Istorie! Rafa Nadal, campion a opta oară la Roland Garros!

Adrian Țoca | 9 iunie 2013

Rafa Nadal a devenit primul jucător din lume care câștigă un turneu de Slam de opt ori, după ce l-a învins, în finala de azi, pe David Ferrer, 6-3, 6-2, 6-3. Rafa are un bilanț de 59 de victorii și o singură înfrângere la Roland Garros și a ajuns la 12 Slam-uri.

Dacă punctele și turneele ATP din 2013 ar fi dispuse ca o hartă, atunci ea ar fi colorată aproape în întregime în roșu la ora aceasta. Ca la jocurile de strategie unde îți înfigi steagul în teritoriile cucerite, Rafa Nadal și-a colorat cum a vrut el harta turneelor la care a jucat în acest an, câștigând șapte din nouă jucate. Celelalte două sunt finale. Practic, el a câștigat 7000 dintre cele 7500 de puncte pe care le putea aduna. 

Dacă edițiile turneului de la Roland Garros ar fi și ele dispuse similar, tot pe o hartă, atunci Imperiul lui Rafa ar fi căpătat deja proporții pe care nici măcar imaginația celor mai fideli supuși ai săi (suporteri, adică, dar să păstram analogia) nu le-ar fi putut atinge. Încă o dată, a opta oară, hoardele de cotropitori au venit falnice și frumos echipate, au încercat, au asaltat, s-au lovit de ziduri, au suferit răni, și într-un final au fost puse pe fugă. Vor avea nevoie de un alt an ca să-și refacă puterile, să găsească tehnici de luptă noi și să încerce din nou. Până atunci, Roland Garros este indestructibila cetate a lui Rafa. Rafa Garros.

Ceea ce e și mai înspăimântător pentru cotropitori este că Rafa Land nu doar se apără cu dibăcie, ci începe să se extindă tot mai mult, colorând în roșu și pământurile învecinate. S-a dus vremea (dacă a fost vreodată o astfel de vreme) în care străjerii nadalieni apărau cetățuia aruncând cu bolovani și sulițe de pe înaltul zidurilor. Cavalerii Rafaliști ies la luptă dreaptă, dacă e cazul, dacă li se impune prezența. Au câte o strategie pregătită pentru fiecare adversar. Buzdugane spinoase, grele, care pătrund pe reverul ofensivei adverse până o fac ferfeniță. Săbii ascuțite, care odată manevrate cu două mâini, în cross, când adversarul a ieșit în față, la fileul cetății, obțin niște passinguri halucinante. Drept apărare, Cavalerii sunt înzestrați cu scuturi groase și impenetrabile, care, la o adică, pot fi și ele folosite ca arme. Defensiva e cu atât mai frumoasă și mai periculoasă atunci când adversarii nici nu înțeleg că apărarea nu mai e, de fapt, apărare. Așa că se trezesc că sunt loviți în cap de scutul cel greu și se prăvălesc grămadă la picioarele cavalerilor.

Luptele durează rar patru asalturi și aproape niciodată cinci. Cavalerii rezolvă de cele mai multe ori în trei. Când, totuși, se ivește câte un popor barbar mai iscusit, cavalerii se motivează într-un așa fel încât oștirile adverse sunt împresurate, decimate și, într-un final, izgonite. Cetatea este păstrată pe mai departe intactă. Doar într-un an s-a infiltrat un popor de origine germanică și a cucerit cetatea, iar domnitorul a fost gonit în exil. Tactica a fost nemaiîntâlnită, iar Cavalerii au căzut răpuși de Soldatul Universal scandinav. După un an de pribegie, însetat de revanșă, domnitorul s-a întors și de atunci conduce în pace. Iar Soldatul a plecat, la rându-i, pe alte meleaguri. Dar asta-i altă poveste.

În războiul din 2013, Cetatea a fost apărată eroic în ziua de vineri în fața hoardelor de barbari sârbi, veniți câtă frunză, câtă iarbă. Odată câștigată acea luptă, era deja evident că următoare oștire, una din același neam, nu putea să însemne un pericol real. Bătălia s-a dat pe frig și pe ploaie, însă Cavalerii nici nu au trebuit să se întrebuințeze prea mult. Mai multe emoții au venit dinspre animalele codrului, care au dat târcoale de pe margine, decât din partea oștirii inamice. 

Nu trecuseră două puncte din meci când un muget lung, puternic și, totuși, din cale afară de hilar, a străbătut arena Phlippe Chatrier. După o fracțiune de secundă de mirare, toată lumea a râs pe înfundate, înțelegând că neobișnuitul sunet fusese scos chiar de un om, de un fan. Fusese doar una dintre atât de numeroasele și foarte creativele forme de celebrare a bucuriei tenisului de care sunt în stare spectatorii francezi. Un om, și totuși, sunetul era perfect similar cu cel produs de un taur doborât într-o coridă de un toreador invincibil. Era o formă de a prevesti ce avea să urmeze jos, în arenă. Cu doi spanioli pe teren, cu multe alte glorii spaniole în tribune (Pau Gasol e prea înalt, cum ar zice @PseudoFed) și cu mulți fani veniți cu steaguri pe care scria „Bine ați venit la sărbătoarea sportului spaniol”, metaforele cu tauri și coride nu mai sunt chiar așa de desuete.

Două ore și ceva mai târziu, David Ferrer se prăvălea previzibil, răpus de cel pentru care venise toată lumea. Era prea mult ca să se aștepte cineva, la persoanele rezonabile mă refer, ca Rafa să piardă la Ferrer, după ce tocmai scăpase, într-o victorie morală de proporții, de marea amenințare djokoviciană. Cine îl cunoaște și îl înțelege pe Rafa știa că acesta n-o să lase nici măcar vreo secundă garda jos, n-o să subestimeze niciodată pe nimeni, cu atât mai puțin pe Ferrer. Personalitatea lui pur și simplu nu-i permite să facă asta, chiar și dacă în locul lui Ferrer m-aș fi aflat eu. Așa-i Rafa construit. Sigur, în construcția jurnalistică a unui preview de finală, ești dator să găsești și să iei în calcul toate perspectivele, iar adesea, în cazul jucătorilor de tenis veniți după victorii atât de pline de semnificații precum cea contra lui Nole, tinde să urmeze o cădere de nivel în meciul imediat următor. Atât de mult s-a vorbit despre victoria sigură a lui Rafa în finală, încât chiar începusem să mă gândesc, la ora primei mingi a finalei, dacă nu cumva e vreo posibilitate ca Nadal să fie prins cu garda jos. Marile șocuri din istoria sportului tocmai din cauza asta sunt șocuri: pentru că nimeni nu se așteaptă la ele. Vorba lui Rafa (și, într-o altă formă, a lui Brad Gilbert), meciul trebuie totuși jucat pentru a se desemna câștigătorul. Iar atunci, șablon vechi, orice se poate întâmpla.

Pesemne că mugetul pomenit m-a trezit. Rafa era acolo, gata să se ocupe de orice eventuală problemă ar fi putut să apară. Nu că ar fi fost cazul. David n-a reușit nici măcar evoluțiile de la Madrid și/sau Roma, pierzându-se undeva între tracul primei finale de Slam, tracul de Rafa (explicabil în cazul lui, după atâtea înfrângeri) și limitările de natură tactică. Jocul lui Ferrer este pur și simplu construit în așa fel încât nu-l poate răni pe Nadal. În sens invers însă, e un adevărat festin. În startul setului secund a fost cel mai bine etalată această stare de fapt. Atunci, dar și în general, Rafa și-a obținut atâtea mingi scurte de câte a avut nevoie. Schema, mereu aceeași, mereu aplicată minunat: spin ucigaș, minge înaltă pe rever (Djokovic, de exemplu, nu se împleticea întâmplător așa de bizar la retur: era forțat, uneori, să lovească dincolo de înălțimea umărului), apoi urmată de un forehand care, când tenisul și tehnologia vor mai evolua, ar trebui să fie marcat de un fel de flacără virtuală care să-i marcheze traiectoria. Atât de puternic și de virulent vine o minge de la Rafa. Ion Țiriac, ascuns sub o umbrelă la doi pași de Rafa, pesemne că s-a gândit deja la asta.   

Lucrurile s-au mai amestecat un pic după intervenția „animalelor din codru” amintite în parabola de mai sus (ne vom referi separat la episodul incidentelor de securitate). Tot pe atunci a venit și al doilea muget al fanului hazos, dar de data asta n-a mai râs nimeni, ca și cum conotațiile și referirile animalice ar fi fost prea evidente. Tenisul a trecut, pentru o vreme, pe plan secund, dar tot Rafa a pus repede capăt poveștii, adunându-se suficient cât a fost nevoie pentru a închide finala. N-a fost cel mai strălucitor meci de care era în stare Nadal, dar azi nici n-a fost nevoie. La urma urmelor, nici turneul n-a curs prea ușor pentru el. A început greoi, cu multe semne de întrebare. Apoi, nivelul a crescut pas cu pas, până la semifinala câștigată grație unui display fantastic, o combinație superbă între o abordare mai bună, curaj, determinare și convingerea că orice demon există pentru a ți-l domina. 

Spuneam în prima cronică a primului meci jucat de Rafa la RG13 că „he's not going anywhere”. Povestea continuă pentru încă un an. Încă un an în care „cetatea” e inexpugnabilă. Și, ca să închei ideea de mai sus, teritoriul lui Rafa Garros arată ca și cum ar fi nelimitat. Ca la jocurile de strategie, unde, pe măsură ce explorezi, ți se generează automat noi porțiuni de hartă. Harta lui Rafa are loc pentru alte câteva RG-uri de colorat în roșu. Și niciun „barbar” nu pare să fi găsit soluția la asta.

Îți place?
Susține Treizecizero
Sprijinul tău e esențial ca să putem produce acest conținut. Susține-ne pentru un jurnalism de sport cât mai relevant și valoros!
Prin cont bancar:

IBAN RO51RNCB0079145659320001

Asociația Lideri în Mișcare,

Banca Comercială Română

Treizecizero.ro Abonează-te la 30-0+
Cele mai noi

Gabriela Ruse câștigă din nou, 6-4, 7-5 cu italianca Lucia Bronzetti, și se califică în semifinale la Palermo!

Gabi își continuă momentul excelent început la Hamburg și are acum 11 victorii consecutive 👀

"Mă simt foarte bine acum. Au fost multe luni grele pentru mine."