Pesimiștilor Simonei. De ce Simona Halep nu are o problemă cu mentalul, sau de ce va fi rău înainte să fie bine

Adrian Țoca | 25 februarie 2016

Simona Halep traversează o perioadă proastă și nu e nimic ieșit din comun în asta. Într-un moment în care panica e tentantă, o discuție despre situația actuală a româncei trebuie să țină cont de detalii ample, să ia în calcul imaginea de ansamblu. De mentalități, nu de mental. Și mai ține inclusiv de modul în care vedem tenisul fiecare dintre noi

Fix acum un an, Simona câștiga titlul de la Dubai, apoi continua seria de victorii la Indian Wells și la Miami, încheind primul trimestru al lui 2015 cu trei titluri, o semifinală și un sfert la AO.

Ce a urmat? În aprilie, epuizată după turul de forță al primelor trei luni (21 de victorii și trei înfrângeri), Simona îndrăznește să sară peste Fed Cup-ul cu Canada; o idee pentru care este aspru sancționată cu un val de articole critice care transmit, pentru prima oară, ideea că este cool să o ironizezi și să o ataci pe Simona. După aproape 20 de luni incredibile, luna de miere se terminase. Clasic, taberele se formează, iar fanii, cei noi și cei vechi, trec într-una sau în alta, în funcție de afinități. E discutabil în ce măsură acea perioadă a afectat-o pe jucătoare, depinde pe cine întrebi, dar cert e că la revenirea pe teren, Simona răspunde cu o serie de evoluții palide și incerte. Începe o perioadă în care încearcă, parcă, să mulțumească pe toată lumea. Zgura e amestecată: turneu promițător la Stuttgart, pierde în primul tur la Madrid, apoi face un turneu bun la Roma, dar e eliminată rapid la Roland Garros, unde toată România aștepta continuarea visului din anul anterior. Apar îndoielile în jocul ei, iar la Wimbledon e sancționată de Jana Cepelova. Noua dezamăgire stârnește încă un val asiduu de critici, se trece deja la nivelul următor de duritate. Ironizată pentru că alege să nu joace la București, Simona ia o pauză de tenis, pauză făcută posibilă și de calendar, dar revine apoi în forță și face finale consecutive la Toronto și Cincinnati. Cu o foame redescoperită, ajunge în semifinale la US Open, dar plătește prețul pentru eforturile intense depuse în vara americană și rămâne fără baterii exact când avea mai mare nevoie de ele. O schimbare neașteptată de program, mutarea semifinalelor USO cu o zi mai târziu din cauza ploii, îi schimbă rutina și o scoate din ritm, lăsând-o „flat” la meciul cu Pennetta.

După USO, Simona are iar dureri la tendonul lui Achile. Se antrenează sporadic și pierde timpuriu la un Guangzhou inoportun, la Wuhan și la Beijing. Singapore e pus, brief, în pericol, dar se reface și joacă fără prea mult antrenament la Turneul Campionilor, unde pierde iar cu Sharapova. Pierde și calificarea din grupe, într-un tiebreak freak cu Radwanska. Dar sezonul se termină pe locul 2, o premieră în istoria României, așa că speranțele sunt mai mari ca niciodată pentru 2016.

În intersezon însă, Simona se îmbolnăvește. Nu vorbește despre acest lucru, pentru că e normal să nu discuți despre probleme de sănătate pe care le vrei tratate, nu comentate. Cu Darren în țară, se pregătește cum (se mai) poate, cu multe zile de pauză. Iese în oraș, zâmbește când e oprită în mall-uri, face totul cât e posibil de bine, dă interviuri, filmează Garantat 100 la 100, o ediție îndelung comentată și apreciată. Își bifează obligațiile, dar infecția la stomac o obligă să plece la final de lună în Australia încă pe antibiotice. În Australia, pică cu Vika la Brisbane, dar blockbusterul de început de sezon e anulat pentru că Simonei îi reapar durerile la Achile. Alte antrenamente sărite, alte zile de repaus, dublate și de o infecție la ureche. Flow-ul de pregătire e făcut șvaițer. Apucă să joace la Sydney și face semifinale, dar când ajunge la Melbourne e un pachet de probleme de sănătate. Apare și o răceală puternică, vine la conferința de presă pre-turneu cu ochii înlăcrimați, tușind grav între răspunsuri și înarmată cu șervețele.

Cu pregătirea incompletă, Simona dă peste o Shuai Zhang în zi de grație și pierde iar în primul tur al unui Slam. Vine acasă un pic speriată de numărul mare de probleme de sănătate, iar la sfatul medicilor, anunță că trage obloanele peste următoarele trei evenimente (cel puțin), pentru a se reface complet și pentru a trata nou-descoperita deviație de sept. Țintește Indian Wells pentru revenire. Dar se răzgândește când analizele îi ies mai bine, iar decizia operației devine una opțională. Cu gândul la Fed Cup și la șansa unor meciuri în plus, vine la Cluj și face două meciuri intense, pe care le împarte în două. România pierde, iar ea experimentează din nou apăsarea extremă a presiunii de număr 1 al echipei. Se consumă după eșecul cu Pliskova, dar declară experiența cea mai reușită dintre toate prezențele alături de echipă, semn că începe să se acomodeze, într-un final, cu presiunea de a juca în fața propriului public. Încurajată de acest lucru, confirmă și Dubai, și Doha, în speranța unor meciuri în picioare, care s-o relanseze pentru primăvară. Încă o dată, planul nu-i merge; pierde la ambele în primul tur, luată pe sus de două jucătoare de forță, care i-au înțeles slăbiciunile și le-au exploatat perfect. Înapoi în țară. Iar cazanul nemulțumirilor fierbe.

***

Să respirăm adânc. E necesară o astfel de recapitulare, pentru că întotdeauna e ușor de uitat contextul. Pentru mine, se uită prea ușor elementarul în această serie proastă a Simonei din început de sezon. Rezumat cât mai pragmatic, el sună așa: viața în Top 3 e, oricum, incredibil de grea. E grea pentru că fiecare turneu e îngreunat de o serie de detalii greu de controlat. Pentru că toate fetele din spate vor să te bată, așa cum oricine își dorește să câștige contra unui sportiv mai bine clasat.

Or, atunci când nu ești în plenitudinea forțelor ca să te antrenezi, devii vulnerabil la primul meci oficial. Când devii vulnerabil, începi să fii mai puțin încrezător în loviturile tale. Când ești fie și cu o idee mai ezitant, adversarul are deja un atu asupra ta. Unde mai pui că jucătorii profesioniști miros imediat oportunitatea unui upset. Când ești ezitant, ești mai puțin inspirat. Când ești mai puțin inspirat, faci mai multe greșeli. Ești mai puțin predispus la rezistență în fața adversității. Sau la a-ți asuma riscuri. Când faci mai multe greșeli, încrederea se disipează, până când se pierde cu totul. Încrederea e un element prețios: se acumulează greu și se pierde repede. Iar când pierzi încrederea, e doar o chestiune de timp până pierzi și meciuri. Intri într-un cerc vicios din care devine tot mai dificil să mai ieși.

Așa. Merg. Lucrurile. De. Când. Lumea. În. Tenis.

***

Acum. E firesc să se caute cauze. Căderea pare inexplicabilă. Însă lipsa de pregătire este ce a declanșat-o. Când ești bolnav, nu te poți pregăti corespunzător. Simona și-o fi revenit între timp și e sănătoasă acum, conform propriilor declarații, însă acele zile de antrenament pierdute nu sunt ușor de înlocuit. În plus, ea deja a intrat în această spirală a meciurilor slabe, pe care nu e ușor să o oprească. Are pasaje bune, dar continuă să se blocheze atunci când vine vorba să închidă seturi sau meciuri.

Are nevoie de timp, de susținere și de încredere. Timpul nu e niciodată un aliat al sportivilor, pentru că n-are nimeni timp să te aștepte să te aduni. Ești pe cont propriu aici. Încrederea, am explicat mai devreme, tocmai ce s-a făcut nevăzută. Îi mai rămâne susținerea. De unde se uită ea, se vede oare susținerea? Să vedem.

Se spun multe lucruri în această perioadă. Fanii gândesc, prin definiție, pasional, e firesc să se aprindă și să sufere, să vadă lucrurile dintr-o perspectivă emoțională. Cum să piardă atâtea meciuri? De ce nu face ceva, orice? De ce nu schimbă? De ce nu ascultă? Se dau sfaturi și se caută febril soluții. Se pronunță des cuvinte cheie precum cădere, neîncredere, matchup, presiune, încăpățânare, antrenor, schimbare, mental. Mental, mental, mental.

Simona are mentalul praf, găsești peste tot. E o problemă de mental, toată lumea pare să se fi oprit asupra acestui răspuns. Se vorbește despre ea ca despre un om cu probleme grave.

Nu. Simona nu are o problemă cu mentalul.

Despre ce vorbim? Cum poți să ajungi pe locul 2 în lume și la doar opt puncte mari și late distanță de un titlu de Grand Slam dacă ai o problemă cu mentalul? Cum definim mentalul, mai exact?

Într-unul din articolele pe care le-a scris cu mâna ei pentru Treizecizero, Raluca Olaru a venit cu acest pasaj:

“În România (și nu numai) se confundă foarte des merele cu perele. Adică, de multe ori, în lipsa cunoștințelor, se „dă vina” pe mental: „Da, clar, problema asta pleacă de la mental”. Eu sunt de altă părere. Cred că există o diferență clară între Mental și Mentalitate. După părerea mea, multe dintre problemele unui sportiv de performanță pleacă întâi și întâi de la mentalitatea cu care a crescut. Din păcate, ideile pe care ni le formăm de mici se cimentează foarte ușor, iar mai târziu se schimbă foarte greu. Și aici nu vorbesc despre educație. Vorbesc despre modul de abordare a lucrurilor, în cazul nostru legat de tenis. Aici intră mulți posibili factori: cum este văzut sportul în general în țara respectivă, modul de pedagogie al antrenorilor, modul de abordare al părinților și nu în ultimul rând modul general de gândire al oamenilor din jur.

Cel mai relevant exemplu aici este următorul: nu știu dacă ați observat, dar întotdeauna, indiferent de sport și de faza competiției – că e vreo finală sau că e în primul tur – reacția noastră tipică este următoarea: dacă rezultatul este unul pozitiv, atunci ești: „cel mai bun”, „cel mai tare”, „ne mândrim cu tine” și altele. Dacă rezultatul este negativ, atunci ești cel mai prost, normal, “nu ai stofă de învingător”, “n-ai jucat nimic”, “mereu ne bat ăștia”, etc. Nu știu cum vedeți voi lucrurile, însă mie una mentalitatea asta mi se pare cel mai mare obstacol pe care îl putem avea și pe care ni-l punem singuri.”

La Melbourne, într-o discuție cvasi-off-the-record, Horia Tecău ajungea la aceeași concluzie cu Raluca. Amintea despre atmosfera în care cresc sportivii de performanță din România, permanentul mesaj negativ, descurajant, care le este turnat în urechi de la primii pași și până când ajung în lumea vizibilă a sportului. A folosit un termen pe care l-am găsit fascinant: “otrava”. Partea pe care o pot cita este aceasta: “Pare că e o… otravă. Am crescut și eu tot acolo. Și nu numai România, sunt și alte țări care fac lucrul acesta. Am învățat suficient și am trecut prin multe experiențe ca să-mi dau seama ce contează cel mai mult în viață și ce e important pentru mine. Tenisul e important, dar nu e totul. Cu cât aș fi mai mult supărat, cu atât mi-aș face mai rău mie. Fizic, mental, sănătatea mea s-ar deteriora dacă aș ține otrava asta în mine. Și oamenii din jurul meu ar simți asta. Nu văd absolut niciun motiv pentru care aș face-o”.

Cu alte cuvinte, Horia și Raluca se referă la sistemul de valori în care au fost crescuți și pe baza căruia sunt judecați. Un sistem de valori depășit, însă, de realitățile moderne ale tenisului. Un sportiv de performanță ajunge să lupte nu doar cu adversarul, nu doar cu propriile limite fizice și sportive, nu doar cu educația și ideile cu care a fost crescut, ci și cu zgomotul din jurul său. Care e compus, de cele mai multe ori, din judecăți învechite.

Nu, nu ajung la a atribui rezultatele proaste ale Simonei zgomotului de fond (când am scris, vara trecută, după Wimbledon, pe o temă similară, discuția era despre cum alegem să o prezentăm în presă pe Simona și despre mesajul formatorilor de opinie – și rămân la aceeași părere ca atunci, cred că a devenit destul de clară perspectiva mea pe acest subiect). Departe de așa ceva.

Ce vreau să spun este: nu cumva, modul nostru de a gândi lucrurile ne împinge din spate să amplificăm amărăciuni atunci când nu trebuie, să vedem drame acolo unde nu-s, să căutăm vinovați când nu e căderea noastră și să cerem soluții, atunci când trebuie să mai așteptăm? Să cerem explicații, atunci când poate nu orice lucru trebuie musai să aibă una?

Nu cumva irosim o șansă incredibilă, aceea de a folosi și înțelege tenisul ca pe fantastică modalitate de schimbare, de inspirație, chiar de (auto)educare?

De ce ne este așa de greu să acceptăm această situație prin care trece Simona ca pe o parte din jocul de tenis, din lunga caravană a unui an? De ce credem, un pic egoist, că nouă (sau jucătoarelor noastre) nu ni se poate întâmpla? Tenisul e plin de exemple. Doar o privire pe ultimii ani și e suficient. Anul trecut, actualele locuri 2 și 3, Kerber și Radwanska, ieșiseră din Top 10 și erau considerate pe o pantă descendentă teribilă. Între timp, una a câștigat Australian Open, cealaltă, Turneul Campioanelor. Nu mai departe de 2014, Maria Sharapova era la un meci distanță să iasă din Top 10 cu două luni înainte de Roland Garros-ul pe care avea să-l câștige contra Simonei. Iar Victoria Azarenka încă mai bântuie prin afara Top 10, în căutarea unei reveniri care întârzie. Sunt, iată, exemple atât din lumea campioanelor cu experiență, cât și din cea a pretendentelor la marile titluri, precum e Simona.

Nu, Simona n-are o problemă cu mentalul.

Probleme cu mentalul poate avea, eventual, Anastasjia Sevastova, care conducea cu 4-0 în decisiv cu Eugenie Bouchard în primul tur la Doha și a început să plângă, efectiv să plângă, pentru că nu se mai putea urni și concentra să lovească la fel de bine cum o făcuse până în acel punct. Și conducea cu 4-0! A sfârșit prin a pierde meciul în tiebreakul decisivului, după ce a ratat și o minge de meci. Letona are, uneori, lovituri minunate, așa cum au multe jucătoare din Top 100, dar nu va ajunge, foarte probabil, niciodată în Top 3. Asta-i o problemă de mental reală.

Ceea ce are Simona acum e o problemă de încredere. Așa cum i se întâmplă oricărui jucător de tenis, la un moment dat. De la Serena la Federer. De la Nadal la Sharapova. De la Djokovic la Azarenka. De la Murray la Radwanska. Nimeni nu e scutit.

***

Inner Game of Tennis, considerată de mulți cartea de manual a acestui sport, este rezumată de adepții ei cu următoarea formulă: Performanța = Potențial — Interferențe.

Concluzia acestei formule: orice sportiv profesionist este, prin definiție, la un nivel tehnico-tactic ieșit din comun. Poate performa la un nivel superior pământenilor de rând, grație darurilor fizice și skill-urilor cu care a fost înzestrat, grație pregătirii temeinice pe care a primit-o ani la rândul. Suma acestor daruri, talente și însușiri căpătate prin muncă reprezintă potențialul teoretic al unui sportiv. Diferența între potențialul lui și performanța reală livrată în timpul unui meci este dată de tot ce se întâmplă greșit în relația dintre minte și corp. Adică de interferențe. Spune Timothy Gallwey, autorul cărții, «performanța reală rareori atinge potențialul». “Un strop de îndoială, niște presupuneri eronate, teama de eșec – asta-i tot de ce este nevoie ca performanța să fie dramatic diminuată”.

Iată-ne explicația. Simona are îndoieli cu duiumul. Pentru că e om, pentru că a trecut printr-o perioadă dificilă din punct de vedere al sănătății, pentru că lucrează să-și ajusteze tenisul cu care a crescut, pentru că o apasă presiunea de a câștiga pentru cei de acasă. A făcut și niște presupuneri care s-au dovedit a fi eronate: a spus că a preferat să plece în Australia, în loc să stea bolnavă acasă, în speranța că infecția va ceda. Cum spuneam într-un articol pre-Dubai/Doha, nu doar că boala n-a cedat, dar jet lag-ul și oboseala de peste drum au contribuit la alte complicații. A doua presupunere care s-a dovedit eronată (deși n-o poate nimeni condamna că a vrut să încerce) este că s-a răzgândit în privința prezenței la dubla din Golf. Dar, cum ziceam, o poți condamna? A vrut să joace, s-a gândit că îi va fi bine. N-a ieșit bine. 

Simona are, firește, și teamă de eșec. Spirala rezultatelor proaste, pe de o parte. Presiunea enormă cu care vine locul din Top 3. Dorința uriașă de a avea rezultate. De a nu-i dezamăgi pe cei de acasă. Schimbările la care lucrează la antrenamente. Minusurile fizice. Toate astea s-au aglomerat și au format un ghimpe în mintea ei, ghimpe care nu-i dă pace și care o sâcâie în momentele cu adevărat cruciale. Acest ghimpe e teama de eșec.

Știm cum atârnă racheta atunci când servești la o minge de set care trebuie salvată? Așa se nasc dublele greșeli. Știm cum bubuie inima când adversarul vine peste tine și, din cauze de neîncredere, te simți singur, înghesuit și neajutorat? Moksha, o cititoare, a menționat un studiu foarte interesant, pe care o să-l citez foarte aproximativ: nu sunt mari diferențe între activitatea cerebrală a unei persoane aflate într-o situație-limită din timpul unui meci de tenis și o situație în care ești atacat de un animal sălbatic. Food for thought, eh?

Când nu ai încredere, e mult mai plauzibil să greșești, să faci alegeri proaste sau, cum spunea Virginia Ruzici recent, să te întorci la tenisul cu care te simți în siguranță, chiar dacă asta e o îndepărtare de la ceea ce lucrezi cu Darren Cahill, de tenisul de care ai nevoie pentru a putea fi competitivă la top, pentru a nu mai fi atât de ușor de atacat de Vesninele, Mirjanele și Garbinele circuitului.

Dar s-o lăsăm pe Simona să explice ea. Într-o conferință de presă purtată la Doha înainte de meciul pierdut cu Vesnina (în care, printre altele, a confirmat că va veni la Fed Cup), Simona a reluat șirul pățăniilor medicale, așa cum le descrisese și la Dubai, și la Melbourne. A spus, printre altele, că “Nu (e cazul să schimb), pentru că am fost bolnavă. Din decembrie mi-a fost foarte rău, am ajuns în Australia pe antibiotice, așa că a fost greu să mă antrenez. Dar eu am vrut să joc. N-am vrut să stau acasă și să mă simt bolnavă. M-am dus în Australia cu încredere, dar n-am putut să câștig, din cauza antrenamentelor. NU am fost pregătită. Acum mă simt mai bine. Am avut o săptămână bună la Fed Cup. Meciuri bune. Apoi am venit la Dubai. După părerea mea, am jucat ok. Dar a fost greu să închid setul întâi, apoi mi-am pierdut un pic încrederea. A fost însă un meci bun și iau ce-i pozitiv din el. Am nevoie de timp să mă îmbunătățesc, să devin mai puternică și revin la nivelul la care am fost înainte”.

Și mai interesant mi se pare alt răspuns. Simona este întrebată inspirat care-i definiția ei pentru “confidence”. “Mulți jucători vorbesc despre încredere, despre importanța încrederii. Unii jucători spun că încrederea e importantă, alții spun că relevanța ei e exagerată, că nu e un cuvânt magic. Care sunt gândurile tale pe această temă?

Răspunsul Simonei ne dă o idee despre dificultățile ei actuale:

“Bineînțeles că nu e un cuvânt magic. Dacă ai încredere, dar nu joci bine, ai încredere degeaba, pentru că tot nu poți să câștigi. Dar când vorbesc despre încredere, vreau să spun că mă simt puternică pe teren. Picioarele. Îți simți picioarele foarte puternice, simți că poți să alergi oricât. Poți să stai acolo și să bați pe oricine. Lovești mingea foarte relaxată și foarte puternic. În acest fel acumulezi și mai multă încredere.

Eu am încredere în mine, în general. Cred că sunt în stare să joc un tenis bun, pentru că am jucat deja un tenis bun în trecut. Dar, uneori, când nu traversezi o perioadă prea bună, te simți nesigură atunci când intri pe teren sau când joci meciul. Poate nu ai inspirația care trebuie în momentele care trebuie și nu iei deciziile cele mai bune în timpul punctului. Așa descriu eu cuvântul încredere”.

Gold statement. Ce ar putea fi mai clar de atât? Sau cum ar putea Simona să ne transmită mai limpede de atât că știe despre ce-i vorba, că încearcă, dar că uneori nu e atât de simplu să și reușească? Și de ce ne-ar fi nouă așa de greu să găsim acceptabilă această explicație? Sau de ce ignorăm că o fi tenisul un sport în care ești pe cont propriu, dar cel de dincolo de fileu are o influență directă asupra acțiunilor tale, mai pe șleau, merită și el un credit pentru că tu joci prost, sau nu poți să joci bine.

Face parte din firea umană, veți spune. E natural să căutăm explicații mai avansate. Bunăoară, să scriem, în calitate de publicații respectabile, că Simona “le-a dat peste nas sfătuitorilor de bine” la reîntoarcerea în țară, după Doha.

Iată un concept mult mai interesant, care vinde mai bine și e mai ușor de acceptat, pentru că presupune un vinovat direct și facil, fără o analiză prea complicată. Trebuie că e vina ei, pentru că ea nu vrea să asculte sfaturile care i se dau.

Hai să vorbim un pic despre asta. Ok, să plecăm de la premisa că Simona ar trebui să accepte sfaturile publicului. Dar de la cine ar trebui să le primească? Cum să facă, procedural vorbind? Să facă o selecție a sfaturilor, ok, dar cum și unde să înceapă? Probabil, cu cele de pe Facebook, că-s mai multe. Dar și o compilație a sfaturilor editorialiștilor. Sau chiar și a comentariilor de pe site-uri. Însă Simona e deja un produs global, deci ar trebui să ia în calcul și ce-i spun fanii și comentatorii străini. Eventual, să asculte și un sponsor, dacă tot. Plus niște foste glorii.

Cine face această selecție de sfaturi? Cum alegi, ca jucător profesionist, de cine să asculți? Firește că asculți doar de cei apropiați, în primul rând. Nu e nimic anormal în asta! Nu e deloc o dovadă de aroganță. Dimpotrivă. Orice jucător are un staff, format din oameni de încredere. Că o sfătuiesc bine sau rău, că sunt selectați inspirat, e o altă discuție. E strict alegerea ei de cine se înconjoară, iar facturile se plătesc după o vreme, nu după patru turnee. Dar să nu confundăm discuțiile. Buni sau răi, e normal să aibă încredere în ei, ar fi absurd să n-aibă. La turneu, timpul e scurt, turneele și meciurile se succed repede, și, chiar dacă ai vrea, n-ar fi posibil să-ți transformi cariera într-un show interactiv, ca să poți lua în calcul tot feedbackul primit. Oricât de bine intenționat e el.

Nu e nicio urmă de ironie la mijloc. Dacă mâine ar trebui să iau o decizie importantă în privința Treizecizero, m-aș sfătui cu cei care m-au ajutat să-l aducem aici, cei care au pus umărul, mintea și sufletul, cei care au fost alături la greu. Aș asculta și de oameni pricepuți din cercurile 2 și 3, oameni care au mai trecut prin așa ceva. Și, la final, m-aș asculta pe mine, aș cântări și aș lua decizia finală.

Simona face la fel și nu nimic anormal sau excentric în asta. E banal chiar. Așa funcționează o antrepriză. E normal să-i asculte pe cei pe care îi plătește ca s-o transforme într-o jucătoare mai bună. E normal să-și asculte și familia, pentru că familia a ajutat-o să-și vadă visul cu ochii. Toate astea-s normale.

În plus, poți s-o condamni că nu ascultă? Unele dintre sfaturi îi recomandau să schimbe tot, după ce, nu cu mult timp în urmă, era criticată că schimbă antrenorii prea des. Altele sfaturi îi indicau să renunțe la tenis pentru o vreme și să se întoarcă în circuit atunci când se simte mai încrezătoare. Ca și cum soluția în fața unei probleme majore ar fi FUGA DE EA. Unde, în lumea asta a marilor campioni și a aspiranților la această lume, e considerat un sfat ok să îl îndemni pe unul dintre ei că e mai bine să fugă din mijlocul luptei? Soluția este tot acolo, pe teren, nu acasă. Soluția se găsește înapoi la muncă, unicul mod care poate conduce la titluri și performanțe. Simona a avut destulă pauză departe de terenuri; între Singapore și AO au fost aproape două luni. De ce are ea nevoie acum? De meciuri. Și antrenamente. Meciuri și antrenamente. A spus-o de cel puțin cinci ori în aceste două luni, dar nu e o declarație atât de interesantă încât să fie scoasă în față. E considerat clișeu. Nu, e fix răspunsul.

În plus, trecutul ne oferă deja exemple din care să ne regăsim un pic optimismul. Simona a mai trecut prin situații de criză de formă și în ultimii doi ani. De fiecare dată a revenit și a luat lucrurile de unde rămăseseră. Dacă e ceva bun în timingul acestei perioade proaste e că s-a produs într-un moment destul de inofensiv al anului. Ok, un Slam a fost ratat, asta nu-i bine. Dar urmează multe segmente foarte interesante. Dubla Indian Wells – Miami. Fed Cup plus Stuttgart. Madrid plus Roma. Roland Garros. Wimbledon. Turneele nord-americane. Turneul Olimpic. US Open. Asia și (sperăm) Singapore. Suficiente ocazii care să facă uitate Doha și Dubai, două turnee la care capii de serie au căzut pe capete. Iar dacă clasamentul va fi bușit săptămânile următoare? În cuvintele lui Federer, dacă nu ești pe primul loc, locul 2 sau 7 nu e mare diferență. Ajută doar la tablouri, și, oricum, jucătoarele pe care le întâlnește acum în calitate de cap de serie 2-4 le-ar întâlni și din postura de favorită 5-8. Ceea ce contează la final de zi sunt titlurile. 

O astfel de cădere poate fi sursa de motivație pentru o revenire puternică. Așa apare foamea de revanșă. Victoriile cele mai mari își au, adesea, originea în eșecuri dintre cele mai dureroase. Afli lucruri noi despre tine atunci când ești jos. Iar oamenii încă n-o înțeleg în totalitate pe Simona, obturați de atitudinea ei introvertită. Le e dificil să estimeze corect materialul din care e făcută, focul care o mână în luptă. Le-ar fi mai ușor, dacă ar înțelege-o, să nu-i mai subestimeze capacitatea de remontare.   

***

Da. Simona are dubii. Și știți ceva? Dubiile sunt bune. Dacă e ceva ce mai trebuie să învățăm, ceva ce întreaga noastră generație și cea de dinaintea ei n-au fost învățate, e că nu e nimic rușinos să ai dubii, că nu trebuie să fii judecat pentru asta. Dubiile sunt bune. Temerile sunt bune. Întrebările sunt bune. Oamenii care au mai puține certitudini despre sine, care se împing pe sine tot timpul către mai mult, care se tem că nu-s suficient de buni, care se bucură cu măsură de victoriile lor și se îngrijorează tot cu măsură la eșecurile lor, acești oameni vor progresa în domeniile lor. Iar dacă ne învață ceva important, tenisul ne învață, în cuvintele aceluiași Gallwey, “cum să ne depășim și să ne învingem dubiile și temerile”.

Apropo de Inner Game of Tennis – ceea ce Simona are nevoie la acest moment e să-și facă acele voci care-i strigă prin cap să tacă. Sistemul lui Gallwey, rezumat simplist, vorbea despre doi Eu, aflați în conflict. Există Eul numărul 1, cel care judecă și comentează gălăgios în mintea fiecărui jucător, fie el amator sau profesionist. E vocea care nu tace niciodată în capul nostru, atunci când lucrăm sau jucăm. E cel care arată fiecare greșeală făcută și care îi amplifică importanța, e cel care ne îngreunează brațul și mintea. E vocea care ne strigă în cap, de exemplu, fraze precum “Dar cum ai putut să ratezi mingea aia?! Uită-te ce ai făcut!”. Și mai există Eul numărul 2, cel care face, cel care execută subconștient. Cel care pune în valoare calitățile native ale jucătorului, cel care lasă talentul pur să execute fluent lovitura, scutindu-l de gândurile și fricile de rigoare. Pilotul automat. Eul numărul 1 îl împiedică pe Eul numărul 2 să funcționeze. Poate că Eul 1 e cel care a paralizat-o pe Simona la scorul de 4-5 și minge de game în setul secund cu Vesnina, la acel forehand cu tot terenul gol trimis în fileu. S-ar fi făcut 5-5 și, poate, derapajul s-ar fi corectat imediat. Lividă, imediat după, Simona s-a lansat într-o lungă cădere, încheiată cu o nouă înfrângere.   

***

Simona nu face totul perfect, dar e realistă. Oamenii o ceartă că nu reacționează altfel la înfrângeri, dar ce-ar trebui să facă? Să plângă la conferințe? Să arate în public că suferă? Sunt, totuși, doar câteva meciuri, insignifiante în imaginea de ansamblu a anului, sau a carierei ei. Poate calmul ei tocmai asta ne transmite: convingerea ei că va mai juca alte meciuri mari cu trofee importante pe masă, meciuri care par atât de îndepărtate acum. Are fix atitudinea potrivită, vorbește măsurat, rămâne lucidă, își analizează corect meciurile; înfruntă înfrângerile, le acceptă și încearcă să le depășească. Acceptarea nu echivalează cu abandonul, cu resemnarea. Iar văicăritul nu duce la nimic bun. Dimpotrivă. E contraproductiv. Negativitatea îmbolnăvește, la propriu. Să n-o condamnăm pentru că nu-și mai pune singură și alte obstacole. Și vechiul reproș, că spune lucruri plate, asta e pentru că, uneori, sincer, conferințele sunt plate. Multe dintre interviuri sunt nenecesare. Dar citiți-i atent declarațiile. Are o doză imensă de realism, nu promite niciodată ce nu e sigură că poate face, e mereu ancorată în realitate. I s-a reproșat că e “delusional”, că se minte singură declarând, în repetate rânduri după AO, că e pe drumul cel bun. Că se îmbunătățește, în ciuda înfrângerilor. Însă poți să fii pe drumul cel bun, iar rezultatele să întârzie, să prindă din urmă mult mai târziu. E perfect rezonabil. Se întâmplă în tenis, și nu numai, tot timpul.

Faptul că faci toate lucrurile bine nu e o garanție că vei avea imediat și rezultate. Dar, la urma urmelor, indiferent de rezultate, cel mai important e să faci lucrurile bine.

Așa că, da. Simona nu are probleme mentale. Traversează o perioadă proastă. Nu e nici prima oară, nici ultima. E cel mai banal lucru posibil în viața unui sportiv. Și, mai devreme sau mai târziu, va trece. 

 

Îți place?
Cele mai noi