Marin Cilic e noul campion la US Open! Victorie categorică în finală pentru primul titlu de Slam al carierei

Marin Cilic a câștigat titlul la US Open și, totodată, primul titlu de Grand Slam al carierei, după o finală purtată într-un singur sens cu Kei Nishikori, la rândul său debutant într-o astfel de fază. Cilic s-a impus cu 6-3, 6-3, 6-3, în puțin sub două ore de joc.

A fost prima finală de Slam fără Federer, Djokovic, Nadal sau Murray din 2005 încoace – și al doilea campion de Slam în premieră din 2014, după ce Stan Wawrinka a câștigat titlul la Australian Open, trecând de Djokovic, Berdych și Nadal în drumul spre titlu.

De altfel, întregul sezon 2014 a fost special din acest punct de vedere: patru campioni și patru campioane diferite în turneele de Slam. După acest triumf, Marin va urca pe locul 9 în lume, un salt de pe locul 16 și o egalare a celei mai bune clasări a carierei. Asta mai înseamnă că Andy Murray va ieși din Top 10 pentru prima oară din iulie 2008. La rândul său, Nishikori va ocupa poziția a 8-a.

—

Dacă a vrut cineva o scurtă privire în viitor, în epoca post-Big Four, finala Cilic – Nishikori s-ar putea să fie cel mai aproape de adevăr: o finală a cărei componență era aproape imposibil de prevăzut, începută cu tribunele imensului Arthur Ashe parțial goale, lipsită de strălucire și de povestea unei rivalități epice care s-o susțină, fără răsturnări de situație și fără tensiune, multe puncte scurte, engagement mic pe rețelele sociale, un campion debutant și low-profile, fără impact pe piețele mari care susțin financiar tenisul. Echivalent: moartea audiențelor și a bugetelor. Să fie acesta viitorul post Roger-Rafa-Nole-Andy?

Ei, să nu exagerăm. Tribunele de pe Arthur Ashe au fost (mai) goale doar în prima parte a primului set, și doar pentru că meciul a fost programat la o oră dușmănoasă pentru marea majoritate a fanilor cu bilete, ora 5 PM, ora locală, când traficul nu e ușor, iar lumea vine de la muncă. Situația a fost similară anii trecuți și s-ar mai fi repetat și la anul, dacă compromisul cu ziua de luni, menit să rezolve problemele de scheduling tipice New York-ului, ar mai fi durat. Dar, de la anul, finala USO revine în ziua normală pentru o finală de turneu, adică duminica.

Campioni debutanți? Asta-i viața, toată lumea trebuie să înceapă de undeva. Iar finale lipsite de substanță au mai fost și vor mai fi: nici măcar preamăritul Big Four n-a fost ferit de ele, chiar și printre meciurile directe ale celor patru s-au mai strecurat unele ușor de uitat. Un meci de tenis e un meci de tenis, poate să fie spectaculos, sau poate să nu fie. Faza în care se joacă are influență asupra calității meciului, dar până la un punct. Nu e vina nimănui că finala dintre Cilic și Nishikori n-a avut dramatism; și ar fi fantastic de nedrept pentru învins să-l blamăm că n-a putut da o replică mai bună de atât și nicidecum eșecul n-ar trebui să-i facă uitată seria de victorii eroice care l-a dus până în finală.

Adevărul e că Big Four ne-a învățat cu niște standarde atât de înalte, încât vor fi greu repetabile. Oamenii s-au învățat cu drama finalelor epice, cu limitele depășite mereu și mereu de niște atleți excepționali, al căror talent a fost echivalat de farmecul și atracția pe care o exercită off-court. Dar totul are și un sfârșit, iar când el va veni – nu brusc, ci treptat, în timp, pe nesimțite – va urma, natural, și un recul, o perioadă de tranziție, în care, probabil, interesul o să coboare, nu atât de dramatic precum se presupune. Însă viața merge înainte și va trebui să acceptăm asta și să-i îmbrățișăm pe cei care vor prelua ștafeta; unii dintre ei au ieșit deja la încălzire chiar acum, sub ochii noștri.

Acesta este marele merit al victoriei lui Marin Cilic și al US Open 2014. Ne-a reamintit că frumusețea e de mai multe feluri, că există și nuanțe, nu numai alb și negru. Că putem aprecia și campionii cu repetiție, legendele în devenire precum Roger, sau Rafa, sau Novak, și îi putem aprecia și pe cei care așteaptă ani la rândul pentru o șansă. Că-s remarcabili și big hitterii și retrieverii și counterpuncherii și all-around players și all-attack players și câte alte stiluri și personalități or mai fi existând. Că sunt bune și dominațiile, de care ne plictisim atunci când nu mai există opoziție, dar sunt bune și surprizele, pe care le respingem atunci când, odată petrecute în număr prea mare, dau naștere la finale lipsite de staruri. Că e bine să fie și tenis de pe baseline, și serve & volley. Că e bine să existe și suprafețe rapide, ca să nu mai arătăm plictisiți cu degetul la schimburi maraton în care condiția fizică primează, dar și suprafețe lente, ca să nu mai ne plângem, de asemenea plictisiți, de puncte prea scurte, dictate cu serviciul. Că e bine, în general, să existe VARIETATE.

Ideile din urmă mi-au rămas din câteva replici pe care le-am văzut pe Twitter în timpul lecției predate de Clinical Cilic (sau Cinic?): cineva se plângea de plictiseala de pe teren, invocând la pachet disproporția dintre cei doi finaliști, mingile bubuite de Marin și lipsa Big Four, altcineva răspundea că, dimpotrivă, nu e nimic plictisitor în felul în care câștigă Cilic.

Ace Ace Ace Ace. It may never replace aesthetic tennis but it looks like it's going to win US Open title

— Barry Flatman (@Barry_FlatmanST) September 8, 2014

Și n-a fost. Interesant cum găsim mai ușor ceva frumos într-o victorie de rutină a unuia dintre cei trei din vârf (ok, să-l scoatem pentru o vreme pe Andy nu din ecuația Big Four, că-i aparține, dar din calcule, cel puțin până când revine în Top 10), dar ne e greu să facem la fel când cineva precum Marin execută atât de bine și de curat o partitură câștigătoare. Pentru a treia oară la rând la New York, Cilic a jucat un tenis imparabil, pe care oponentul său din ziua respectivă nu l-a putut contracara. În spatele serviciului puternic și a loviturilor bubuitoare, Cilic a arătat că poate și mai mult decât atât: poate lovi și din alergare, grație unei deplasări din ce în ce mai îmbunătățite și a felului în care acoperă spațiul folosindu-se de lungimea brațelor. Poate obține adâncime pentru un rever tot mai solid de la o zi la alta, poate să nu-și piardă forehandul sub presiune, poate inova cu câte un lob surprinzător din când în când, poate pasa fără emoții și mai poate câștiga și rally-uri lungi, în care teoria ne zice că ar pleca dezavantajat. Cu Nishikori, Marin a câștigat 13 dintre cele 20 de schimburi care au depășit nouă mingi, un stat care spune multe din povestea acestei finale. Câteva dintre aceste schimburi au fost câștigate în momente în care Kei încerca o revenire timidă sau la mingi de break pe serviciul japonezului: un mod cinic-cilic de a-i înfrânge rezistența. Asta, plus așii în momentele cheie. Apropo, o secvență s-a repetat pe serviciile pierdute de Kei: în două rânduri, el a ajuns la 0-40 pe serviciul său, a salvat primele două mingi de break cu servicii nereturnate, dar a pierdut-o pe a treia într-unul dintre acele rally-uri de peste 9 mingi.

Cilic a fost, de asemenea, mai puternic mental: e remarcabil progresul său la acest aspect. Chiar crede că poate câștiga cu oricine, se comportă ca atare și chiar câștigă. Într-un start ușor nervos pentru ambii finaliști, Cilic a fost cel care s-a calibrat primul și s-a scuturat de emoțiile finalei. A luat primul set chiar și fără un procentaj mare pe serviciu (a servit doar 44 la sută pe primul, dar n-a cedat decât 4 puncte), ceea ce întărește ce scriam mai sus, despre celelalte părți ale jocului său. Și da, toate astea nu-s boring deloc.

Nishikori, în schimb, a fost încordat, a trimis multe mingi neutre, mâncate pe pâine de Marin, a apelat la multe slice-uri de rever inofensive și l-a scos de la naftalină pe PlayStation Key abia ocazional, și abia din finalul setului secund. În rally-uri, s-a lovit de Cilic ca de un zid, deși așteptările erau ca zidul să fie chiar el.

Succesul din primul set l-a încurajat și mai mult pe croat. Conștient că poate să rupă meciul chiar acolo, el a sărit un nivel de agresivitate în setul secund. Asta mi-a plăcut cel mai mult la Cilic în aceste meciuri: că nu stagnează, nu face pasul înapoi după ce ia un set. Înțelege că e în puterea lui să impună un ritm și mai mare sau, cel puțin, să-l păstreze pe cel curent. Continuă să dicteze și caută să-și impună tenisul orice ar fi. Asta l-a ajutat să transforme meciuri grele pe hârtie în ceea ce jurnalismul sportiv de limba engleză numește “a rout”, iar limbajul de lemn de la noi numea, pe timpuri, “un galop de sănătate”.

Pentru cine încă mai crede că e vorba de Cilic Cel Vechi, un exemplu potrivit al consecvenței sale actuale o reprezintă game-ul trei din setul doi. La 1-1, Nishikori tocmai ce salvase a treia minge de break la rând cu o scurtă inspirată, la capătul unui rally de 19 mingi, cel mai lung până atunci. Potențial moment psihologic, ai fi zis. Greșit. Punctul imediat următor, în loc să facă pasul înapoi dezamăgit de pierderea celor trei break points, Cilic a intrat în teren și a plesnit un forehand cu care și-a oferit o altă șansă de break, concretizată. Setul era rupt acolo, sau mă rog, aproape rupt, pentru că Marin, poate un pic surprins de replica slabă primită, a clipit un pic în serviciul imediat următor. S-a redresat impecabil de la 15-40, apoi a făcut dublu break și, în ciuda unui serviciu pierdut, care a avut aerul unui eveniment ieșit din comun (atât de impozant e serviciul lui Cilic), a închis setul cu un alt forehand virulent în lungul liniei. Cu unele dintre aceste forehanduri intimidante a amintit oarecum de Juan Martin Del Potro, marele absent al anului, cu care are în comun ceva onorant: amândoi au câștigat la US Open primul titlu de Slam, impunând un joc asemănător de puternic. În plus, fiecare a reușit câte un 3-0 drastic cu un membru al Big Four în drumul spre titlu; JMDP, cu Nadal, iar Marin, cu Federer. Iar ca fapt divers, cei doi sunt acum cei mai înalți campioni din istoria USO.

Setul trei a venit cu tresărirea de orgoliu a lui Nishikori. Bruscat dintr-o parte în alta a terenului, împins mult în spate de adâncimea stroke-urilor lui Marin și atacat pe serviciul doi la fiecare ocazie, Kei a avut șansa unui rebreak la 4-2, când a ratat (sau mai degrabă i-au fost salvate) trei mingi de break. Eliberat de game-ul cu pricina, Cilic a lăsat să-i scape un urlet către boxa în care Ivanisevic se perpelea la foc mic, în anticiparea victoriei care va să vină. La serviciul următor, în ciuda emoțiilor istovitoare, Marin a pus capăt finalei cu un alt winner de rever.

Kei a avut neșansa de a da peste un adversar inspirat, într-o zonă de grație, iar asta s-a sincronizat cu finalul resurselor sale. După cele trei victorii epuizante, fiecare din motive diferite (lungimea meciului + stresul serviciului adversarului, cu Raonic; importanța momentului și tenisul bun al lui Wawrinka; condițiile meteo și pragul psihologic al unei victorii la nr.1 cu Djokovic), Nishikori n-a mai avut nimic de dat în finală. Combinația adversar + oboseala mentală + lipsa de prospețime fizică a fost imposibil de depășit. E frustrant pentru el, dar rămâne cu satisfacția unei premiere și cu bucuria că măcar nu a mai pierdut exclusiv din cauza unei accidentări, așa cum i s-a întâmplat la Madrid. E dezamăgitor (nu numai pentru el) că n-a putut oferi o finală mai competitivă, dar în parte, “vina” e a lui Marin, care i-a închis toate ușile-n nas. Kei, una dintre marile surprize ale acestui sezon, se va întoarce și va mai avea ocazii. Tenisul lui e mult prea competent ca alte șanse să nu mai apară.

Marin, în schimb? Ce poveste! Metamorfoza prin care a trecut croatul e specială și merită urmărită și discutată amplu în continuare. Trei meciuri aproape perfecte, unul după altul, un mental de fier, care l-a ajutat să sprinteze și să nu se mai uite în urmă, chiar dacă în spatele lui alerga Federer, de exemplu, iar în urechile lui țipau 20k de fani care voiau mai mult tenis. Să sperăm că vor mai vedea mai mult tenis de la Marin, dacă va ține acest ritm în continuare, US Open amenință să nu fie unica lui performanță majoră. Mai e loc de îmbunătățiri: de ce nu mai mult?

Foarte naturale reacțiile lui de la conferință: a părut greu de convins că oamenii i se adresează cu sintagma “Grand Slam Champion”, s-a înroșit când i s-a spus că e “erou în Croația”, a făcut referire și s-a raportat la succesul lui Ivanisevic de la Wimbledon (“orice croat ține minte și acum unde era în ziua când a câștigat Goran la Wimbledon”), a găsit timp să-i scuze pe jurnaliștii croați, prezenți în număr de fix zero la US Open („da, ei ar vrea să vină la turneele mari, dar criza e de vină. Toată lumea strânge cureaua”) și s-a arătat mai preocupat de ce va să vină, decât de finala în sine (“sper că nu va urma o perioadă de mahmureală post-succes”). Plus concluzia: „Pentru toți ceilalți jucători care muncesc din greu, acesta este un motiv de speranță și un semn că, dacă muncești, vei obține rezultatele dorite”. Prin toate astea, și prin altele, Cilic s-a arătat așa cum e: un tip sensibil, inteligent, atent la nuanțe, bun comunicator. Ca să rămânem în ideea de la care am început, da, are potențial de a atrage fani mulți, pe măsură ce va putea continua să câștige titluri. Cineva va trebui să umple golul.

 

Mai e timp pentru concluzii, dar așa s-a terminat sezonul de Slamuri, la fel de inedit precum a început. În ianuarie, la Melbourne, a fost Stan Wawrinka cel care șoca o lume întreagă, câștigând Australian Open după victorii succesive cu Djokovic și cu Nadal. Pentru mine, acel rezultat reprezintă cel mai important moment al sezonului, sunt gata să-l declar performanța anului și e greu de crezut că se mai poate întâmpla ceva care să schimbe asta. Pentru că Wawrinka a schimbat totul. De la el a început mișcarea în pluton, zumzetul e mai puternic ca oricând, datorită lui Stan au început să creadă și ceilalți. Consecința am văzut-o în această seară. Poate că, fără Stan, Marin Cilic US Open Champion n-ar fi fost posibil. Și, ca să-l cităm pe proaspătul câștigător, urmează timpuri interesante în ATP. Până la Australian Open 2015 nu mai sunt decât 132 de zile. Iar până atunci, să începem să ne acomodăm cu o idee simplă: totul e posibil în tenis. În general, numai lucruri care inspiră, dacă știm să ne uităm la ele așa cum trebuie.

The next time anyone makes *any* prediction confidently, just show them this photo. You never, ever know. #usopen pic.twitter.com/xJXVpNEcIO

— Ben Rothenberg (@BenRothenberg) September 8, 2014

Congrats to two big friends since we were kids for this final. @cilic_marin, excellent champion!!!

— Juan M. del Potro (@delpotrojuan) September 8, 2014

So that wraps up Grand Slam season. Any questions? *everyone raises hand*

— Sholz (@SholzTalks10s) September 8, 2014