Din nou campioană de Grand Slam! Elena Rybakina câștigă finala cu Aryna Sabalenka, triumfă la Australian Open

Elena Rybakina e noua campioană a Australian Open, după victoria, 6-4, 4-6, 6-4, obținută cu Aryna Sabalenka, numărul 1 mondial. Ea își adaugă în palmares al doilea ei trofeu de Grand Slam, după Wimbledon 2022, și urcă pe locul 3 în lume.

Patru ani mai târziu după succesul de la Wimbledon, perioadă în care mulți au fost circumspecți în legătură cu șansele ei de a mai câștiga un alt Slam – Rybakina e jucătoarea momentului. A câștigat WTA Finals la finalul anului trecut, iar acum câștigă într-o manieră dominantă titlul Australian Open, cu un singur set pierdut pe parcurs, și luându-și în felul acesta și o mică revanșă pentru înfrângerea suferită în 2023 cu Sabalenka.

Rybakina a redevenit relevantă din vara anului trecut, de când a reușit să lege din nou victoriile; a câștigat titlul la Strasbourg, a jucat din nou semifinale la turnee mari (Montreal, Cincinnati), a revenit în top 10, s-a impus la Ningbo și, ulterior, la WTA Finals.

Succesul de azi întărește ideea că Rybakina rămâne una dintre cele mai bune jucătoare din ultimii ani. Evoluția ei de azi a fost pe alocuri sclipitoare, demnă de o ocazie atât de mare. Elena a fost atât de clară în intenție și a executat atât de bine în mai toate momentele mari, încât Sabalenka n-a avut cum să se mai strecoare; asta, chiar dacă a avut șanse și ar fi putut construi pe acel avantaj din setul decisiv, când a condus cu 3-0. Rareori am putut spune în acest meci că Sabalenka este în control

Ea rămâne cu o nouă finală pierdută, a doua la rând, la Australian Open, dar ceea ce ea reușește de câțiva ani încoace trebuie apreciat. E dezamăgitor, firește, pentru ea și pentru fanii ei că a pierdut o nouă finală – dar e formidabil faptul că în ultimii trei ani a jucat opt (!) finale de Slam. E o constanță care doar la Serena Williams a mai fost văzută în ultimii 10 ani, iar lucrurile acestea nu se mai schimbă după o înfrângere într-o finală de Slam. Mai ales că înfrângerea a venit într-o manieră asemănătoare cu cea din finala de anul trecut cu Keys: oponenta ei a jucat pur și simplu mai bine decât ea atunci când a contat.

Ca jucătoare, Aryna Sabalenka reprezintă cel mai bun exemplu de agresivitate naturală, șlefuită și dusă aproape de perfecțiune. Perfecțiune nu înseamnă neapărat că e întotdeauna cea mai precisă, că are un joc curat, sau că fiecare lovitură e executată ca la carte. Ce impresionează cel mai mult la ea e libertatea pe care o are când lovește, modul în care atacă – mereu fără ezitări, cu încredere. E un mecanism interesant la ea felul în care această forță brută, instinctivă, se îmbină cu libertatea de a face ce își dorește ea pe teren.

Pare ușor să fii un jucător agresiv, în special în această eră, dar de la un punct încolo e o artă. Nu contează atât de mult cât de tare lovești, pentru că asta nu îți garantează întotdeauna că o să câștigi punctul. Ce contează e modul în care alegi să fii agresiv, să îți alegi momentele în care să ataci, curajul de a-ți asuma riscuri. Iar la aceste capitole Sabalenka e o maestră: știe când să încarce loviturile, știe când să intre în teren. Sigur, ea a pierdut finala, dar lucrurile acestea rămân și îi vor mai aduce victorii. Iar tot ceea ce ea reușește, și consistența, pe care o arată turneu de turneu e absolut fascinantă. În finala cu Rybakina, cât timp a fost lăsată să-și facă jocul (aici e de fapt și esența acestei înfrângeri) a punctat decisiv.

Libertatea asta și naturalețea de a se deplasa și a lovi puternic nu le-a avut de-a gata; nu au venit la pachet cu fizicul ei masiv. Le-a câștigat în timp și aici e meritul ei cel mai mare: a trecut prin multe etape (dorința de a scăpa de minge cât mai repede, de a ataca fară să înțeleagă ce se întâmplă cu următorul punct, senzația de a juca pentru a nu pierde) până să ajungă la acest nivel în care agresivitatea ei nu mai e doar despre a lovi mingea plat, ci despre a fi stabilă în agresivitate, adică o relație pe care absolut orice jucător o caută. E despre cum se așază, cum acoperă terenul, cum lovește (tot puternic) din deplasare și cum începe să lege loviturile la o intensitate pe care majoritatea adversarelor sale nu o pot susține.

În același timp, Rybakina – o jucătoare cu un stil similar – nu se încadrează nici pe departe în acest șablon. La ea, agresivitatea poate nu e atât de vizibilă precum la Sabalenka; nu dă niciodată senzația că face un efort să accelereze, e tot timpul calmă și adversara nu știe în niciun moment când urmează o lovitură care o dezechilibrează pur și simplu și o împinge în spatele linieo de fund. Aspectul acesta e poate cel mai periculos la ea, pentru că îți dă senzația că știi de unde să îi apuci jocul și poți contracara, iar apoi te trezești într-o ambuscadă din care nu ai cum să ieși. Aici e despre tehnică și timing; își execută atât de bine loviturile (de la serviciu în special și până la rever, pe care îl lovește atât de inteligent și mereu căutând cele mai închise și scurte unghiuri), încât asta îi permite să fie aproape tot timpul jucătoarea cu inițiativă.

De altfel, cheia finalei aici a părut a fi: cine controlează schimbul de mingi prima și apucă să preia controlul, câștigă. Rybakina a făcut asta cel mai des și nu e deloc de mirare că rezultatul i-a fost favorabil. Avându-le față în față, am putut vedea, de fapt, doua moduri diferite de a fi agresiv. La Sabalenka a fost instinctiv, liber și natural, la Rybakina a fost eficient, controlat și surprinzător. Statistic, Sabalenka a fost jucătoarea mai agresivă pentru că a avut un număr dublu de puncte direct câștigătoare față de Rybakina –  dar în realitate e de urmărit ce se întâmplă cu mingea când pleacă din racheta Elenei la impactul cu suprafață (unde aterizează, cât de greu e pentru adversară să ridice mingea și cât de în spate ajunge să fie împinsă adversara doar de la o singură lovitură). Agresivitatea nu înseamnă mereu punct direct câștigător, ci cum stăpânești suprafața și cât de rapid ajungi să fii în controlul schimbului de mingi.

Sabalenka a simțit toate lucrurile astea pe propria-i piele și rareori a deținut controlul – și asta pentru că nu a putut să iasă mereu din această încercuire și a fost de prea multe ori în defensivă, adică într-o zonă în care nu are cum să fie eficientă, dată fiind esența ei ca jucătoare.

Ca Sabalenka să fi câștigat această finală ar fi fost necesar ca Rybakina să scadă ritmul. Când a scăzut ritmul, s-a văzut și simțit imediat: a pierdut setul doi fix când a servit pentru a rămâne în set, a început setul trei slab și a pierdut trei game-uri la rând. Când a revenit la starea inițială – a greșit mai puțin, a regăsit aceeași agresivitate curată și explozivă  – Sabalenka n-a mai avut replica și nici n-a mai putut ieși din această situație, pentru că a fost mereu în alergătură, căutând să se apere mai des decât să atace.

Elena Rybakina este, probabil, una dintre cele mai captivante jucătoare din tenisul feminin. Nu strigă, nu e necesar să se încurajeze suplimentar, nu dă senzația că e un chin pentru ea să fie pe teren atunci când lucrurile nu îi ies cum își dorește ea. Ea intră pe teren, împarte lovituri câștigătoare în stânga și în dreapta într-un mod teribil de calculat, rămâne calmă, câștigă meciul, zâmbește și pleacă. De fapt, ea joacă la fel cum se exprimă și se comportă în afara terenului: nu are artificii, nu improvizează, nu caută atenție, nu creează spectacol în mod artificial. Face lucrurile în tăcere, ca la carte, într-un mod extrem de eficient. Într-o lume în care astfel de caracteristici sunt tot mai rare, sau tot mai puțin prețuite, prezența și succesul Rybakinei sunt o schimbare binevenită.