Federer – Nadal, cronica în mesaje şi artificii

Adrian Țoca | 27 ianuarie 2012

Federer – Nadal, cronica în mesaje şi artificii

“Artă face Roger”

Sunt doar câteva game-uri în meci şi primesc mesajul cel-mai-sensibil-de-pe-lume. Sunt doar câteva minute de când a început Federer – Nadal, episodul 27, şi n-am avut încă timp să respir, să mă aşez la locul meu. Jocul elveţianului curge aproape miraculos, punctele vin şi trec ca numerele la bingo; Jake Garner, arbitrul de scaun, le anunţă şoptit, respectul bate la scor, iar scorul impune respect: “Cinsprezece zero”; “Treizeci zero”… E 4-1 într-o clipită, loviturile lui Federer aduc aminte de Londra, de indoor, de 6-3, 6-0. De 16 Grand Slam-uri.

Spune Nadal, întrebat mai târziu despre acele game-uri de început de meci: “E imposibil pentru mine să mă ridic la nivelul pe care l-a atins Federer atunci”. Glumeşti? Chiar a zis aşa ceva. Este ceva regal în francheţea copilului ăstuia. Pentru mine e tot copil. Îl urmăresc de când avea 16 ani.

Federer – Nadal a încetat de ani buni să mai fie un simplu meci. Nu e doar o semifinală, în joc nu e locul alături de Djokovic sau Murray în finala de duminică, miza nu e întoarcerea pe primul loc, nici măcar nemurirea. Aia e jucată demult. Federer şi Nadal se aliniază, de fiecare dată când se întâlnesc, unor reguli proprii. Parcă-şi ştiu rolurile pe dinafară, şi le respectă cu sfinţenie, fără prea multe improvizaţii, chiar şi la a 27-a reprezentaţie. 

Şi începutul aproape întotdeauna mai bun al lui Federer face parte din scenariu. Vin ca ştampilele. Pac, winner, pac, winner. E plin terenul de urme imaginare. Apoi începem să ne aprindem în canapele. Să ne crispăm. Se crispează şi Roger, un pic, cât pentru rebreak. E 4-4, apoi 5-5, mergem cap la cap în tie-break.  E tensiune. Şi Nadal e nervos, trimite în fileu un forehand pe care nu l-ar mai rata cu nimeni, probabil. 6-3, 6-5, come on! Set. E 1-0.

Dar ceva s-a schimbat. Când i-ai văzut de atâtea ori faţă în faţă, anticipezi ce va urma, fără să ai nevoie de dovezi palpabile. Din inerţia finalului de set, Federer face break şi schimbă terenul în căutarea desprinderii decisive, iar eu mă cabrez nervos, ca un cal fornăitor în aşteptarea biciului.

Sunt suffering acu’ :)“. Sufletul de la capătul celălalt al mesajului chiar suferă pentru Rafa, îl înţeleg mai bine ca oricine, dar n-apuc să-i spun că e prea devreme, că nu e gata, că vine şi biciul, adică rebreak-ul. E 1-1, iar eu, pentru prima oară de când a început meciul, mă prăbuşesc deznădăjduit în pat.

Ştiu ce va urma. Nadal i-a intrat deja în sânge şi în cap lui Roger şi şurubăreşte acolo agale, ca un şef gras de echipă, după pauza de masă.  Îndoiala s-a instalat în sistemul lui Federer şi nu mai e nicio şansă de restart. Zboară mingi către backhandul lui Roger şi cum vin aşa se duc. În aut, în fileu, oriunde. E 2-3 pe serviciul lui Roger şi, brusc, dar previzibil, îngheţ împreună cu cei 15.000 de oameni de pe Rod Laver, împreună cu sufletul de la celălalt capăt al mesajelor, cu aerul de afară şi, în general, cu viaţa: Rafa tocmai ce a dat cel mai imposibil passing cu putinţă, de undeva din rândul doi al scaunelor. Nu va fi singura oară când o va face în ceea ce urmează. Se zgâlţie Australia, încep să pocnească artificiile, de parcă mai aveam nevoie de ele, de parcă nu erau deja suficiente cele adevărate, de pe teren. Pauza nu schimbă nimic, iar Rafa, admirabilul Rafa, stinge cu sete focul de Ziua Australiei. E 1-1.

E setul trei. E rândul meu să mă plâng în mesaje. Federer se joacă de-a v-aţi ascunselea. A dispărut complet din joc. E 0-40 şi se duce dracului tot. “Îşi revine acu’. I can feel it”, primesc şi accept. Acceptă şi Rafa. Dintr-o dată, neanunţat de nimic, e break pentru Federer, e 4-3. Îmi recunosc în barbă că e contra ploii, dar tac, că încă nu l-a confirmat cu serviciul. Şi nici nu l-a mai confirmat vreodată. Rafa ajunge tot, Federer loveşte parcă un pic prea casual cu forehandul, şi totuşi, ar fi suficient să închidă punctul cu 99 la sută dintre jucători. Nu şi cu Rafa. “N-o să ajungă. Nuu, n-are cum, punct pentru.. Stai, cum? Uită-te! O ajunge? A ajuns-o! Nu pot să cred! A pus-o în teren! A făcut punct! Ireal!”. Cam aşa s-a întâmplat de multe ori, de foarte multe ori, dar ne târâm cumva cu toţii în tiebreak. E mai important ca aerul tiebreak-ul ăsta, şi pentru ai lor, şi pentru ai noştri. Tradiţia meciurilor directe şopteşte rezultatul: cine câştigă aici, câştigă meciul. Îl spun pe Facebook, plouă cu like-uri. 

Like Rafa. Are 6-1! Apoi 6-2, apoi 6-3. Rafa e, brusc, contorsionat, greşeşte mingi uşoare. Alte două puncte maiestuoase făcute de Roger, e 6-5. Mai e o minge de set, numai una. Cea mai grea. Serviciu mediocru Nadal, dar returul e şi mai şi. Cineva trebuie să-şi asume riscuri. Poate e singura dată în tot meciul când “the bully Nadal”, cum îi tot zic englezii prin comentariile lor apatice,  ia taurul de coarne. Înfige un forehand adânc în coama lui Federer şi s-a terminat. E 2-1.

Păstrează ce-i mai bun pentru la final, e regula care se păstrează. Setul 4 e demenţial. Nu mai e coridă, e bătaie de stradă în toată regula. Dă unul, dă şi celălalt. Plouă cu schimburi colosale, cum naiba a ajuns-o şi pe aia?, cu situaţii-limită, cu aproape-break-uri, cu oooh-uri şi aaah-uri din tribune. Mă zvârcolesc ca un peşte în plasă, dau să scriu ceva, dar nu-mi mai arde, că e 4-3 pentru Federer şi are minge de break! Hai, mă!!! Urlu ca un crizat, ameţit de perspectiva aproape indecentă a setului 5, dar nimic. O ratează. Şi, evident, în game-ul imediat următor, situaţia se inversează. Numai că Nadal n-a şurubărit degeaba. E break pentru el, e 5-4 pentru el, e head-to-head mai bun pentru el, e totul pentru el.

“Poate-poate tiebreak”, primesc iar pe telefon. Nu-ţi vine să zâmbeşti? Ba da, e mesajul-ultimate, sufletul de dincolo ştie că favoritul său a învins, că tu şi al tău veţi pierde, dar mărinimia lui se ia de mână cu declaraţiile mereu politicoase ale lui Rafa. Alea cu “I did my best, I won, but Roger is the best, it’s an honour for me to beat him”. Le aud deja, afară e frig, în casă s-a făcut frig, dar tot nu e gata.

Staţi aşa, nu publicaţi cronica. Roger Federer are minge de break. Come on! Federer trimite un forehand atât de virulent încât ne zicem cu toţii că e gata. Am şi sărit, am şi urlat, m-am şi pregătit să scriu pe Facebook “REBREAK!!!” Aş fi avut timp să adaug şi un “mă!”. Dar, cât timp eu am făcut toate astea, Nadal o ajunge, cumva, şi pe asta, şi pune cel mai inexplicabil lob defensiv pe care l-am văzut vreodată. Mingea se înalţă, o văd în slow-motion, şi cade, în nesimţirea ei, drept pe linie, Federer se întoarce greoi – cum să nu-i ierţi mirarea? – vrea un sfert de smash, ratează. De puţin afară. Se va duce scuturând din cap către scaun. Nu mai aud restul, s-a terminat. Ca în toate marile victorii ale lui Rafa asupra lui Roger, s-a terminat cu un forehand mult afară al elveţianului. Detalii. 

“Da’ meciul fu’ chiar genial”. N-am cum să nu zâmbesc la aşa ceva. Chiar a fost. Al 27-lea episod al unei capodopere. Îl mai văzusem, îl ştiam pe dinafară, dar ce mai contează? Am apucat să-l mai vedem încă o dată. Să ne bucurăm, cumva.    

Îți place?
Susține Treizecizero
Sprijinul tău e esențial ca să putem produce acest conținut. Susține-ne pentru un jurnalism de sport cât mai relevant și valoros!
Prin cont bancar:

IBAN RO51RNCB0079145659320001

Asociația Lideri în Mișcare,

Banca Comercială Română

Treizecizero.ro Abonează-te la 30-0+
Cele mai noi