ea finala şi chiar simţise o undă de regret amintindu-şi de perioada în care Florin era şi el pe teren. Acum, la auzul întrebării lui, un zâmbet larg i-a apărut pe faţa încadrată de şuviţe blonde. Au vorbit despre revenire şi au hotărât împreună să aleagă cariera lui Florin şi anii de tenis pe care îi mai are, iar ea şi-a amânat rezidenţiatul. El a renunţat la antrenorat şi amândoi, temporar, la visul de a avea un copil.

După ce şi-a dat licenţa, pentru care a învăţat pe drum, la turnee, Daiana s-a dedicat carierei lui. Acum se ocupă de tot: face rezervări la avioane şi hoteluri, programează antrenamentele, răspunde la telefoane şi mailuri şi îi face meniul zilnic. De când a revenit, Mergea a slăbit aproape 15 kg; acum are 81 şi îşi propune să ajungă la 78. Tot Daiana îi aminteşte să-şi ia vitaminele, pentru că el uită mereu, iar înainte de meci îi pregăteşte rachetele. Tot ce lipseşte e să intre pe teren, spune râzând. I-a plăcut de mică tenisul şi chiar a vrut să facă performanţă: la 10 ani a fost cu tatăl ei la un antrenor – chiar cel cu care a început şi Florin să joace – dar i s-a spus că e prea târziu. Mai bine, spune el, pentru că aşa nu s-ar mai fi întâlnit. Acum, Mergea nu concepe să mai plece undeva fără soţia lui, iar dacă meseria ei le-ar aduce aceleaşi câştiguri financiare, ar renunţa oricând la tenis. Dacă înainte era în conflict cu el pentru că nu ştia de ce joacă, acum ştie că o face pentru ea, cum îi spune după fiecare turneu câştigat: „E trofeul tău, pentru că tu eşti stâlpul meu”.

Tecău şi Lindstedt câştigă cu 10-2 setul decisiv, în aplauzele celor câteva zeci de spectatori rămaşi până la final. Daiana aplaudă şi ea, apoi se îndreaptă grăbită spre ieşire, să fie acolo când Florin părăseşte terenul. Îl ia de mână şi pleacă spre vestiar, pe o alee îngustă dintre un alt teren şi zona de relaxare pentru spectatori. Un jurnalist aleargă după ei, aşa că se opresc la marginea drumului pentru un interviu. Florin îşi lasă geanta pe jos, face câţiva paşi pe iarbă şi aruncă cu o sticlă de apă cât poate de departe, înspre un mic luminiş înconjurat de copaci. După interviu, se duce să o ia. E supărat că au pierdut, pentru că au început bine şi puteau să câştige, dar vântul i-a deranjat la serviciu. E supărat mai ales pentru punctele care l-ar fi ajutat să urce în clasament.

Daiana se apropie de el şi îl ia în braţe, iar pe aceeaşi alee dinspre arenă vine familia lui, care a ajuns la meci după pauza forţată. Sunt aici mama, sora, cumnatul şi nepotul lui, Alex, de şase ani. Tatăl e şi el în Bucureşti, dar n-a putut sta la tot meciul, pentru că avea dineul de deschidere la congresul de medicină. Îi salută, îl ridică în braţe pe Alex şi stă puţin de vorbă cu ei, apoi trage fermoarul la geantă, o pune pe umăr şi o ia înspre vestiar cu Daiana. După ce vorbeşte cu Andrei în vestiar, ies împreună cu echipa şi câţiva prieteni la un restaurant de sushi, iar acasă se uită la semifinala Champions League dintre Bayern şi Real Madrid.

Fiind mai mereu plecaţi, Florin şi Daiana gătesc rar acasă. În apartamentul lor de două camere au o bucătărie micuţă, ca o cămară, care dă în living. În stânga bucătăriei, pe o comodă înaltă lipită de perete stau trofeele. Dacă la Târgu Jiu sunt toate cupele câştigate de la 10 ani, aici le păstrează doar pe cele din ultimul an, de când a revenit. (Singura excepţie e cel din 2008, de la Marrakech, când l-a bătut şi pe Tecău.)

Astăzi simte că revenirea a fost un nou început, o a doua şansă, dar nu doar în tenis. Spune că, treptat, şi-a regăsit şi plăcerea de a juca şi încearcă să se bucure de viaţa de sportiv şi să se simtă bine când merge la turnee. „În primul rând, sunt eu altfel, m-am eliberat de toate lucrurile negative din jurul meu.” Nu mai vrea să fie numărul unu cu orice preţ şi ştie cum arată drumul şi care sunt paşii pe care trebuie să-i urmeze, să nu se trezească iar în Paris de unul singur. Întâi, şi-a propus să ajungă în top 200, apoi în prima sută, şi dup-aia o să-şi stabilească următorul obiectiv. Cel mai important e să o aibă în continuare pe Daiana aproape. Pe comoda din sufragerie, printre trofee, e o poză cu ei doi la primul turneu la care au fost împreună, în 2005, chiar la Paris. Lângă, e o plăcuţă de lut pe care scrie în engleză: „Nu contează unde ajungi în viaţă, ce faci sau cât de multe ai. Contează pe cine ai alături de tine”.

Alături de germanul Marx, la un turneu challenger la Bratislava

Din nou alături de Horia Tecău, la echipa de Cupa Davis / Foto: FRT.ro

Later update / octombrie 2013: La câteva luni de la publicarea acestui articol, Florin și-a dus la capăt revirimentul spectaculos: a ajuns în prima sută la dublu, a jucat șase finale de turnee challenger în 2013, câștigând una, a reușit o semifinală ATP la Zagreb iar, în octombrie, a ajuns în prima finală ATP a carierei, la Viena. Povestea continuă.

Îți place?
Cele mai noi