Horia, Robert, Masters. În sfârșit. Despre cum să-ți aștepți rândul

Adrian Țoca | 20 august 2012

Horia, Robert, Masters. În sfârșit. Despre cum să-ți aștepți rândul

De regulă, până în urmă cu câțiva ani, ziariștii sportivi erau obligați, de multe ori, să scrie despre meciuri pe care nu le puteau vedea, sau, pur și simplu, n-aveau când. Viața într-o redacție poate fi adesea haotică, plină de neprevăzut și presărată cu incertitudini. Știi când vii, dar nu știi când pleci, circula o vorbă. Așa că imposibilitatea urmăririi unui eveniment sportiv nu te degreva de perspectiva nu tocmai încântătoare de a înșira 1.000 de semne despre ceva ce n-ai văzut. Și nu oricum, ci în așa fel încât nimeni să nu realizeze că ai fost în aceeași situație cu cei cărora le povestești ce s-a întâmplat în meciul respectiv. 

Dacă povestești asta în 2012, riști ți se râdă în nas. În epoca miilor de stream-uri dubioase, o astfel de situație e acum greu de crezut, dar încă plauzibilă la tenis, în cazul meciurilor de dublu, transmise mai rar pe tv. Așa că nu, n-am văzut, cum nici voi n-ați văzut, finala de la Cincinnati. Cu toate astea, nu mi-a fost niciodată mai simplu să găsesc ideea de bază, în jurul căreia să construiesc un text despre Horia Tecău și Robert Lindstedt. 

Se numește răbdare. E ceea ce ne lipsește nouă, românilor, de cele mai multe ori. Imediat după eșecul din finala de la Wimbledon, a treia la rând pierdută pe iarba londoneză, au apărut, ca niște ciuperci după ploaie, destule voci care insinuau, mai mult sau mai puțin imperios, necesitatea/posibilitatea/perspectiva ruperii perechii pe care Horia și Robert o alcătuiesc de trei ani. De ce? Se invoca lipsa titlurilor în turnee de maximă importanță – uitându-se că orice turneu e important, câtă vreme ai ajuns să-l câștigi și că sunt jucători care își încheie cariera fără să fi avut șansa unui singur trofeu. Se invoca bătrânețea lui Robert – uitându-se că aproape toți jucătorii de top 10 de la dublu au trecut bine de tot de 33 de ani. Daniel Nestor, liderul, merge pe 40 de ani. Se invocau, evident, eșecurile din cele trei finale de la Wimbledon – uitându-se că și calificarea într-o finală de Slam este o performanță absolut remarcabilă. Că sunt câteva sute de jucători care iau startul la fiecare Slam și numai câțiva ajung să joace pentru cupa cea mare.

Din fericire, Horia și Robert au avut răbdare. Au rămas alături unul de celălalt și au ales să se vindece de deziluzia londoneză tot cu tenis, revenind pe teren săptămâna imediat următoare.

Se numește putere. În 2012, Tecău și Lindstedt au încasat câteva lovituri extrem de dureroase. Au avut parte de suficiente înfrângeri răvășitoare, genul de momente care-ți taie răsuflarea. La Australian Open, în semifinale, au avut minge de meci cu frații Bryan, dar au fost întorși și învinși, ratând dramatic calificarea în finala primului Slam al anului. La Rotterdam, în februarie, au pierdut finala după ce au ratat cinci mingi de meci. La Madrid, în prima finală de Masters a carierei, s-au pierdut cu firea, nereușind să dea o replică la înălțimea potențialului lor real. La Wimbledon, în finală, știm cu toții. Au pierdut în cinci seturi ceea ce ar fi trebuit să fie cea mai accesibilă finală dintre cele trei jucate la Londra.

I-am văzut, pe viu, la Rotterdam. În secundele de după terminarea meciului, erau ca două statui ale deznădejdii. E nevoie de mult curaj, luciditate și încredere ca să depășești astfel de momente de cumpănă. Sună ca un mesaj publicitar plicticos, dar caracterul se vede exact în astfel de conjuncturi. Nu contează ce ți se întâmplă, ci cum reacționezi la ce ți se întâmplă. Deloc întâmplător, toți campionii de la Cincy (Federer, Na Li, Hlavackova/Hradecka, Tecău/Lindstedt) pot spune același lucru: că au depășit cu brio momente deloc ușoare în ultimele 14-16 luni. 

Se numește consistență. Dincolo de eșecurile dureroase menționate mai sus, Tecău și Lindstedt au fost mai tot anul în preajma fazelor importante. În aprilie au câștigat la București, acasă la Horia. În iunie, la Hertogenbosch, pe iarba atât de dragă lor. În iulie, la Bastad, acasă la Robert. Trei turnee, cărora li s-a adăugat acum al patrulea al anului. Unul care le aduce, pe lângă bucuria primului Masters din carieră, și certitudinea calificării matematice, pentru al doilea an consecutiv, la Turneul Campionilor, balul de final de an al tenisului masculin, găzduit de aceeași dulce-amară Londra.

Răbdarea, puterea și consistența i-au adus, așadar, pe Horia și pe Robert în situația de a câștiga la Cincinnati. Un turneu cu valoare de bornă în evoluția celor doi. E ca și cum s-ar fi depășit un hop, un blocaj mental. Nu doar finala e relevantă. Finala, câștigată cu 6-4, 6-4 contra perechii Bhupati/Bopanna, a fost doar cireașa de pe tort. În sferturi, Tecău și Lindstedt și-au luat revanșa, într-un meci tensionat, 7-6, 7-6, în fața dublului Granollers/Lopez. Cu o săptămână mai devreme, spaniolii îi învingeau în semifinale la Toronto, refuzându-le altă finală de Masters. 

Iar în semifinale, victoria cea mare. Depășirea blocajului de care vorbeam: prima victorie cu frații Bryan. A fost 7-5, 6-7, 10-2, într-un meci excelent făcut de ai noștri. Horia și Robert au servit senzațional, dezlănțuindu-se de-a dreptul în supertiebreak. Au ținut ritmul și în finală: câte un break timpuriu în fiecare set a fost suficient pentru evitarea emoțiilor.

Se numește perspectivă. E ceea ce li se deschide în față lui Horia și lui Robert. Poate mai mult ca niciodată. Acum, că au depășit cu brio momentul atât de greu de la Wimbledon, cei doi au ajuns la un alt nivel. Și-au demonstrat că pot, inclusiv atunci când sunt cu spatele la zid. Au avut reacție și au mers mai departe. Ce nu te omoară, te întărește. Iar în față e un US Open cât se poate de abordabil, mai ales în condițiile în care moralul lor este, după Cincy, la cote înalte. Și-au demonstrat că îi pot bate pe frații Bryan. Nestor și Mirnyi nu mai sunt de săptămâni bune în formă, iar restul perechilor din top 10 sunt la îndemâna lor. Le-au mai învins în meciurile directe.

Așadar, de ce nu? Se numește încredere în ei.

Tecău și Lindstedt – performanțe împreună

Titluri: 10

Casablanca (2010, zgură), Hertogenbosch (2010, iarbă), Bastad (2010, zgură), New Haven (2010, hard), Casablanca (2011, zgură), Bastad (2011, zgură), București (2012, zgură), Hertogenbosch (2012, iarbă), Bastad (2012, zgură), Cincinnati (2012, hard).

Finale pierdute: 9

Wimbledon (2010, iarbă), Brisbane (2011, hard), Hertogenbosch (2011, iarbă), Wimbledon (2011, iarbă), Washington (2011, hard), Beijing (2011, hard), Rotterdam (2012, hard indoor), Madrid (2012, zgură albastră), Wimbledon (2012, iarbă).

 

Îți place?
Susține Treizecizero
Sprijinul tău e esențial ca să putem produce acest conținut. Susține-ne pentru un jurnalism de sport cât mai relevant și valoros!
Prin cont bancar:

IBAN RO51RNCB0079145659320001

Asociația Lideri în Mișcare,

Banca Comercială Română

Treizecizero.ro Abonează-te la 30-0+
Cele mai noi

Cu toate absențele lui de marcă, tenisul are două dintre cele mai mari staruri dintre sportivii prezenți la Tokyo 2020 și propune două dintre cele mai captivante subiecte ale Jocurilor.

https://t.co/s7G377SBc5