Goodbye, Robin! Soderling se retrage oficial la 31 de ani, rămâne cu amintirea celor două finale de la Roland Garros

După mai bine de patru ani de incertitudini și frustrări, Robin Soderling a decis să ia taurul de coarne și să pună capăt, oficial, oricărei speranțe de revenire în circuitul profesionist de tenis. Soderling, 31 de ani, și-a anunțat retragerea cu puțin timp în urmă, printr-un comunicat de presă.

„Aș vrea să vă anunț, prin acest mesaj, că am decis să îmi închei activitatea de jucător profesionist. Cu câteva săptămâni înainte de turneul de la Bastad din 2011, m-am îmbolnăvit de mono. Cum n-am realizat imediat gravitatea situației, am continuat să mă antrenez și să particip la meciuri fiind bolnav, ceea ce a condus la agravarea problemei și la sindromul de suprapregătire. De atunci, n-am mai reușit niciodată să mă recuperez. Mi-a fost imposibil să mă antrenez la 100 la 100 și am fost obligat la odihnă după fiecare exercițiu fizic. În câteva ocazii, am suferit atât de puternic, încât am fost obligat să rămân la pat perioade lungi. Pe parcursul ultimului an însă, situația mea s-a îmbunătățit și am putut să cresc ritmul antrenamentelor, dar perioada de recuperare a rămas încă nesatisfăcător de mare. Implicit, a rămas în afara oricărei discuții să joc turnee care necesită un efort fizic consistent pe o durată mare de timp.

În toți acești ani am crezut că pot reveni la cel mai înalt nivel din tenis, dar acum realizez că nu voi mai putea fi niciodată pregătit din punct de vedere fizic ca să joc tenis la nivelul pe care mi-l doresc, așa că am decis să renunț”, spune Soderling, care devine, în continuare, ceva mai nuanțat: „Sigur că este o decizie foarte tristă. În retrospectivă, simt că dacă mi-aș ascultat mai atent corpul, aș fi putut să evit gravitatea bolii, dar întotdeauna e mai simplu să spui ce trebuia să faci după ce s-a întâmplat ceva rău. Iar tenisul e un sport care necesită să maximizezi antrenamentele ca să te poți menține la vârf. Știind asta, știind și că în ultimii ani am făcut toate eforturile posibile pentru a reveni pe teren, mi-e mult mai ușor să iau această decizie. În loc să fiu furios pentru eventualele oportunități ratate, mă simt acum norocos și mă pot uita cu mândrie înapoi la cariera mea. Am reușit rezultate și am avut șansa unor experiențe pe care le-au trăit puțini oameni. Chiar dacă s-a încheiat cariera mea de jucător, am o perspectivă foarte clară asupra viitorului și am deja un program plin pentru următorii câțiva ani”, spune Soderling, care le mulțumește fanilor și celor care l-au sprijinit. 

Cum spune și în comunicat, Soderling n-a închis niciodată definitiv ușa unei reveniri, iar zvonurile privind o iminentă revenire au tot circulat. Treptat, el a început să se împace cu ideea că s-ar putea să fi jucat deja ultimul meci. „Starea mea s-a îmbunătăţit, dar nu sunt disperat să revin mâine în circuit. O să mă străduiesc cât pot, bineînţeles, dar am învăţat să trăiesc cu gândul că poate n-o să se mai întâmple niciodată. Dacă va fi așa, eu ştiu c-am făcut tot posibilul. Nu vreau să-mi închei cariera încă. Simt c-aş mai putea juca încă 5 ani. Bineînțeles că mi-e dor de circuit. Dar nu trebuie să uit că am multe lucruri pentru care trebuie să fiu recunoscător. Mononucleoza putea să mi se întâmple când aveam 18 sau 20 de ani. S-a întâmplat la 27. Am avut şansa să am o carieră grozavă”, spunea el la un moment dat. 

Cum a început totul

Problemele lui Soderling au apărut în timpul RG 2011, când a început să se simtă slăbit, și s-au agravat în timpul Wimbledon, dar a continuat să joace, pentru că „asta am făcut toată viața, m-am luptat cu limitele. În plus, e Wimbledon, nu poți să renunți”. După turneul londonez, Soderling a avut o perioadă mai bună și a putut să joace turneul de zgură de la Bastad, pe care l-a câștigat într-o manieră categorică, pierzând doar 13 game-uri în patru meciuri, incluzând un 6-1, 6-0 cu Berdych în semifinale și un 6-2, 6-2 cu Ferrer în finală. Apoi, condiția sa fizică s-a deteriorat brusc. 

A urmat o serie de tratamente și medici, dar, deși s-a recuperat, condiția lui fizică nu a mai ajuns niciodată la 100 la 100, suficient cât să-i permită să revină la un nivel competitiv. Cel mai frustrant pentru Robin a fost că nu a mai avut niciodată continuitate. Uneori se simțea capabil să mute munții din loc, apoi, brusc, la polul opus. “Câteodată mă simt bine, încep antrenamentele şi totul merge bine. Încep să mă gândesc că poate în câteva luni voi putea să revin în circuit. Apoi fac un pic mai mult efort şi mă trezesc a doua zi obosit şi bolnav, abia mă pot da jos din pat”.

Pe lângă asta, conflictele care se purtau în mintea lui au fost, de asemenea, greu de manageriat. „La început, deși mă simțeam așa de rău, în capul meu eu aveam turneu săptămâna viitoare și încercam să acționez în consecință. Nimeni nu a putut să-mi spună cât va dura. Asta e partea cea mai grea. Când am avut accidentări precum operațiile la genunchi, doctorii îmi spuneau clar: va dura șase luni, apoi trebuie să faci recuperare și te vei întoarce. Era limpede ce era de făcut. Acum, totul a început cu o febră, iar acum am rămas cu această oboseală”.

Ce este mononucleoza

Mononucleoza, cunoscută şi sub numele de “boala sărutului” (pentru că se poate transmite prin salivă), e o boală cu destule victime în lumea tenisului. Tim Wood, doctorul oficial al Australian Open: “În vestiare, jucătorii petrec mult timp în proximitatea altor jucători. Dacă foloseşti aceleaşi pahare, sticle cu apă sau farfurii, există posibilitatea de a fi expus la urme de salivă”.

În plus, regimul de viaţă al sportivilor profesionişti nu este deloc unul permisiv pentru corpul lor: antrenamentele prelungite, oboseala provocată de călătorii şi, mai ales, schimbările dese de fus orar, toate conduc la o slăbire a imunităţii. Sistemul imunitar al atleţilor profesionişti este slăbit de efortul fizic continuu la care aceştia sunt supuşi. Iar faptul că sunt tot timpul pe drumuri, petrecându-şi timpul în locuri aglomerate (vestiare, hoteluri, restaurante, aeroporturi), îi face mai vulnerabili şi mai expuşi la viruşi.

Paul Chatrath, doctor englez specialist: “Mononucleoza afectează în mod diferit pacienţii. Unii suferă perioade îndelungate. Credem că durata bolii depinde de severitatea atacului inţial şi de starea sistemului imunitar al pacientului”.

Robin nu este prima victimă din tenis a mononucleozei, sau “febrei glandulare”. Roger Federer şi Andy Roddick au suferit forme mai uşoare. După câțiva ani stelari, Federer s-a îmbolnăvit la începutul lui 2008, dar a jucat în ciuda faptului că nu se simțea mereu bine. Rezultatele lui au avut însă de suferit, raportat la standardul lui de atunci. După câțiva ani stelari, Federer a făcut doar semifinală la Australian Open și a câștigat un singur titlu în prima parte a anului, și acela mic, la Estoril. De asemenea, a încasat și cea mai clară înfrângere la Roland Garros din cele cu Nadal.

La rândul său, Roddick s-a îmbolnăvit în vara lui 2010, iar rezultatele mai proaste obținute în consecință (inclusiv o eliminare în turul 2 la USO) l-au scos, pentru moment, din Top 10. Mario Ancic n-a fost însă la fel de norocos. În 2007 a fost diagnosticat şi a trebuit să ia o pauză îndelungată. Deşi a revenit în circuit, n-a mai fost acelaşi jucător şi a trebuit să se retragă la numai 26 de ani, în 2011. După ce și-a finalizat studiile în drept, Ancic a rămas în Statele Unite, iar apoi a lucrat la departamentul Legal al NBA.

În circuitul feminin, Justine Henin sau, mai recent, Heather Watson și Petra Kvitova au avut de suferit din cauza mono.

Perioada maximă a carierei

Din ultima parte a carierei lui rămâne amintirea a doi ani fabuloși, 2009 și 2010, și inevitabila întrebare cât de sus ar fi putut ajunge Robin și cum ar fi influențat partea superioară a clasamentului dacă ar fi fost sănătos în ultimii ani și ar fi putut juca la potențialul maxim. Suedezul a ajuns în finala de la Roland Garros în ambele sezoane menționate, iar în 2010 a câștigat și singurul său titlu de Masters, la Paris, moment în care a atins și cea mai bună clasare a carierei, locul 4. Per total, la trasul liniei, Soderling are în cont 10 titluri și 10 finale. 

Competent atât pe zgură, cât și pe hard, lui Soderling i-a fost greu să-și atingă potențialul în prima parte a carierei, din cauza temperamentului vulcanic și a mentalului vulnerabil, detalii care l-au costat scump. De la colaborarea cu Magnus Norman, actualul antrenor al lui Wawrinka, Soderling a reușit să depășească aceste probleme, ba chiar să le transforme într-un atu. A crescut și la un alt capitol la care suferea, constanța, și a devenit un jucător incomod pentru oricine, capabil să-și pună în valoare armele native letale. Jocul lui Soderling se baza pe putere și pe mingi lovite cu autoritate și cu multă acuratețe. Serviciul lui depășea uneori și 220 de kilometri pe oră, și nici jocul la retur nu era câtuși de puțin unul modest. Robin a lovit backhandul cu două mâini, dar arma lui principală era forehandul, cu care putea străpunge orice apărare.

Cu aceste abilități și-a croit drumul către unul dintre rezultatele carierei, rezultat care a rămas ca o ștampilă pe cariera lui Soderling și va rămâne pomenit mereu printre marile surprize ale tenisului. În 2009, la Roland Garros, Soderling l-a învins pe Rafa Nadal (campionul ultimelor patru ediții) în optimile de finală, o victorie neanunțată de nimeni și de nimic, dar care a șocat nu doar prin proporții, ci și prin manieră. Soderling a confirmat-o ulterior, eliminându-i pe Davydenko și pe Fernando Gonzalez (pe cel din urmă, într-un meci superb, de cinci seturi), înainte de a pierde în trei seturi în finala cu Roger Federer.

Anul următor, Soderling a jucat iar rolul de party-crasher și a făcut o altă surpriză, revanșându-se în fața lui Federer, pe care l-a învins în sferturile de finală și căruia i-a oprit astfel seria de 23 de semifinale consecutive de Grand Slam. L-a învins apoi pe Berdych în cinci seturi, dar a pierdut din nou în finală, în rejucarea cu Rafa. Prezența în a doua finală a șters orice șansă ca prima sa finală de Grand Slam să fie percepută drept întâmplătoare. Culmea, pe Nadal l-a reîntâlnit la RG și în 2011, pierzând în sferturi.

Victoria din 2009 cu Nadal a rămas faimoasă, firește, pentru că a fost, ani buni, singura ocazie în care Rafa s-a înclinat pe zgura de la Paris, record rămas în picioare până anul acesta, când spaniolul a pierdut și cu Djokovic. În toamna lui 2009, Robin l-a mai bătut o dată pe spaniol, la Turneul Campionilor, dar a pierdut mai apoi ultimele patru meciuri directe.

Jocul său puternic, cuplat cu atitudinea ușor arogantă și cu stilul destul de piperat al declarațiilor l-au făcut un jucător destul de greu de digerat, atât de către fani, cât și în vestiar. Însă, pe teren, Soderling se transformase într-un element disturbator pentru liniștea de la vârful clasamentului și o prezență incontestabilă în Top 10, cu potențial de a mai juca și alte finale de Grand Slam.  

I always get emotionally touched when athletes are forced to leave their career. Congrats to a great tennis career @RSoderling

— Magnus Norman (@normansweden) December 23, 2015

My lasting memory of Soderling is vs Nadal…not in Paris. His Wimbledon mocking shook to life a (too) cozy sport. https://t.co/QUTAsvxgwu

— Ben Rothenberg (@BenRothenberg) December 23, 2015