Luptă chinuitoare | Andy urcă pe locul doi în lume după o finală dramatică, întoarsă de la minge de meci

“People don’t seem to understand that it’s damn war out there” –  Jimmy Connors

Deci finală Murray – Ferrer. La Miami, pe slow hardcourt, pe o umiditate cruntă, la prânz. Pancarta unui fan în tribune a rezumat sec „entuziasmul” cu care am deschis televizoarele sau streamurile. Iniţial, tipul scrisese “Haide Roger!”, apoi tăiase Roger şi scrisese Rafa, apoi tăiase Rafa şi scrisese Novak, apoi tăiase şi Novak şi scrisese Ferrer. Măcar el este din Spania, nu? Şi curios sau nu, niciun spaniol n-a câştigat până acum Miami, Mastersul Latino.

Ferru a pornit cu elan, hotărât să remedieze această statistică nedreaptă. Plus pe celelalte, care-l dădeau drept uriaş underdog în toate luptele cu top 4. Lovind adânc şi negreşind mai nimic, cu un ajutor consistent de la Murray, care a început greoi şi zăpăcit, David a câştigat primul set cu 6-2. Paradoxal, Murray părea mai preocupat să nu depăşească cele 25 de secunde decât să joace cât de cât. În ultimul game al setului, Andy a lovit o dublă, o neforţată, altă neforţată şi o dublă. David Ferrer reuşea să câştige în sfârşit cel de-al doilea set în cele 13 finale pierdute contra top 5 (celălalt fusese un set luat lui Rafa la Barcelona în 08).

It’s times like this I wish there was on court coaching on ATP. Just to watch Lendly slowly meander down, sit, say “WTF?”, and walk back.

— Courtney Nguyen (@FortyDeuceTwits) March 31, 2013

La începutul setului doi, Ferrer a început să se grăbească. Să se panicheze puţin, poate? A început să lovească cu dreapta mai tare fără să fie neapărat nevoie, să rişte mai mult şi, în consecinţă, să greşească mai mult. Pe o neforţată de dreapta i-a dat lui Murray la 2-1 break-ul. În tot setul unu, Ferrer făcuse 9 neforţate în total. Acum avea deja 9 în setul doi. Începuse „distracţia”.

Pe măsură ce faţa lui Lendl devenea la fel de roşie ca bluza pe care o purta (soarele, sau nervii provocaţi de non-jocul elevului său?) Andy Murray se trezea încet-încet şi-şi făcea loc în meci, în stilul său caracteristic: greoi, contorsionat, târâş grăpiş, cu chiu cu vai. Dar îşi făcea. S-a ţinut de break până la 4-3, când l-a pierdut de la 40-15. Dar l-a recâştigat imediat şi a servit şi luat setul doi cu 6-4. După 90 de minute, intram în decisivul acestui meci exasperant.

Iar setul trei a fost culmea exasperării. Primele şase game-uri au fost şase break-uri consecutive. Break după break după break, până când Ferrer a reuşit în sfârşit să-şi ţină serviciul pentru 4-3! 

“Bineînţeles, trebuia să ne aşteptăm, nu?”, cârcoteam noi trântiţi pe canapea în confortul răcoros al sufrageriilor noastre. De ce nu pot şi ăştia să joace ca Roger sau Rafa? De ce nu sunt constanţi şi neclintiţi ca Novak? De ce nu servesc ca Sampras?

Timeline-ul meu de pe Twitter din timpul setului trei putea să rivalizeze cu un sitcom. „Poate jucătorii ar trebui să primească avertisment pentru schimburile care continuă la nesfârşit fără ca nimic notabil să se întâmple în timpul lor”. „Băieţi, haideţi totuşi să şi jucăm şi ceva calitativ, pe lângă melodramă. Fiţi măcar ca Serena”. „Dacă terenul ar fi mult mai mare şi n-ar exista fileu, ăsta ar fi un meci bunicel”. „Pff. Cine mai face winnere în ziua de azi?”. „Eurosport zice că acest meci este un captivant război al anduranţei. Primul Război Mondial a fost de anduranţă. Ăsta e doar un meci de tenis naşpa”. „Murray-Ferrer începe să-mi aducă aminte de meciurile de legendă dintre Caro şi Aga”. „Ferrer a avut nevoie de 125 de minute şi de o căzătură a lui Murray ca să facă primul winner cu reverul”. „Câştigătorul acestui meci va scrie prefaţa la Winning Ugly, vol 2”, a promis Brad Gilbert. S.a.m.d.

Ca să ne amărâm şi mai tare, eram informaţi că raportul winners/unforced errors era 10/38 pentru Ferrer şi 18/36 pentru Murray. Pufnitul şi cârcotitul continuau, online şi offline.

Între timp, pe teren începea să devină evidentă o altă dimensiune, care există tot timpul în sportul profesionist, dar care nu este mereu vizibilă ochilor daţi peste cap de pe canapele: suferinţa fizică. La 4-4, Ferrer (da, da) a cerut trainerul pentru masaj la pauză. Crampe. David Ferrer suferea de crampe. Andy Roddick, ca întotdeauna cu punctul pe i: „Ferrer are crampe. Acum pot să zic că le-am văzut pe toate. Credeam că mai degrabă o să-l găsească pe Hoffa”. Şi atunci mi-a trecut prin cap gândul trezitor: dacă David Ferrer, unul dintre cei mai fit jucători din circuit, are crampe, trebuie să fie iad pe terenul ăla. Şi, brusc, toate dublele şi neforţatele şi ramele au fost puse într-un context.

Dintr-o dată lupta a devenit vizibilă, dureros de vizibilă, pentru că niciunul nu-şi mai putea ascunde epuizarea. Murray profită şi face break pentru 5-4. Serveşte pentru meci, dar Ferrer aruncă în luptă toate rezervele şi face re-break. Acum şi Murray se împleticeşte. Ferrer primeşte iar masaj la pauză. Darren Cahill se întrebă dacă Ferrer va reuşi să câştige după ce-a surmontat patru breakuri în setul decisiv. Nu-şi aminteşte de vreo finală unde să se mai fi întâmplat asta. Ferrer îşi ia serviciul şi la 6-5, Murray greşeşte un voleu în out şi-i dă lui David minge de meci. Urmează un schimb luuuuung, care parcă nu se mai termină, Murray pune o minge lungă, David opreşte jocul şi cere challenge, mingea se dovedeşte bună. Ferrer e distrus, se lasă pe vine, cu fruntea pe rachetă. Murray rezistă, 6-6 şi urmează tie-break-ul. David, care abia se mai poate mişca, își pierde ultimele fărâme de energie după ce pierde ghinionist, cu fileul, primul punct. Restul e doar o formalitate: 7-1.

„Îmi pare rău, îmi pare atât de rău. Doar un punct. Data viitoare”, a spus David Ferrer, şoptit, la ceremonie. Andy Murray, şi el cu vocea tremurându-i: „Toată lumea crede c-ar trebui să câştig automat, dar David nici măcar n-a jucat cel mai bun tenis al lui azi şi meciul putea să se termine în defavoarea mea”. Balonaşele acelea vesele de săpun pe care le aruncă peste câştigători parcă n-au fost niciodată mai deplasate ca acum.

Meciul ăsta n-a fost frumos şi n-a fost bun. Dar a fost trezitor la realitate. De la gândul „Crampe?! Dar Roger şi Rafa n-au niciodată crampe!” eu am trecut la „Noi am luat-o razna, obişnuiţi cu anomaliile Rafa şi Roger. Asta e normalitatea. Crampele sunt normale. Greşelile cu ghiotura sunt normale în condiţiile astea crunte de joc. Suntem nişte răsfăţaţi.”

Da, tenisul nu e curăţel şi frumuşel ca zulufii lui Fed şi nici teleghidat ca forehandurile inverse ale lui Rafa. E messy şi e crud, pentru că la sfârşit, unul dintre cei doi va ieşi pe scut. Noi uităm asta. Sfârşitul unui meci precum cel de azi, când faţadele cad răpuse de umezeală, soare şi schimburi epuizante, îmi aduce aminte că e un război acolo pe teren. It’s a damn war out there. Şi tre’ să fii nebun să te bagi în aşa ceva. Iar noi ar trebui să-i aplaudăm pe nebunii ăştia, oricum ar juca.

Tiebreak-ul integral

Declarația lui Murray, imediat după meci

Rezumatul meciului

Interviu David Ferrer