Imbatabil: Novak Djokovic câștigă iar Miami, ajunge la un record de 28 de titluri de Masters!

În vreme ce lumea tenisului face și desface argumente în ce privește dominația lui Djokovic, sârbul găsește noi moduri de a o extinde. Intrând în finala cu Kei de la Key Biscayne, Nole câștigase 55 din ultimele 57 de meciuri într-un turneu de Masters, iar la Miami nu mai pierduse decât o singură dată în ultimii șase ani.

Când a ieșit din meci, Djokovic stabilise câteva noi borne notabile, fiecare relevantă pentru câte o parte a publicului. Dacă, de exemplu, faptul că acum conduce de unul singur în clasamentul titlurilor de Master nu e ceva surprinzător (fără să însemne că n-ar fi important), în schimb mi se pare mai interesant de notat că Novak a ajuns aproape pe nesimțite la șase titluri la Miami, egalând astfel recordul all-time al lui Andre Agassi. Adesea ne atrag ușor atenția afinitățile unora dintre jucătorii mari cu diverse turnee, iar Djokovic începe să-și construiască și el tot mai multe cetăți, precum Nadal la Roland Garros, Roma sau Monte Carlo, precum Federer la Wimbledon, Cincy sau Halle. E poate cel mai nou argument pentru cazul pe care Nole și-l consolidează pe zi ce trece.

Key Biscayne este, spune Nole, și un loc relevant sentimental pentru el, pentru că titlul câștigat la 19 ani (în 2007), pe atunci cel mai strălucitor al său, a fost primul pas către ce a urmat. Nouă ani mai târziu, Djokovic este într-o misiune către obiective mult mai mărețe.

Nu-s multe lucruri de spus despre finala în sine. Ca și în cea feminină, outsiderul ajuns (oarecum) surprinzător în finală n-a găsit nicio soluție în fața favoritului mai bun, mai în formă și mai motivat, iar orice urmă de opoziție s-a stins repede. Precum Vika împotriva Svetlanei Kuznetsova, Djokovic a apucat rapid hățurile cu stilul său foarte eficace, cu viteza superioară, cu deplasarea mai bună, cu schimbările de direcție și cu plasamentul aproape perfect și, la trasul liniei, cu defensiva din altă lume. Ca și Azarenka, Nole a provocat daune devreme în special pe retur, făcând trei break-uri în primul set. Ok, și-a pierdut și el două servicii, dar parcă n-a fost nicio secundă deznodământul sub semnul întrebării.

Ca să-l bați pe Djokovic sau măcar ca să-l pui sub presiune există câteva planuri tactice deja argumentate și dovedite a fi funcționale. Cel al lui Federer, cel al lui Nadal (versiunea pre-2015) sau cel brevetat recent de Gilles Simon, chit că fără succes în final. Dincolo de particularitățile fiecăruia dintre planuri, toate se bazează pe serviciu. Când serviciul îți joacă feste atât de mult precum lui Nishikori azi, orice șansă cât de mică se duce pe apa Atlanticului. Kei a trecut abia pe final de set doi de 50 la sută pe primul serviciu, iar serva l-a trădat ori de câte ori s-au jucat puncte importante, forțându-l să trăiască periculos pe aproape fiecare joc pe propriul serviciu. De pe baseline, Nishikori n-a putut străpunge defensiva lui Djokovic, sfârșind prin a fi obligat să greșească. Precum în acest schimb epuizant și foarte important din startul setului secund, pe care Nole l-a încheiat măiastru, cu un slice în unghi scurt cu care l-a obligat pe adversar să sprinteze spre fileu, asta la capătul a 33 de mingi în raliu:

ICYMI: Marathon man! #Djokovic outlasts #Nishikori in this lung-busting rally in the Miami final. https://t.co/cWK20T2lqv

— TennisTV (@TennisTV) April 3, 2016

Nu e ca și cum Djokovic ar fi obținut puncte doar așa. Iată acest forehand. Boom: 

More phenomenal hitting by #Djokovic against #Nishikori. A monstrous forehand. https://t.co/kRsZ9udpkC https://t.co/n5pfTJZqdg

— TennisTV (@TennisTV) April 3, 2016

Cum nici venitul la fileu n-a mers, vrând-nevrând, japonezul a căutat să lovească liniile. La fel ca orice alt adversar al acestui Djokovic, a simțit imediat presiunea de a cere mai mult de la lovituri ca să facă poată face puncte. Așa cum spunea și Goffin ieri, “Djokovic nu-ți va da nimic. E greu, pentru că dacă nu ești concentrat fie și câteva secunde, ai pierdut game-ul. You have to go for every shot”. Aici e una din marile calități ale lui Nole și aici își câștigă încă din start o bună parte din meciuri, pentru că oponentul știe că trebuie să producă lovituri speciale în fiecare punct, iar greutatea se transferă imediat din braț pe plan mental. Îngrijit, de regulă, în ce privește erorile neforțate, Nishikori a adunat azi 29 de greșeli, încurcat și de vântul care i-a solicitat și mai mult precizia; iar liniștea și autocontrolul care îl caracterizează au fost și ele înlocuite azi de câteva reacții de frustrare și o rachetă aruncată pe jos. Colac peste pupăză, Kei s-a accidentat și la genunchi în setul doi, dar a reușit să ducă pe picioare finalul. Ambele sale finale de Masters, cea cu Nadal de la Madrid 2014 și cea cu Djokovic de azi au fost marcate de probleme fizice apărute în timpul jocului. În ciuda îmbunătățirilor la acest capitol de peste timp, cumva e o simbolistică aici, pentru că Nishikori și-a văzut adesea subminată munca extraordinară pe care o depune de fragilitatea fizică.   

Vestea bună sau proastă, depinde de unde se uită fiecare, e că Djokovic a făcut dubla Indian Wells – Miami fără să joace cel mai bun tenis al său. Parte și pentru că nu a fost obligat, parte și pentru că fie n-a fost în toate apele (Indian Wells), fie a suferit din cauza căldurii și a umidității (Miami). În ambele turnee, și-a ridicat însă jocul exact atunci când a trebuit, în finale, pe care le-a câștigat curat și fără să ia prizonieri.

Dominația sa asupra circuitului este acum fără precedent. Luați-i punctele lui Novak și împărțiți-l în două părți aproape egale și vom obține două punctaje suficient de mari cât să ocupe locurile 1 și 2 în clasamentul ATP valabil începând de luni. Sau, pe românește, Andy Murray, numărul 2 mondial, este la sub jumătate din totalul lui Djokovic (și în paranteză fie spus, Andy mai are și o mulțime de puncte de apărat în lunile următoare).

Vestea de asemenea bună sau proastă, depinde de unde se uită fiecare, e că tenisul va continua să găsească singur soluții, presupunând că această rupere de pluton a lui Djokovic ar fi o problemă. Pe cât de eficient tenisul său acum, pe cât de tentante sunt verdictele, sezonul 2016 nu e nici pe departe jucat înainte de termen. Nole se bucură și profită în aceste luni de o dominație care începe pe plan mental, problemă la care restul plutonului va trebui să găsească soluții. E greu, însă nu poate fi exclusă o regrupare a acestuia.

E adevărat, lucrurile nu arată deloc bine pentru ceilalți. Toți adversarii tradiționali ai lui Nole au varii probleme la acest moment: Federer, absent două luni (de asemenea, se întâmplă să aibă și 34 de ani), Nadal, într-o lungă perioadă de cădere de formă, Murray, ale cărui priorități s-au schimbat un pic recent, și Wawrinka, a cărui inabilitate de a-și menține constanța este, de fapt, și principala lui armă, pentru că-i permite ieșiri din normal precum cele de la Roland Garros de anul trecut. Când aceștia patru nu contează, restul nu poate propune, deocamdată, ceva coerent: Raonic și Nishikori au avut șansele lor.

Termenul cheie este “la acest moment”. Nu există garanții, dar probabil cea mai bună șansă a acestui grup de urmăritor va fi ca mai mulți dintre componenții lui să prindă perioade bune de formă în același timp, să-și adune forțele ca-l poată hărțui împreună pe sârb. Practic, să se repete la scară mai mare scenariul de anul trecut de la Roland Garros, când o victorie emoțională cu Nadal și un 5 setter neașteptat de complicat cu Murray l-au pregătit pe Nole pentru un Wawrinka out of his mind în acea zi.

Să nu subestimăm nici efectele pe care le poate lăsa cea mai intensă perioadă a anului. Numeroase Masters și turnee de pregătire, trei Slamuri, plus un turneu olimpic, toate-s înghesuite în nici șase luni. O serie care începe pe zgură, la Monte Carlo.

Deocamdată, astea-s în teorie, iar plutonul a rămas dator. Ceea ce nu-i scade deloc din merite lui Djokovic, nivelul său de la acest moment este extraordinar, o bucățică de istorie, un bloc de granit. Mai este, de asemenea, și singurul lucru concret cu care lucrăm. Până când va primi o replică mai puternică de atât, să nu picăm în păcatul de a nu-i atribui meritele cuvenite. Poate că pare așa, dar nu e deloc simplu ceea ce face el. Meciurile nu se câștigă singure, turneele nu se duc singure la capăt. Iar constanța în victorii e poate cel mai greu lucru de obținut în sport.