Djokovic revine în finală la Paris, Murray o reușește pe prima; Nole și Andy își continuă rivalitatea în finala Roland Garros

Treizecizero | 3 iunie 2016

Novak Djokovic va juca a patra sa finală la Paris și va încerca, duminică, să câștige unicul Slam care-i lipsește și să realizeze Grand Slamul non-calendaristic. Sârbul a reușit a 27-a victorie consecutivă într-un turneu de GS, 6-2, 6-1, 6-4 cu debutantul într-o semifinală la acest nivel, Dominic Thiem. La rândul său, Andy Murray a făcut unul dintre cele mai bune meciuri ale carierei, învingându-l pe campionul de anul trecut, Stan Wawrinka, 6-4, 6-2, 4-6, 6-2. Britanicul va juca astfel prima sa finală la Paris și are acum în palmares finale la toate cele patru turnee de Grand Slam. Se repetă finala de la Australian Open; de altfel, va fi a 7-a finală de Slam între cei doi, la doar una distanță de recordul reușit de întâlnirile între Federer și Nadal, cu opt finale.

Evoluția lui Novak Djokovic în primele două seturi ale semifinalei contra lui Dominic Thiem mi-a adus aminte de cea contra lui Federer în semifinala de la Australian Open (sorry, federiști). Un blitzkrieg necruțător care a durat o oră și 50 de minte, timp în care Thiem a semănat alternativ cu un boxer năucit, împins în corzi sau cu o zebră (he) fugărită de un leopard. 

Pur și simplu, cred că scopul lui Djokovic a fost să nu-l lase să intre deloc în meci, nici măcar un milimetru. De la început, Novak a impus un ritm infernal, atât în timpul punctelor, cât și între ele (nu știu dacă l-am mai văzut vreodată grăbindu-i pe copii să-i dea mingile, în afară de acel meci cu Bedene, amenințat de întuneric). Senzația a fost că Thiem nu avea timp nici să joace și nici să gândească prea bine ce-l lovise. Consecința acestei presiuni a fost un număr mare de neforțate, lovituri care-i ieșeau cu câțiva metri în out, grăbite și neglijente.

Multe din acestea au fost făcute de Thiem cu reverul, lovitura pe care Djokovic s-a concentrat de la început și care a fost sfredelită fără milă. După ce reverul a fost anihilat, a urmat și dreapta, acea dreaptă care are potențial distructiv măricel pe zgură datorită spinului. Dar în tenis, când cade o lovitură, nu cade singură: întreg jocul se dezintegrează și forehandul lui Thiem s-a dus și el de-a berbeleacul după rever. După o oră și un pic era 6-2 6-1 și Novak zbura dintr-o parte în alta a liniei de fund ca un tren de mare viteză pe șina magnetică. Sincer, în primele două seturi, Djokovic a fost înspăimântător de bun.

În setul trei, Thiem și-a adunat toate trupele care-i mai rămăseseră și profitând de tradiționala cădere de ritm a unui adversar care tocmai ce-a luat setul anterior, a făcut un break pentru 2-0. Francezii s-au trezit din transa hipotermică în care căzuseră și s-au mai înviorat, sperând că vor avea în sfârșit ocazia să se mai încălzească bătând din palme. Iluzia a durat până la 3-1, când Novak și-a luat breakul înapoi într-un game care a început cu acest monstru de punct:

Păi să ne mai mirăm că lui Thiem i-a dispărut tot avântul și și-a mai pierdut serviciul încă odată la 3-3? Nu. Djokovic a fost pur și simplu la un alt nivel, un nivel pe care Thiem încă nu poate să-l acceseze. Faptul că victoria aceasta a fost atât de categorică spune multe despre mentalitatea cu care Novak Djokovic a intrat pe teren: nu mai stă la nicio discuție, nu mai are timp pentru îndoieli sau tatonări. La fel ca în Australia, când vin semifinalele și se vede trofeul în zare, Djokovic întră pe teren deja la viteză maximă, iar adversarii se trezesc lăsați în urmă într-un nor de praf. Cred că nu mă hazardez prea mult când spun că același lucru va face și în finala contra lui Murray. Dacă nu vrea să rămână cu buza umflată în mijlocul drumului, Andy ar face bine să aibă centura de siguranță pusă deja și motorul ambalat imediat ce intră pe teren. Novak Djokovic nu mai are deloc răbdare cu trofeul ăsta care îi tot scapă printre degete de câțiva ani încoace.

(Camelia) 

**

“Ce aș fi putut să fac? A jucat așa de bine!” Reacția lui Stan Wawrinka de după meci spune toată povestea; Andy Murray a pus cap la cap una dintre cele mai impresionante evoluții ale carierei sale, iar drept urmare s-a calificat în prima finală a carierei la Paris.

Senzația a fost că Andy a intrat pregătit ca pentru un mare eveniment al carierei, cu temele făcute, dispus să alerge oricât e nevoie, atent să nu lase nimic la voia întâmplării, conștient de pericolul imens pe care-l aduce pe teren Stan și bombele sale. De cealaltă parte, Wawrinka s-a bazat poate prea mult pe magia pe care a descoperit-o pe Chatrier ori de câte ori a avut nevoie în ultimii doi ani; poate un pic prea relaxat, poate sedus de frumusețea ideii că finala de anul trecut s-ar putea repeta, că ar putea juca o nouă finală de Slam. Dar la Stan, finalele de Slam când vin, vin când nu se așteaptă nimeni și se lasă cu scântei.

De data asta, a fost rândul lui Murray. Meritat, dacă ne gândim la sezonul de zgură al britanicului, superior celui reușit de Stan. Transformat în ultimii doi ani într-unul dintre cei mai buni jucători de zgură din lume, Murray a intrat cu planul perfect; a variat până când l-a dereglat complet pe elvețian, a lungit punctele până când l-a frustrat pe campionul en-titre, a absorbit fără probleme forța loviturilor oponentului său și și-a păstrat sub control erorile, în special în momentele cheie. Când Stan a încercat să creeze un pic de momentum, Andy a fost pe fază, gata să-i trântească ușa-n nas. Când a avut nevoie să facă un punct special, Andy nu s-a temut să urce la fileu, unde a câștigat 19 din 23 de puncte. Când s-au jucat puncte mari, Andy a fost de asemenea pe fază, executând neobosit, mereu cu o intensitate pe care n-am regăsit-o niciodată la Wawrinka. Era versiunea lui Andy la zona lui Stan de anul trecut.

Meciul a început cu aerul că va propune un maraton – trecuse un sfert de ceas și cei doi abia intrau în game-ul al treilea, iar spectatorii se cuibăreau sub pături, convinși că vor sta o vreme sub ele – dar britanicul s-a ocupat repede să-l dezechilibreze. Murray a lovit repede și tare, făcând break-ul timpuriu în primele două seturi, apoi protejându-l cu îndârjire. Nici măcar când Wawrinka a luat setul al treilea sentimentul nu era că va putea întoarce meciul. A fost mai degrabă o scurtă deraiere de la cursul firesc; ajuns la 5-4 pe serviciu, un Stan exasperat a implicat tribuna și a chemat toate energiile în favoarea lui, forțând cu disperare break-ul. Murray s-a conformat dorinței generale și a avut câteva secunde de neatenție, iar setul s-a dus. Însă Andy a corectat repede: a făcut break-ul în primul game al setului patru, urmând o rețetă a sărbătoritului zilei, Rafa Nadal. Spaniolul, marele absent de la petrecerea semifinalelor, e cunoscut pentru cum își concentrează eforturile pe a face break în primul game de după un set pierdut, atunci când adversarul e încă sub euforia micului succes anterior. Ce mod mai eficient de a ucide din fașă orice tentativă de a căpăta elan. Așa a făcut și Murray, iar curând Wawrinka a renunțat vădit la toate speranțele sale în acest meci.

Se încheie, astfel, speranța lui Wawrinka de a-și apăra titlul, deși, să recunoaștem, era pe undeva firesc să se întâmple așa. Face parte din farmecul lui Stan să nu poată produce meciuri supraomenești precum cel din finala de anul trecut cu o frecvență prea mare, iar elvețianul e primul care o recunoaște. În vreme ce Stan-versiunea-Paris-2015 e retrasă definitiv în arhive, să-l lăsăm pe Wawa să pregătească următorul lui Slam-câștigat-pe-nepregătite și să ne concentrăm pe Andy Murray, ultimul obstacol din calea lui Djokovic.

Andy pierde des finale de Slam cu Nole, dar le-a pierdut doar pe cele din Australia; când s-au văzut la New York sau la Londra, el a câștigat. Acum vor închide cercul finalelor jucate împreună cu prima a lor la Paris, iar întrebarea pe buzele tuturor e una singură. Va putea el să producă o nouă surpriză neplăcută la Paris?

De ce nu? Dacă va juca la fel de inteligent și de bine precum în semifinală, are o șansă foarte bună. Multe vor depinde de liniștea lui Djokovic, de cât de apăsat se va simți el de înălțimea ocaziei. Dar nu trebuie trecut neobservat că Murray a echilibrat pe nesimțite raportul cu Djokovic, recent, și nu i-a lipsit chiar atât de mult în Australia sau la Madrid, meciuri în care a fost de multe ori competitiv, mult mai competitiv decât o spune head-to-head-ul lor actual (23-10 pentru sârb). La Roma, Murray a câștigat, și, deși multe voci vor pune acel triumf pe seama oboselii sârbului, care a avut acolo un traseu mai greu decât cel de la Paris, acel rezultat rămâne totuși unul relevant, prin timingul său. Dar mai relevant mi se pare meciul celor doi de anul trecut de la Roland Garros, când Murray a întors de la 0-2 la seturi și i-a dat destule griji lui Nole. Iarăși un alt meci din trecut al celor doi care îmi revine în minte este cel din semifinalele olimpice din 2012, când Murray a pus în scenă o combinație perfectă între ofensivă, defensivă, variație și motivație asemănătoare cu cea de azi, cu Wawrinka.

Să-l bată pe Djokovic în finala de la Paris va fi cea mai grea misiune posibilă, dar, în ciuda traseului confortabil de care a beneficiat Nole, să recunoaștem un lucru: Roland Garros i-a trimis mereu în finală cel mai competent adversar posibil în acel an: pe Nadal, în anii anteriori, pe Wawrinka, în 2015, și pe Murray, anul acesta. Pentru că, da, oricât de bizar ar suna, Murray e cel mai puternic adversar pe zgură pentru Djokovic la acest moment.

(Adrian)

 

Îți place?
Cele mai noi

Foarte valoros textul ăsta. Genul de material pe care nu-l găsești în presa de la noi nici dacă faci concurs cu temă dată. Sunt iară invidios pe @Camelia30_0

Cu măcar un Slam câștigat, Kyrgios ar putea deveni una dintre cele mai importante prezențe în tenis, de la Nadal încoace. https://t.co/2NC73KtFfx