Între două turnee, despre rivalităţi trecute şi viitoare

S-a terminat şi Roma, deja suntem cu ochii pe calificările care se joacă la Roland Garros. Şi pe Weather Channel. Se pare că vremea la Paris va oscila de la teribil la oribil. Cum un acoperiş peste Chatrier nu are cum să apară prin miracol într-o săptămână, ne pregătim de un şir lung de rain delays şi depănăm ceva gânduri legate de săptămânile pline de surprize care au trecut deja din acest sezon de zgură.

Începem cu Fedalul.

Ajunsă la venerabila vârstă de 30 de întâlniri, rivalitatea dintre cei doi R a reuşit cumva, în week-end-ul care a trecut, să facă ceea ce nu mai făcuse până acum. A scos mai pe toată lumea din sărite. Consensul general a fost că finala de la Roma a fost sub aşteptări. Gustul lăsat de meci a fost unul amar. Fedalul nu mai produce tenis, spectacol ce să mai vorbim. Nu ne mai scoate din banalul nostru cotidian ca să ne înalţe pe culmi de frumuseţe lunatică şi să ne coboare în tragice abisuri shakespeariene. Nu ne mai face să ne muşcăm unghiile pentru că nu avem de ce şi, la cât de iute se derulează, mai nou meciurile dintre ei, mai ales când. Nu mai este ce a fost.

Dacă aveţi impresia că am fost rea, scriind cele pe care tocmai le-am scris, staţi un pic să auziţi corul de pe Twitter. O selecţie:

@MindTheRacket: Rafa returning from Turin. This madness needs to stop.

@PseudoFed: This already looks like the day of the Groundhog

@NickMcCarvel: Sometimes, watching the Twitter feed of a match is more entertaining than the match itself. Taking that approach w/ Rafa-Fed for now…

@FortyDeuceTwits: Officially bordering on elder abuse.

@MindTheRacket: One day, Nadal will hit a return from the moon to hit the first real moonball. One small shot for man, one giant leap for tenniskind.

@TheFanChild: This match would be better if Nadal had 20 kilo weights on each of his ankles.

@PseudoFed: On the plus side, I’ve just had a call from a potential antiperspirant sponsor #excited

OK, dacă sunteţi o persoană care gustă un pic de umor, probabil că aţi zâmbit sau măcar aţi mustăcit citind toate astea. Dacă nu, probabil că aveţi deja câteva cute de încruntare pe frunte şi câteva vorbe să le ziceţi deştepţilor ăştia de pe Twitter. Între zâmbete şi încruntare, rămâne însă senzaţia că meciul de duminică, de la Foro Italico, a fost dezamăgitor şi că Fedalul şi-a trăit zilele de glorie, urmând de acum înainte să se/ne scufunde într-un plictis al deja-vu-urilor. Unii profeţeau de mult această situaţie. De exemplu, Toni Nadal. De fiecare dată când a fost întrebat anul ăsta dacă rivalitatea Federer – Nadal este terminată, tío a răspuns fără pic de ezitare, că da. Rafa, pe de altă parte, a zis, în conferinţa de presă de după finală, că nu chiar, că a mai auzit refrenul acesta, că e de văzut. Roger, la rândul său, a declarat că planul lui a fost bun (să joace agresiv), execuţia defectuoasă (a ajuns înapoi în situaţia la care nu voia să ajungă, cu Rafa dominând din spatele terenului). Iar pe cei care s-au ambiţionat să-l contrazică şi care au susţinut că au fost puncte extrem de slabe în jocul lui, cum ar fi serviciul, i-a trimis la Rafa, să le explice el cum a stat treaba cu serviciul. Da.  

Ce putem să înţelegem de aici? Cam orice. Am putea înţelege că, oricât ar părea de improbabil acum, rivalitatea ar putea avea o continuare mai inspirată, pentru că ei, protagoniştii, încă îşi dau silinţa.

În al doilea rând, am putea înţelege că problema este în egală măsură la noi ca şi la ei. Am devenit prea pretenţioşi, prea răsfăţaţi. Vrem numai meciuri epice, cu multe întorsături de situaţii şi cu învingătorul pe muchie de cuţit, imposibil de decis până în ultimele secunde. Vrem să-l vedem pe Federer scoţând din joben rezolvarea magică prin care backhand-ul lui cu o mână să reziste la biciuirea de 3.000 RPM care vine din forehand-ului lui Nadal. Vrem să vedem balanţa mentală cum se înclină într-o parte sau alta, iar noi să ghicim înspre ce parte stă ea să se încline după felul în care Nadal ridică din sprânceană şi după cât de mult transpiră Federer. Vrem să fim iar în 2006 sau 2008. Vrem ca ei să fie din nou tineri, irezistibili şi cu bucle. Şi, oricât de înţeles ar fi că vrem toate astea, mă tem că este absolut imposibil. Buclele lui Rafa nu mai contribuie de mult la farmecul personajului, iar ale lui Roger au căzut sub cuţitul hairstylist-ului. Am rămas cu doi oameni care, până la proba contrarie, fac tot ceea ce le stă în putinţă acum şi aici. Putem să ne căutăm altă rivalitate (se pare că deja am găsit pentru Federer un înlocuitor, rămâne să vedem ce facem cu celălalt). Sau putem să acceptăm schimbarea şi să vedem unde ne duce.

Că tot a venit vorba de schimbare, să continuăm cu ea. Parcă niciodată în ultimii doi-trei ani nu a părut să bată peste circuitul masculin aşa de puternic vântul schimbării precum s-a întâmplat în cele trei Masters-uri pe zgură. Am avut upset-uri cât cuprinde, unele dintre ele generate de o generaţie nouă care devine din ce în ce mai vizibilă (şi vocală!) şi semifinale în care nu i-am mai regăsit doar pe Big 4. Sintagma „schimbare de  gardă” se lasă auzită sau, dacă nu, ghicită, în multe dintre comentariile pe care le auzim sau le citim. Lumea vorbeşte din ce în ce mai mult de alţi patru decât cei care ne obişnuisem să fie obiectul discuţiei: Dimitrov, Janowicz, Gulbis şi Paire.

 

Dimitrov, care a produs surpriza la Madrid, eliminându-l în turul doi pe Djokovic, este probabil în topul discuţiilor despre marile speranţe.

Lăsând la o parte faptul că el are de suportat o dublă povară referitoare la imagine – ba se face referire la el ca Baby Fed, ba ca Mr Sharapova – Dimitrov a impresionat în meciul cu pricina nu numai prin faptul că l-a câştigat, ci prin maniera în care l-a câştigat. Să ai în arsenal toate loviturile din manual, pe care le execuţi cu fineţe şi cu variaţie este una, dar să îl baţi pe jucătorul numărul unu al lumii, într-un meci de peste 3 ore şi în termenii aceluia este alta. Dimitrov, însă, aşa cum ştie toată lumea, are o problemă de fitness, iar drumul către măreţie trece prin turneele de Mare Slam, unde fitness-ul este un factor cheie. Dimitrov are, din acest punct de vedere, nişte statistici interesante.

În afară de meciul cu Nole de la Madrid, el nu a mai jucat decât trei alte meciuri care să depăşească graniţa de trei ore. Toate au fost jucate în turnee de Grand Slam: la Wimbledon, în 2011, în 3 ore şi 33 de minute, contra lui Tsonga, care l-a bătut cu 6-7(4) 6-4 6-4 7-6(8); în 2012, la Roland Garros, unde a pierdut la Gasquet, 5-7 7-5 6-2 6-3, în trei ore şi 26 de minute; la Wimbledon, în 2012, unde l-a bătut pe Kevin Anderson, cu 7-5 7-6(3) 6-7(4) 6-3, în trei ore şi 29 de minute. Singurul meci de peste trei ore pe care l-a câştigat, la nivel de Mare Slam, cel din 2012, împotriva lui Anderson, a fost urmat de o retragere, în runda următoare,în faţa lui Baghdatis, la scorul de 7-5 4-1. După victoria de la Madrid în faţa lui Djokovic, Grigor a pierdut în turul următor, la Wawrinka, ce-i drept, în trei seturi. La Roma, a jucat un singur meci, pierdut la Gasquet.

Care Gasquet a fost scos de pe tablou de o altă mare speranţă despre care se vorbeşte mult, nimeni altul decât Jerzy, bineînţeles. La Roma, JJ şi-a reluat obiceiul de la Paris Bercy de a produce upset-uri la Top 10 şi a făcut un onorabil sfert de finală, în care s-a înclinat în faţa lui Federer. Spre deosebire de Dimitrov, la care plusurile şi minusurile sunt la fel de clare precum un desen cu cretă albă pe o tablă neagră, la Jerzy totul e la fel de ceţos ca şi temperamentul lui. Forehand-ul bubuitor şi scurtele insinuante ba îl scot la liman, ba îi scufundă corabia. Polonezul aduce o asemenea intensitate pe teren cum se vede foarte rar, comparabilă poate doar cu cea a lui Nadal sau al lui Nole (a se vedea episodul „tricoul sfâşiat”), dar tocmai intensitatea asta pare să-l ducă uneori tocmai la rezultatul contrar celui aşteptat. În loc să-şi pârjolească adversarul, Jeryz intră într-un fel de auto-combustie fatală. Frate de gură-mare cu Gulbis, ireverent faţă de cei din top, de renumele cărora pur şi simplu nu îi pasă, bad boy Jerzy se străduieşte, pe de altă parte, atât de tare în fiecare punct pe care îl joacă, suferă atât de mult cu fiecare punct pe care îl pierde, taie asemenea hălci din adversari cu privirea, se împieliţează atât de tare cu arbitrii care nu-i dau dreptate, că la sfârşitul unui meci de-al lui te trezeşti aproape mirat că totul este întreg – la el, la cel cu care joacă, la cei din jur şi la terenul pe care s-a jucat.

Ar putea să fie Dimitrov – Janowicz rivalitatea viitorului? S-au întâlnit de două ori cei doi, însă doar la nivel de juniori, fiecare câştigând câte un meci. Ar fi un alt fel de contrast decât cel cu care ne-am obişnuit până acum, dar  de ce nu? Până una-alta, începe însă Roland Garros-ul. Singurele lucruri sigure sunt: unu – va ploua; doi – va ploua; trei – vechea gardă, Djokovic, Nadal, Federer, cu bune şi cu rele, va fi acolo. Şi va lupta.