Nadal continuă revenirea de formă, se califică în semifinale și ne anunță: "Mă simt iar liber pe teren"

Murray şi Nadal s-au schimbat atât de mult în ultma vreme! Chiar şi ei, vârfurile ATP-ului, continuă să evolueze pe nesimţite. Aşa că în acest moment, pare că matchup-ul lor are ceva diferit, un farmec specific pe care restul combinaţiilor din Big 4 nu îl produc. Nu se poate spune că e mai frumos sau mai spectaculos decât un Fedal, de exemplu, dar, personal, sper ca head-to-head-ul Andy-Rafa să se îmbogăţească cu noi şi noi episoade.   

Într-o zi obişnuită, un meci ca acesta de azi durează circa 3 ore. Într-acolo părea să se şi ducă: la 32 două de minute după primul serivicu, scorul era încă 3-2. Cum funcţionează legătura sportivă dintre aceşti doi băieţi? De cele mai multe ori, ei scot unul din celălalt fix ce trebuie pentru a ne arăta tenis bun. Murray reuşeşte să îl facă pe Nadal să gândească şi să caute unghiuri, iar Nadal le cam găseşte. Nadal, la rându-i, poate extrage din racheta lui Murray agresivitate şi un plus de curaj. Factorul decisiv în meciurile dintre ei este dozajul fiecăruia dintre aceste lucruri.

Începutul partidei mi-a pus în faţă două lucruri. Primul este felul în care Murray e capabil să se apere. Acele slice-uri defensive, când mingea deja l-a depăşit cu jumătate de metru sunt cel puţin la fel de bune ca ale lui Federer. E drept, faptul că are prilejul să arate atât de des cât de bine le poate executa poate fi o problema în sine: cât de mult îţi permiţi să stai în defensivă atunci când joci cu Nadal? Cât de mult reziști la unu-doi metri în spatele liniei de fund? Astăzi a luat doar 5 game-uri, deci încă o întrebare se impune: cum se face că pe hard indoor Rafa îl poate domina atât de clar pe Andy, în condiţiile în care, nu demult, cu un joc mult mai agresiv, pe zgura, britanicul însuşi nu îi lăsa lui Nadal decât 5 game-uri în finala de la Madrid? Recitesc şi văd că e o întrebare cam lungă. O las aşa, grea şi pentru cititor, nu doar pentru Andy Murray.

Al doilea lucru este convingerea că Nadal nu s-a oprit din câştigat Slamuri. Nicio şansă. Loveşte mingea mai lacom că niciodată, vede în victoriile astea borne, nu motive mari de satisfacţie şi trăieşte pentru finale. Ceva îmi spune că va încheia anul cu încă una la cingătoare. La 4-3, când breakul deja era aproape, am auzit primul “fucking…” de la Murray. Interesant că nu duce reproşul până la capăt, ca şi când and n-ar şti prea bine pe cine să dea vina. De fapt, el ştie foarte bine, dar nu-i frumos să-ţi înjuri colegii de breaslă. Ca şi altora, îmi place când Murray se enervează. Îmi place când inovează în domeniul înjurăturii sportive. Îmi place chiar şi când icneşte atunci când e prins pe picior greșit de către Nadal, de parcă tocmai şi-a amintit că şi-a uitat cheile acasă.

Cu primul set pierdut, Murray a început să greşească tot mai mult. Din înaltul tribunei, câte un „let’s go Andy-boy” răzleţ, în eterna bătălie a celor care-şi strigă încurajările între puncte: căci fiecare dintre aceşti fani pasionaţi îşi doreşte să aibă ultimul come-on înainte ca jucătorul să îşi arunce mingea la serviciu. În această după-amiază, o doamnă cu accent britanic, culmea!, a ieşit mai mereu învingătoare cu al sau strigăt de luptă: “Come ooon Rrrrafah”. Suntem şi noi, deci, nişte vedete de ocazie.

Aşadar, setul al doilea s-a isprăvit înainte să înceapă pentru Andy. Două duble greşeli şi break la zero. Vorba unui comentator cu mare experienţă şi priză la public: atunci când faci mai multe duble-greşeli într-un game, nu este foarte uşor să câştigi game-ul acela. Adăugaţi asta la bagajul vostru de cunoştinţe, prieteni!

Restul meciului a fost unul tipic pentru ce vedeam mai demult la cei doi. Îi ştiţi: unul e din ce în ce mai iritat şi se deconectează de la meci cu vreo douăzeci de minute înainte să se termine, iar celălalt, amusinand sângele, face break după break şi uită să mai greşească.

Ce a făcut, în fond, Rafa toată cariera lui? Ne-a dovedit iar și iar că nu avem dreptate: https://t.co/1aMo0XBKR7

— Treizecizero.ro (@treizecizero) November 19, 2015