Juan Martin Del Potro: The One sau Unul-care-a-strălucit-vreme-de-un-Slam?

Dana Maria | 22 martie 2013

Juan Martin Del Potro: The One sau Unul-care-a-strălucit-vreme-de-un-Slam?

Dacă Juan Martin ar fi câştigat finala de la Indian Wells, şi-ar fi trecut în palmares primul titlu răsunător din carieră după US Open. S-ar fi încoronat câştigător nu oricum, ci în condiţiile în care i-ar fi învins succesiv pe Andy Murray-potenţial-viitor-numărul-doi-mondial, Novak Djokovic-incontestabil-numărul-unu-mondial şi Rafael Nadal-numărul-cinci-dar-mai-mult-numărul-patru-mondial.

Dacă, sub o ploaie de confeti, ar fi pozat, cu trofeul câştigătorului, Señor Del Potro Del US Open y Del Indian Wells, am fi avut certitudinea că aşteptarea s-a sfârşit. Delpo ar fi fost back. Iar laudele ar fi căzut din toate părţile mai abitir decât confeti-urile.

N-a fost să fie. Cu o singură excepţie. Laudele. N-au căzut din toate părţile, e drept, dar au fost. Şi, mai mult decât atât, au fost exprimate într-o manieră care nu prea lasă loc de interpretare asupra aşteptărilor şi speranţelor pe care lumea le investeşte în argentinian.

“Del Potro este singurul jucător care are încrederea, armele şi forţa mentală pentru a crea probleme celor precum Nadal, Novak Djokovic şi Andy Murray în cele mai mari evenimente”, a fost verdictul dat imediat de unul dintre jurnalişti. Şi continuă: „Tenisul masculin a devenit un pic repetitiv în anii recenţi şi, în timp ce aceia care sunt într-adevăr cei mai buni au împins acest sport către noi înălţimi, dominaţia lor l-a jefuit de ceea ce constituie esenţa sa – impredictibilitatea. Un Del Potro aflat pe deplin în formă şi la nivel maxim poate să facă astfel încât să nu vedem aceiaşi suspecţi atunci când vine vorba de semifinalele de Grand Slam.”

Restul comentariilor şi articolelor au glosat pe aceeaşi temă şi au transmis acelaşi mesaj. Cu tot respectul pentru cei patru mari jucători care au dat strălucire acestei epoci din tenisul masculin, publicul simte nevoia de o schimbare. Publicul doreşte ca cineva să vină, să îi scoată pe Big Four din pătrăţelul lor exclusivist şi să îi oblige să se aşeze la o masă rotundă, care, eventual, ar putea purta denumirea de Big 5. Iar acel cineva ar trebui şi ar putea să fie Juan Martin.      

Dar de ce ar trebui să şi cum ar putea să facă asemenea ispravă?

Să începem cu prima presupunere. Cea mai pertinentă colecţie de motive pentru care Juan Martin ar trebui să am găsit-o într-un articol ceva mai vechi, dar care are meritul de a cita părerile unora precum Rod Laver, Pete Sampras şi Jim Courier. Argumentele lor sună aşa. Pentru că:   

Juan Marin are un serviciu bun şi este un luptător.

Rod Laver: “Îmi place de el foarte mult şi este minunat faptul că a reuşit să revină după accidentarea la încheietură. Loveşte în minge mai puternic decât oricine altcineva din circuit. Uite care-i treaba, dacă eşti un gigant, aşa cum e el, trebuie să loveşti bombe. Serviciul lui este uriaş, al doilea sare foarte sus, ceea ce face returul atât de dificil. Este un luptător nemaipomenit atunci când se află sub presiune, iar acesta e un lucru care mă uimeşte. În acest sens, are semnul campionilor”.

Juan Martin loveşte plat şi este disponibil să îşi asume riscuri.

Pete Sampras: „Sunt un mare susţinător al jocului său. Are un serviciu criminal şi îmi place faptul că loveşte destul de plat. Nu este uşor pentru un tip de înălţimea lui. De asemenea, îmi place atitudinea lui, iar o componentă a acestei atitudini este disponibilitatea lui de a-şi asuma riscuri. În acest sens, este un pic precum Federer. Roger va opta pentru lovituri decisive şi, din această cauză, poate să greşească, dar rezultatele pot fi incredibile. Delpo este la fel”.

Juan Martin are abilităţile, mintea şi inima pentru a face faţă celor mai mari jucători.

Jim Courier: „Este văzut în America un pic precum un uriaş blând. Este mare, iar jocul pe care îl joacă este feroce, dar oamenii nu îl percep ca fiind un personaj care sperie. Oamenii au senzaţia că este abordabil, o persoană bună şi că joacă un tenis fair, de aceea cred că este unul dintre favoriţii mulţimii. Juan Martin este unul dintre cei mai mari challengeri pentru numărul 1, dacă este sănătos. Este un mare păcat că s-a accidentat după ce obţinuse acel ascendent, câştigând US Open şi arătând cu adevărat că poate să le facă faţă jucătorilor de top cu puterea, dimensiunile şi jocul său, şi că, de asemenea, are tupeul de a câştiga punctele mari împotriva jucătorilor mari. Uneori ai abilităţile, dar nu ai mintea şi inima ca să faci chestia asta. El are toate componentele şi este plăcut să îl vezi construindu-şi încrederea în jocul său”.

OK. Ar putea să fie doar un exerciţiu de PR. Nişte foşti mari campioni vorbind despre un potenţial mare campion. Doar că  nu e aşa. Juan Martin a venit de la Tandil cu aproape tot pachetul tehnic de care are nevoie pentru a putea fi o forţă în tenis. Are serviciu exploziv, aşa cum au toţi jucătorii înalţi. În plus, are unul dintre cele mai frumoase şi devastatoare forehand-uri. Are un backhand care, fără să fie strălucitor à la Djokovic, este totuşi de unul pe care se poate baza. La Indian Wells a făcut ravagii cu backhand-ul slice, pe care l-a utilizat constrâns fiind de nevoia de a-şi proteja încheietura. În fine, aşa cum ştim cu toţii, la capitolul mobilitate stă mult mai bine decât alţi jucători de statura sa.

Peste pachetul tehnic, DelPo a avut norocul să suprapună şi un pachet de calităţi umane care fac din el o prezenţă nu doar agreabilă, ci de-a dreptul carismatică. Metafora cu „uriaşul gentil” este peste tot. Foarte adevărată, de altfel. Fie că te uiţi la televizor, fie că îl vezi de la doi paşi, Juan Martin îți dă senzaţia că este, pur şi simplu, OK. Percepţia e ajutată şi de vorba lui şoptită, lină, calmă. Dar mai e ceva la el, ceva care îl face altfel. Din lipsă de un cuvânt mai bun, aş numi acest altceva naturaleţe. Naturaleţea pe care o are în tot ce face pe teren.  

Pentru că DelPo poate la fel de bine să fie foarte calm şi foarte stăpân pe sine, dar să ajungă la un punct în care să îşi tragă tricoul peste cap pentru a-şi alunga din ochi imaginea nesuferită a propriilor greşeli. La fel de bine poate să pară extrem de concentrat, de impermeabil la lumea de afară, pentru ca, la un moment dat, să interacţioneze brusc cu spectatorii, cu arbitrii, cu cine o mai fi prin jur. Poate fi amabil până la limita îngheţului, dar poate să o ia şi pe arătură pe subiecte precum Andy Murray şi mama lui. E determinat, dar nu împietrit. Este politicos, dar nu mieros. Poate să facă mulţimea să se simtă bine, dar fără a face un scop din asta. Juan Martin îmi pare, pur şi simplu, un tip extraordinar de normal, într-un sport şi într-un moment în care există o line de demarcaţie foarte clară între cei normali şi cei extraordinari.               

Una este însă carisma, alta eficienţa. Şi aşa ajungem la a doua întrebare. Cum va putea să se achite Juan Martin de onoarea pe care suntem atât de dornici să o investim în el, aceea de a fi jucătorul care să spulbere dominaţia Big 4?   

Enter, pentru a doua oară săptămâna asta, şi pentru ca oglinda să fie aceeaşi atât pentru învingător, cât şi pentru învins, Peter Bodo.  Care zice: „Deci, încă o dată, unul dintre subiectele secundare la un eveniment, a fost că Del Potro continuă să aibă probleme în a recâştiga forma şi încrederea pe care o avea înainte de a fi forţat să stea deoparte de către o accidentare semnificativă la încheietură. Într-un fel, Del Potro este  opusul lui Nadal – tipul care pur şi simplu nu poate să-şi regăsească făgaşul pe care era odată. Am ajuns la punctul în care trebuie să întrebăm: A fost doar un noroc că Del Potro a scăpat basma curată şi l-a împiedicat pe Roger Federer să câştige US Open 2009 – totul înainte de a fi împlinit 21 de ani?

Cei mai mulţi chibiţi şi pricepuţi într-ale tenisului ar răspunde că nu. Del Potro rămâne singurul om din Top 10 în afară de Big Four care a câştigat un Grand Slam, are jocul care să se ridice la cerinţele acestei epoci, este silitor şi are doar 24 de ani.”

Doar că, pentru a re-edita succesul care l-a dus pe culmi la US Open acum patru ani, este musai ca Del Potro să repare nişte mărunţişuri care i-au tot scăpat printre degete: „esenţa critică de energie” sau poate de „inspiraţie”; imaginaţia şi volatilitatea în joc; capacitatea de a lungi loviturile, de a le trimite pe sau aproape de linii; puterea de a anihila apărători excelenţi ca Ferrer.      

„Sunt semne că aceste lucruri se schimbă”, conchide Bodo. Poate că schimbarea va veni chiar la Miami. Dar dacă nu, nu cred că e motiv de disperare pentru cei care cred în Juan Martin. N-or fi zgura sau iarba suprafeţele favorite ale lui DelPo, dar rezultatele lui de anul trecut au fost promiţătoare. Graţie sfertului jucat la Roland Garros, el este locul 3 în topul curent al celor mai de încredere jucători pe zgură conform FedEx Reliability Zone, faimoasa zonă a cifrelor de pe site-ul ATP, clasament în care e întrecut doar de Nadal şi Federer. Pe iarbă e pe poziţia a şasea, în faţa lui fiind prezenţi, dintre mari, Federer, Murray, dar şi Ferrer.

De la câştigătorul unui titlu de Mare Slam până la The One se întinde o imensitate. Chiar şi unui gigant precum Del Potro îi poate lua ceva vreme să o străbată.

Îți place?
Susține Treizecizero
Sprijinul tău e esențial ca să putem produce acest conținut. Susține-ne pentru un jurnalism de sport cât mai relevant și valoros!
Prin cont bancar:

IBAN RO51RNCB0079145659320001

Asociația Lideri în Mișcare,

Banca Comercială Română

Treizecizero.ro Abonează-te la 30-0+
Cele mai noi