Finala dintre Serena și Naomi Osaka a pus în discuție regulamentul, coaching-ul, rolul arbitrului, discriminarea și așteptările față de idolii noștri

Camelia Butuligă | 9 septembrie 2018

Meciul ăsta a fost un dezastru de PR, dar măcar a pornit niște discuții. Despre rolul arbitrilor, despre coaching, despre modul de aplicare a regulamentului, despre ce așteptări avem de la campionii tenisului, despre discriminare și alte bagaje sociale, despre idoli doborâți și despre cum schimbările nu sunt niciodată ușoare.

Acum câteva zile, tot internetul a sărit pe arbitrul Mohamed Lahyani, care a coborât din scaun și i-a ținut un discurs părintesco-mobilizator lui Nick Kyrgios în meciul său din turul doi contra francezului Herbert. Kyrgios pierduse primul set și părea atât de blazat, încât era la limita unei penalizări pentru efort insuficient. După discurs, Nick s-a trezit și a câștigat următoarele trei seturi și meciul. Multă lume (inclusiv adversarul australianului) a spus că Mo a influențat cursul meciului, că a făcut pe antrenorul, că și-a depășit atribuțiunile.

Lahyani este de felul lui genul de arbitru mămos, căruia îi place atenția și oficiază mai degrabă ca un MC la o petrecere (cu gesturi largi și voce teatrală) decât ca un arbitru de tenis. L-am văzut râzând cu jucătorii, acceptându-și greșelile cu mâna pe inimă și gesturi largi și cerându-și scuze pentru ele. De multe ori m-am gândit că sare calul și cam uită că nu el e vedeta meciului. Însă dezastrul de aseară din setul al doilea al finalei Williams-Osaka, pornit de la un avertisment pentru coaching dat de arbitrul Ramos Serenei Williams, a pus comportamentul lui Lahyani în perspectivă. În ciuda faptului că Serena a fost clar scoasă din sărite din primul avertisment, Ramos, în loc să dezamorseze cumva conflictul, a continuat cu aplicarea strictei litere a regulamentului: mai târziu i-a dat un punct penalizare pentru ruperea rachetei și apoi un game penalizare pentru limbaj neadecvat la adresa arbitrului. Pentru mai multe amănunte despre ce s-a întâmplat, vedeți articolele noastre anterioare și pentru materiale video acest thread de pe Twitter.

Din punctul de vedere al regulamentului, Ramos a urmat întocmai litera legii și nu i se poate aduce niciun reproș oficial. Cu toate acestea, meciul arbitrat de el a degenerat într-un dezastru plin de acuze, lacrimi și huiduieli care s-au continuat până la ceremonie și au umbrit teribil primul titlu de Slam al lui Naomi Osaka. În meciul său, Lahyani și-a depășit atribuțiile regulamentare, dar a reușit să țină pe șine și să ducă la bun sfârșit un meci cu unul dintre cei mai dificili jucători din circuit. Niciunul dintre aceste două cazuri nu este ideal și am prefera să nu se întâmple, dar în sportul profesionist totul e dus la extrem: presiunea, adrenalina, miza, atenția. Am fi naivi să pretindem că terenul de sport e vreun salon unde se dansează cadril și nu un câmp de luptă unde scapă cine poate. Efortul fizic și emoțional e uriaș, jucătorii își pierd cumpătul, publicul pune paie pe foc, lucrurile o iau razna. Așa că dacă ar fi să aleg dintre aceste două feluri diametral opuse de a gestiona un meci, îl alega pe al lui Lahyani: prefer ca regulamentul să fie depășit dacă asta previne sau rezolvă o situație cu potențial negativ mult mai mare.

În consecință, cred că rolul arbitrilor trebuie rediscutat și lărgit. Doar aplicarea literei regulamentului nu mai este suficientă pentru a fi un arbitru bun: e nevoie de așa zisele ”soft skills” diplomatice, cum ar fi evaluarea corectă a atmosferei emoționale a jucătorilor și a publicului, aprecierea corectă a momentului și consecințelor deciziilor. Trebuie să recunoaștem că arbitrul nu mai e în scaun doar pentru ținerea scorului și organizarea copiilor de mingi și a arbitrilor de linie. Poate e cazul să se pună accent pe rolul său de manager general: al meciului, al jucătorilor, al publicului.

Nu se spune suficient de des, dar arbitrul este singurul om cu care jucătorul are voie să interacționeze pe teren, în timp ce se află în stare de alertă, expunere și vulnerabilitate maximă. Faptul că arbitrul reprezintă mâna legii și are o poziție de autoritate poate degenera foarte repede: având cuțitele deja scoase pentru meci, e foarte ușor pentru un jucător, dacă arbitrul îl pedepsește, să-l considere și pe el un dușman. Mai ales dacă avertismentul vine pe o zonă sensibilă unde jucătorul are deja antecedente. Iar pentru Serena Williams, avertismentul pentru coaching s-a suprapus pe două zone sensibile – faptul că i se pune la îndoială capacitatea ei de a câștiga singură, fără ajutor (nici ea nici Venus nu au apelat niciodată la on-court coaching) și sentimentul că i se face o nedreptate de către cineva într-o poziție de autoritate (faptul că era un bărbat alb nu cred că a ajutat foarte tare). Sunt jucători care ridică din umeri când primesc avertisment pentru coaching – Rafa Nadal nici nu clipește pentru știe că lui Toni îi turuie gura nonstop, dar ia foc când este penalizat pentru tragere de timp. Fiecare avem butoanele noastre fierbinți și Serena are multe.

Nu-i caut scuze Serenei – cred că a procedat greșit și a deturnat (cu colaborarea arbitrului și a lui Mouratoglou) un meci care trebuia să fie momentul de triumf al lui Naomi. Dar caut explicații și moduri cum acest meci putea fi salvat și readus pe făgașul normal. Iar acest lucru se poate face și dacă arbitrii sunt instruiți nu doar în legătură cu regulamentul, ci și despre cum să gestioneze crize, la fel cum FBI are negociatori în cazul luării de ostatici. În sport vor fi tot timpul situații explozive emoțional și ca arbitru trebuie să știi ce să spui și ce să faci când unul din jucători îți ia ostatic meciul. De asemenea, ar ajuta un pic de precauție în repartizarea arbitrilor pentru anumite meciuri, mai ales când sunt implicați jucători care au mai avut probleme cu arbitrii, cum e Serena. Am observat că lucrurile se dezamorsează mult mai repede când arbitrul poate vorbi nativ aceeași limbă cu jucătorii: se comunică mai ușor, nu sunt neînțelegeri lingvistice sau culturale. La această finală poate ar fi fost o idee bună să fie repartizat un arbitru de limbă engleză. De asemenea, fiind o finală între două fete non-caucaziene, poate ar fi fost iar o idee bună să fie repartizat un arbitru care să nu fie alb. Într-o lume perfectă rasa nu ar conta, dar nu trăim într-o lume perfectă.

La conferință, Serena a dus incidentul pe tărâmul discriminării, de data asta nu pe criteriul rasei, ci al faptului că e femeie. ”Bărbații jucători nu sunt penalizați dacă îl fac pe arbitru ”mincinos””, a fost argumentul ei. Dar ce legătură are? Dacă li se trece cu vederea asta nu înseamnă că e ok. Ar trebui penalizați. Și dacă regulile nu sunt aplicate uniform de toți arbitrii, asta înseamnă că nu mai trebuie aplicate deloc, pentru nimeni?

***

Serena Williams e o jucătoare excelentă de tenis și multă lume se așteaptă să fie și o ființă echilibrată, matură și luminoasă. Din păcate, faptul că joci bine tenis nu te transformă automat în Dalai Lama. Naomi Osaka a zis foarte bine la conferință. Întrebată dacă vrea ca fetițele care se uită la ea acum să o considere un model, a răspuns: „Oh, nu le-aș sfătui. E o nebunie. Când idolatrizezi pe cineva, mereu speri să fii în locul lor cândva. Acum, că mă aflu în acea poziție, nu mai sunt așa sigură. Simt că sunt încă un copil mare, care nu înțelege cum funcționează lumea pentru că toată viața n-am făcut decât să joc tenis și nu m-am gândit la nimic altceva.”

Cred că îi supraestimăm pe sportivii de succes când pretindem de la ei să fie performanți și în alte sectoare ale vieții în afara terenului. Uităm cât de limitantă este o viață de atlet de performanță, cât de unilaterale sunt experiențele lor în anii formativi. Cazurile în care sportivii de geniu sunt în același timp și oameni rotunzi din punct de vedere emoțional sunt rare și depind mult de genul de experiențe la care au fost expuși în afara terenului: unde au crescut, ce-au văzut și auzit, cum au fost tratați.

Îmi place tenisul Serenei – la capacitate maximă, este de o frumusețe cruntă și completă. Dar persoana Serena, n-am simțit-o niciodată. Acum realizez că e din cauză că nu am avut niciodată sentimentul că ne arată cu adevărat cine e. Am fost martoră la Roland Garros 2015 la o scenă pe care n-am știut cum s-o interpretez până de curând, dar pe care am ținut-o minte. Știți cum vorbește Serena la conferințele de presă, de parcă e purtător de cuvânt al ONU, în fraze care înseamnă și nu înseamnă nimic, cu o expresie impasibilă. După o astfel de conferință la Roland Garros, în timp ce ieșeam din sală, un jurnalist american i-a spus ceva. N-am auzit ce, dar din reacția ei bănuiesc că a fost ceva haios. N-am auzit nici ce-a zis ea, dar m-a uluit transformarea ei. Serena efectiv a țopăit, chicotind și gesticulând. Până și tonul vocii i se schimbase: trecuse de la atitudinea mega oficială și formală din conferință la argoul negru și expresiv. Atunci m-a lovit că habar n-avem cine e femeia asta.

Îmi place să mă uit la stand-up comedy. Am realizat de curând, comicii mei preferații sunt negri: Dave Chappelle, Chris Rock și new entry, Deon Cole. Poate îmi plac comicii negrii pentru că râd și pun în perspectivă chestii cu adevărat dureroase, nu faptul că li s-a stricat mașina pe autostradă când se duceau să-și ia nevasta de la ședința cu părinții. Deon Cole explică o chestie într-unul din showurile sale care m-a lăsat mască: „managing your blackness”.

Da, ca cetățean negru în America trebuie să gestionezi cât de „negru” te comporți în funcție de situație. E ca și cum ai avea un buton. Dacă nu vrei să se așeze nimeni lângă tine în avion pentru a călători mai confortabil, îți pui șapca într-o parte, ochelarii de soare și căștile cu muzica hip-hop la maxim. Dai butonul ”black” la maxim, la nivelul ”gangsta”. La un interviu pentru job, îl dai la minim – folosești cuvinte pretențioase și un ton egal, fără oscilații de intonație. Atunci m-a lovit: la conferințe și în toate comunicările oficiale, Serena is managing her blackness, încercând să dea butonul la minim. Funcționează? Nu prea – senzația e de rol jucat e clară și apoi, toate emoțiile astea reprimate explodează până la urmă în situații în care nu mai poate susține masca, în meciurile în care pierde și se simte amenințată. Mi se pare trist pur și simplu că nu o putem vedea pe adevărata Serena decât în versiunea ei Hulk, atunci când e cu cuțitul la os.

Meciul ăsta a fost un dezastru de PR, dar măcar a pornit niște discuții. Despre rolul arbitrilor, despre coaching, despre modul de aplicare a regulamentului, despre ce așteptări avem de la campionii tenisului, despre discriminare și alte bagaje sociale, despre idoli doborâți și despre cum schimbările nu sunt niciodată ușoare.

***

Ultimele opt Slamuri au fost câștigate de opt fete diferite. Se vorbește mult despre adâncimea circuitului WTA și cum e foarte greu ca cineva să domine din nou ca Serena. Naomi Osaka a arătat că ar putea face asta – a încheiat săptămâna dominându-și idolul, jucătoarea care a ținut strâns în pumn circuitul WTA aproape două decenii. Păcat doar că predarea ștafetei nu a fost o sărbătoare, ci un chin. Naomi are un bagaj rasial la fel de complicat ca Serena – pe jumătate japoneză, pe jumătate neagră. Sper doar ca pe ea să n-o împovăreze și să-l integreze mai bine decât idolul ei.

 

 

***

Lansare NOUĂ de la 30-0! Aproape SOLD-OUT

Tricoul „N-o să”, inspirat de Simona Halep, despre cum să folosești negativitatea ca motivație suplimentară

Un tricou cu un design ultramodern, care transmite un mesaj puternic. Inspirat de titlul câștigat de Simona Halep la Roland Garros, „N-o să” este tricoul care nu mai are nevoie de nicio explicație. Când toată lumea îți spune că n-o să reușești, ambiționează-te și arată-le că se înșală. Apoi inspiră-i pe alții!

Atenție: PRECOMANDĂ!

Precomandă tricoul „N-o să” de aici.

Îți place?
Cele mai noi