Exclusiv pentru membrii Treizecizero Plus

De neuitat. Cum a câștigat Simona Halep finala Wimbledon 2019 cu Serena Williams și a devenit dublă campioană de Grand Slam

La 23 de ani după ce călcase pentru prima dată pe un teren de tenis, Simona Halep cucerise cele mai înalte două vârfuri posibile: Wimbledonul și pe sine. Primul, cu o rachetă. Al doilea, cu o inimă transparentă și strălucitoare.

Camelia Butuligă 11 iulie 2020

Simona Halep – Serena Williams 6-2,6-2

Articol apărut în publicația Simona, al doilea Slam. Povestea de la Wimbledon (disponibilă aici) și publicat acum în premieră online. Comandă revista pentru mai multe articole ca acesta și susține, astfel, jurnalismul 30-0.


Mor de emoții. Credeam că sunt pregătit, dar nu. Mor de emoții și pace.” (Răzvan Zlavog, cititor 30-0)

În finala de la Wimbledon 2019, prima lovitură a Simonei Halep a fost un retur de forehand în fileu. După aceea, a mutat racheta în mâna stângă și și-a șters pe fustă palma deja transpirată. Fanii nu erau singurii care simțeau magnitudinea ocaziei: Simona avea și ea emoții, dar s-a îndreptat hotărâtă spre următorul retur. A doua minge a fost câștigată cu un passing shot executat cu precizie și sânge rece. „Nu era momentul pentru emoții azi,” i-a spus Simona lui Sue Barker o oră mai târziu, cu farfuria strălucitoare în brațe. Cu toate că stomacul ei le simțise din plin înainte să intre pe teren, cu toate că juca pentru prima dată o finală la Wimbledon, îndeplinind visul mamei sale și încercând s-o împiedice pe cea mai mare jucătoare a tuturor timpurilor, Serena Williams, să devină cea mai mare și în scripte, Simona Halep a jucat cel mai bun meci al său. Și a făcut-o atunci când a contat cel mai mult: în finala celui mai vechi și prestigios turneu din lume, pe o suprafață pe care nu era în mod obișnuit considerată favorită.

Nimeni n- a fost pregătit pentru Simona. Jurnaliștii nu i-au luat în serios candidatura nici când a rămas cel mai mare cap de serie calificat în a doua săptămână. Chiar și cei mai înfocați fani ai ei așteptau, la fiecare meci, să cadă securea înfrângerii: adversarele ei au inclus o conațională cu care juca pentru prima oară (Mihaela Buzărnescu), o adolescentă care avea de partea ei inconștiența tinereții și povestea unui parcurs fulminant (Gauff) și un grup de jucătoare care-i făcuseră constant probleme în trecut (Azarenka, Zhang, Svitolina). În plus, iarba, o suprafață pretențioasă, se afla la extrema opusă ca viteză și caracteristici față de zgura pe care Simona se simțea confortabil. 

Toată lumea fusese cu ochii pe ea cu trei săptămâni înainte, la Paris, unde a fost eliminată fără prea multe discuții de o altă adolescentă minune, Amanda Anisimova. Tenisul avansează cu o viteză amețitoare, iar mass-media nu a pierdut prea mult vremea cu ieșirea ei surpriză: erau destule chestiuni arzătoare la ordinea zilei în săptămâna a doua a unui Slam. Păcat, căci Wimbledonul începuse deja să se joace în mintea Simonei încă de la Paris. La conferința de presă de după meciul contra Anisimovei, în partea în limba română, când ne așteptam ca peste răceala tradițională față de presa română să se suprapună dezamăgirea înfrângerii, Simona ne-a surprins cu o atitudine cum nu se poate mai dezghețată: aștepta sezonul de iarbă cu nerăbdare. „Am nevoie de meciuri, abia aștept să mă antrenez.” Le-am scris atunci abonaților noștri pe WhatsApp să fie atenți la Wimbledon – Simona părea să aibă planuri mari. 

Zis și făcut. Înainte de turneul de la Eastbourne, Team Halep a făcut o oprire la Wimbledon, unde a cerut permisiunea să se antreneze câteva zile. A fost o mișcare pe cât de interesantă, pe atât de inspirată. Daniel Dobre ne-a povestit că erau cam singuri în complex, cu excepția Svitolinei, cu care s-au și antrenat (Simona a câștigat un set cu 6-2) – zeii tenisului au simțul ironiei. În articolul scris special pentru această revistă, Steve Tignor a observat că ieșirea timpurie a Simonei de la Roland Garros a avut avantajul că i-a acordat mai mult timp de acomodare cu iarba decât anul trecut, când sosit în Anglia cu mai puțin timp și energie disponibile după cele două săptămâni epuizante de la Paris. 

Așa e tenisul: când se închide o ușă, se deschide imediat alta. Simona a profitat la Londra de statutul ei de ”underdog” și de lipsa de presiune și atenție care veneau la pachet cu acesta. Însă de la plan la execuție e cale lungă: trebuie ca cineva să intre pe teren și să câștige meciurile. Iar acest cineva nu putea fi decât ea. 

Unde ai învățat să joci pe iarbă?” La Wimbledon!” (Simona Halep, interviu pentru Tennis Channel)

Dubla Roland Garros – Wimbledon este greu de câștigat din două motive principale: timpul scurt dintre cele două Slamuri (trei săptămâni) și schimbările radicale pe care jucătorii trebuie să le facă în felul cum lovesc și se deplasează. Pierre Paganini, celebrul preparator fizic al lui Federer și Wawrinka, observa că și pregătirea fizică se schimbă când se trece de la zgură la iarbă: pentru a evita accidentările, trebuie antrenate alte grupe de mușchi. 

Pe zgura cea lentă punctele sunt lungi, mingea sare cu atât mai sus cu cât e lovită cu mai mult topspin, iar jucătorii alunecă în mod controlat când lovesc. Sunt răsplătite: anduranța și construcția inteligentă a punctului. Pe iarba cea rapidă punctele sunt scurte, majoritatea mingilor dacă sar 30-40 de centimetri și jucătorii sunt nevoiți să stea tot timpul cu genunchii îndoiți. Ultimul lucru pe care și-l doresc e să alunece, iar pentru a împiedica acest lucru deplasarea trebuie să făcută cu pași mărunți și ușori. Sunt răsplătite: loviturile puternice care pot încheia punctul, mai ales serviciul. 

Dacă aveți curiozitatea să căutați pe YouTube rezumatele meciurilor Simonei la Wimbledon de acum câțiva ani, veți vedea un tenis avântat, cu lovituri agresive și urcări la fileu încheiate cu voleuri swing pline de aplomb. Era un tenis riscant, care poate nu funcționa tot timpul: dar când funcționa era o bucurie să-l privești, mai ales pe iarbă. Când Simona a început să mărească marja de siguranță și să joace un tenis mai compact și mai fizic, a început să câștige turnee pe zgură și hard lent, dar Wimbledonul nu i-a mai fost prieten – mai ales că serviciul ei era în stadiul de proiect. Sub noul joc proiectat pentru a-i aduce victorii constante pe suprafețe mai lente (pe care se desfășoară de altfel majoritatea turneelor), vechiul instinct al Simonei a rămas neschimbat. 

Daniel Dobre a susținut mereu că Simona are un joc complet, cu toate loviturile: „ca al lui Federer”, ne-a zis într-un interviu de acum doi ani. În acest an a susținut că Simona are șanse mari pe iarbă, în condițiile în care și fanii și presa puneau Wimbledonul ultimul pe lista Slamurilor posibile, după Roland Garros, Australian Open și US Open. Chiar și New York-ul, oraș cu care Simona a declarat în repetate rânduri că nu prea rezonează, era considerat mai plauzibil ca loc al triumfului decât sătucul liniștit de la Wimbledon. 

Anul acesta, Simona a vorbit mult despre încercarea de a deveni „cea mai bună versiune a sa”, și pe teren, și în afara sa. Nu mi se pare, deci, întâmplător că a câștigat acest titlu cu un joc care a îmbinat tenisul riscant de acum câțiva ani cu cel de uzură care a fost insuficient contra lui Kerber și Konta în 2016-2017. Anul acesta, deplasarea marcă înregistrată a fost susținută de poziționarea avansată, returul de un serviciu care nu a clipit sub presiune, iar construcția punctului de o concentrare ireproșabilă, care nu a oferit adversarelor ocazii de a reintra în meci. Și în finala contra lui Williams, ca și în semifinala contra Svitolinei, Simona a luat meciul de guler din start, făcându-și cunoscute intențiile încă de la primele mingi.

Foto: AELTC

 

Asta nu era în plan” (Tracy Austin, BBC)

Sunt două tipuri de lovituri extraordinare în tenis. Pe de o parte, sunt cele care alcătuiesc schimburile lungi, care ridică tribunele în picioare pentru anduranța și imaginația jucătoarelor. Apoi, sunt cele care retează din fașă orice speranță: atât de categorice, încât publicul rămâne mut câteva secunde înainte de a erupe. În mod normal, Simona era specialista celor dintâi, Serena, celor din urmă. În finală însă, Simona le-a monopolizat pe ambele. Și nu doar în finală. 

În preview-ul pe care l-am scris pe Treizecizero.ro, am menționat o lovitură din semifinala contra Svitolinei care m-a făcut să cred că Simona poate câștiga contra Serenei, oricât de nebunească părea ideea. Simona avea trei mingi consecutive de 5-1 pe serviciul Elinei. „Aceasta a deschis impecabil terenul pe reverul Simonei, forțând-o să lovească o minge prea scurtă, de pe care Svitolina a pus un drop shot excelent în partea opusă. Simona, ieșită dincolo de culoarul de dublu, a pedalat repede-repede de-a curmezișul întregului teren, a ajuns la scurtă cu destul timp pentru a face punct cu un cros scurt și apăsat de forehand.” 

Aceste lovituri cer o condiție fizică impecabilă – pentru a ajunge la o minge la care nouă din zece jucătoare nici nu mai aleargă – luciditate pentru a alege lovitura potrivită și încredere pentru a o executa perfect, transformând-o în winner. A transforma defensiva în ofensivă este o calitate rarisimă, pe care și-au construit carierele jucători ca Nadal, Djokovic sau Murray. Acestea sunt loviturile care, reușite constant, fac diferența între jucătorii foarte buni și cei excepționali. Simona o știe, căci după ce a reușit-o a părut să strige către loja ei: „Pot!”

Cu atât mai semnificativ (și satisfăcător) a fost faptul că Simona a reușit o lovitură similară în debutul finalei, la 2-0 pentru ea pe serviciul Serenei. După câteva mingi agresive care au împins-o pe Simona în spatele terenului, Serena a trimis un cros scurt, lângă fileu. Simona a pornit în trombă de lângă tabela de marcaj, a înghițit diagonala terenului, ajungând la minge și făcând punct cu un rever în cros la care Serena, țintuită pe linia de fund, n-a putut decât să se uite lung. Două secunde i-a luat Simonei să acopere toată diagonala terenului. În acele două secunde, a făcut opt pași. În diagonala similară parcursă contra Svitolinei, a făcut zece. „Candidată la cea mai bună deplasare din era Open” nu mai pare o afirmație exagerată.

Câteva puncte mai târziu, Simona făcea break pentru 3-0 cu un rever în lung de linie câștigător, specialitatea casei. „Asta nu era în plan”, comenta surprinsă Tracy Austen. Într-adevăr, nu era în planul majorității, dar Simona avea planul ei și a continuat să-l aplice fără milă: în următorul game a făcut un hold categoric, terminat cu un as. După 13 minute de joc, Serena Williams era condusă cu 4-0 și nu reușise nicio lovitură direct câștigătoare.

Comentatorii BBC se întreabă ce ar trebui să facă Serena?” Să șadă ghinișor.”  (dialog între cititorii 30-0)

Serena nu avea să șadă ghinișor, bineînțeles; altfel, nu ar fi cine este. A apărut în sfârșit pe tabelă cu un hold la zero și a respirat adânc în drum spre scaun. Acolo a tras cu ochiul la niște notițe ascunse sub un prosop. Jucătorii au nevoie uneori să li se reamintească ce trebuie să facă pe teren, mai ales când sunt luați pe sus de adversar – iar Serena Williams avea nevoie disperată de orice ajutor pentru a stăvili mica tornadă de dincolo de fileu. Era cam ultima ei ocazie de a întoarce primul set.

Foto: Profimedia/EPA

Williams a luat inițiativa încă la începutul gameului cu lovituri agresive, dar de ambele dăți, Simona a avut răspuns: prima oară un passing excelent, a doua oară un serviciu nereturnabil. La 30 egal, Serena a apăsat pe retur, obținând în sfârșit o minge de break, dar Simona a fost de netrecut din nou: a câștigat trei puncte la rând, două cu o defensivă fantastică, unul cu un serviciu excelent. Reduta românească rezista cu brio. Loviturile lui Williams nu erau impecabile, adevărat, dar Simona nu-i dădea voie să și le calibreze, ținând-o tot timpul în mișcare, înghesuită și grăbită.  

În ciuda unui alt hold la zero, Serena nu a putut face mare lucru când Simona a servit pentru set. Chiar dacă a bombardat-o cu lovituri agresive, nu i-a găsit nicio breșă în defensiva impecabilă. La 15 egal, Simona a recuperat miraculos o minge cu un slice de rever care a trecut fileul – atât de surprinsă a fost Serena încât a greșit următoarea lovitură. Dobre și Ruzici s-au uitat unul la celălalt și au dat din cap, ca și cum ce vedeau confirma ceea ce credeau. „Cum naiba a ajuns la mingea aia?” a întrebat exasperat McEnroe. Simona i-a arătat cum, câștigând următorul punct la fel. „Parcă sunt două Simone pe teren,” observa Austin, articulând descurajarea de pe chipul Serenei. Două retururi ale Serenei mai târziu – unul reușit, al doilea în out și Simona câștiga primul set.

N-are cum să mențină ritmul ăsta.” (John McEnroe, BBC)

Comentatorii străini erau uluiți, spectatorii englezi erau uluiți, noi ne uitam la televizor cu gurile căscate. Îndrăznisem să cred că Simona poate câștiga, dar nici în cele mai optimiste predicții nu mi-am imaginat că poate câștiga în acest fel – triumfal, dominant, implacabil. Intrasem într-un univers paralel, în care Simona Halep o domina pe Serena Williams într-o finală la Wimbledon, cu un sânge rece care nu se mai văzuse în județul nostru, greu încercat de-a lungul timpului.

Într-un meci de tenis, un set câștigat înseamnă ceva și nu înseamnă nimic. Rațiunea și experiența ne spun că la orice scor rămâi la fel de aproape și de victorie și de înfrângere. Jocul dominant al Simonei din primul set era de netăgăduit, dar întrebarea care valora o farfurie aurie, 2000 de puncte și un sac de bani era dacă va putea susține acest ritm încă un set. Suspendată între speranță și groază, aș fi dat orice să dau timpul înainte și să sar peste acest set. Și mare păcat ar fi fost, căci aș fi ratat partea a doua dintr-un spectacol unic.

Totuși, de partea cealaltă, Serena nu renunțase încă. „În situația asta, trebuie să servească inteligent și precis pentru a aduna niște puncte ușor și să spere că presiunea va începe s-o împovăreze pe Simona”, a rezumat McEnroe. N-ar fi fost un scenariu improbabil: Williams a întors destule meciuri de pe marginea prăpastiei, Simona a pierdut destule care păreau victorii sigure. Dar acum avea de partea ei un nou aliat: the chill.

Foto: Profimedia/AFP

Cum sunt condițiile meteo la Londra?” Chill” (dialog între cititorii 30-0)

Simona Halep e un copywriter bun: periodic vine cu expresii interesante pe care le întruchipează în jocul ei. „Fighter girl”, „smart aggressive”, „chill year”, „cea mai bună versiune a mea” sunt câteva din cele mai celebre. S-a vorbit mult mai ales despre acest „chill”. În engleză, cuvântul sugerează imagini cu cineva pe o plajă, în hamac, cu un cocktail în mână. Chill înseamnă relaxare, dolce far niente. Era o imagine care nu se potrivea cu un sportiv asudând pe teren. Presa străină a chestionat-o, nedumerită. A reieșit că Simona nu avea de gând să devină jucătoare part-time: relaxarea de care vorbea nu era la propriu, ci o atitudine interioară, nu numai pe teren, ci mai ales în afara lui. Voia să fie mai puțin împovărată, mai senină. 

E curios cum deseori, pentru a obține ceva, trebuie s-o iei în direcția opusă. Sportivii de top sunt percepuți în mod tradițional ca nișe mașinării focusate, fixiste, munți de ambiție și intensitate. „E un război aici pe teren!”, a strigat într-o izbucnire faimoasă Jimmy Connors. Cu toate astea, există numeroase dovezi că cele mai bune evoluții (în sport și nu numai) apar când se reușește să se acceseze o zonă psihică de liniște, o transă în care totul curge lin. Fenomenul a fost studiat de psihologi și oameni de știință și sunt cărți celebre scrise pe acest subiect. Este o stare similară cu cea atinsă de călugării budiști când meditează: undele creierului se învârt în jurul unei anumite frecvențe, totul converge și se mișcă fără a părea că se mișcă. 

Cele mai mari performanțe se întâmplă când oamenii își ies, în sensul bun, din propria minte: scot din priză rațiunea (care, conform unei zicale englezești, este un slujitor minunat, dar un stăpân groaznic) și lasă instinctul să preia frâiele. „Subconștientul este adevăratul geniu. Nici să respiri nu poți dacă își bagă coada conștientul,” a spus George Bernard Shaw. Habar n-am câte știa faimosul dramaturg despre sport, dar cuvintele acestea se aplică tuturor atleților care de-a lungul timpului s-au trezit că nu mai pot respira sau mișca pe teren pentru că aveau prea multe gânduri în cap. Corpul poate vorbi doar când mintea tace. 

Mintea Simonei Halep e un instrument precis și performant. Toți antrenorii ei au observat cât de repede înțelege și le aplică sfaturile, toți comentatorii și fanii știu că punctul său forte, pe lângă deplasare și tehnică, este felul cum folosește geometria terenului, manevrându-și adversara. Cu toate acestea, jocul din finala de la Wimbledon nu a fost doar un produs al minții ei. „She literally played out of her mind”, a pus Serena, fără să vrea, punctul pe „i”. Simona a putut produce acel joc pentru că mintea ei a fost înconjurată de o mare de liniște interioară. Celebrul „chill”. 

Foto: Profimedia/AFP

Și pe unde scotea Serena capul, Simona chituia.” (Bigus Geekus, cititor 30-0)

Cu cât Simona era mai chill, cu atât era Serena mai tulburată. Natura umană are aceleași legi, indiferent câte titluri de Slam ai câștigat. La primul punct al setului doi, Williams nu poate închide la fileu cu tot terenul gol, trimite mingea drept la Simona și apoi în fileu. „Neglijență. Nu trebuia să piardă acest punct. Fata asta (Simona) nu va da nimic gratis la cum se mișcă”, decretează McEnroe. Williams câștigă următoarele două puncte la fileu și își exteriorizează frustrarea cu strigăte puternice. Simona servea a doua și Serena voia să pună distanță între ele făcând un break, dar nu putea găsi echilibrul între agresivitatea loviturilor și plasamentul lor. Între timp, jocul Simonei nu se clintea, indiferent de scor: la 15-30 provoacă greșeala lui Williams și își ține serviciul cu un tenis curat și agresiv. „Joacă excepțional”, recunoaște posomorât McEnroe.  

Meciul se desfășura în continuare cu o intensitate feroce. La 1-1, Serena își face serviciul la zero, după un game în care Simona alunecă și cade din cauza unui start ratat la o scurtă. E genul de incident care poate speria sportivul, rupându-i concentrarea, dar factorul chill era prea mare pentru a fi zdruncinat. Simona a continuat să lovească adânc și să expună necruțător deplasarea și jocul de picioare deficitar al Serenei, mai ales cu revere joase în cros care o scoteau pe americancă din teren și o obligau să lovească din poziții incomode. Aceste rafale de lovituri erau punctate periodic de câte un hot-shot numai bun să distrugă moralul oricărei adversare – cel câștigat de Simona la 1-2 și 30-0, după un schimb pe tot terenul, a inclus o scurtă, un lob și un smash. Hold la zero Halep, urmat de o privire hotărâtă către lojă. 

Terenul advers s-a micșorat. Halep e peste tot.” (Tracy Austin, BBC)

La 2-2, rezistența Serenei Williams s-a năruit, măcinată de defensiva ireală și sângele rece de care a dat dovadă Simona la 15-0, apoi de cele două passing shoturi chirurgicale și un punct câștigat iarăși cu acel slice defensiv imposibil. Break pentru 3-2: avalanșa pe care Williams reușise s-o stăvilească temporar o luase pe sus. McEnroe e răgușit, pe forumul nostru se scrie doar cu litere mari și semne de exclamație, loja Simonei e în picioare. Daniel Dobre arată cu degetul, ca și când ar spune: „Ăsta-i jocul despre care ziceam că poate câștiga Wimbledonul!” 

La 3-2 și 30-0, Simona produce un serviciu nereturnabil la T. „Cel mai bun serviciu al ei azi”, constată admirativ McEnroe. „Plină de încredere,” completează Austin, convertită și ea. Dincolo de fileu, Serena deschide următorul game cu o dublă. Un contrast mai mare nu era posibil. Odată cu spiritul de luptă i se dusese și principala armă, serviciul. 

Când reușește să revină în game și să adune trei servicii bune consecutive, Williams mai are un pic și plânge. Știe că e prea târziu. „Unde a fost serviciul ăsta tot meciul?” pare să spună chipul ei deznădăjduit. Unde să fie – sufocat de returul Simonei. Un retur atât de bun încât Serena reușește să salveze un prim break point cu un serviciu la T pe care Simona nu l-a putut returna pentru că a plecat prea repede spre el și aproape că s-a ciocnit de minge. Să greșești returul pentru că anticipezi prea bine serviciul Serenei Williams.

Ne-am speriat ca proștii. Meciul a fost extrem de ușor. Deși până la 6-2, 5-2 și 40-0 a părut al naibii de greu.” (magus1349, cititor 30-0)

Foto: Profimedia/AFP

Se fac deseori comparații între tenis și box – aparent diferite, le unește înfruntarea unu la unu și singurătatea combatanților. După ce Simona a făcut breakul pentru 4-2 cu lovitura ei emblematică, reverul în lung de linie, McEnroe a observat că finala se transformase într-un adevărat meci de box: „Halep a înghesuit-o într-un colț și o zdrobește. E uimitor cât de bine se mișcă, cât de curat lovește în condițiile acestea de presiune, la prima ei finală aici.” Serena era într-adevăr în corzi – copleșită de agresivitatea și precizia Simonei (care avea să termine meciul cu doar TREI greșeli neforțate), începea să obosească și fizic. 

Linia de sosire se vedea și acest lucru e destul pentru a le face pe destule jucătoare să apese pe frână; Simona, dimpotrivă, a apăsat pe accelerație. Când s-a îndreptat către baseline pentru a servi pentru titlu, în privirea pe care a aruncat-o către lojă nu era nicio umbră de șovăială. 

Ultimul game a fost un exemplu clasic de tenis pe iarbă, jucat aproape doar cu serviciul și returul. Serena a închis ochii și și-a pus toate speranțele în retur, sperând să facă direct punct cu el. Nu a reușit. La mingea de meci, primele două servicii ale Simonei au atins banda fileului. Tensiunea era insuportabilă. Fără să clipească, Simona s-a dus în spatele terenului, a luat mingi și a servit pentru a treia oară. Forehand în fileu Serena. Game alb. Victorie. 

Nobody is bigger than the game

Îmi place să cred că nu există alt mod mai rapid de a caracteriza personalitatea unui jucător decât felul cum sărbătorește câștigarea unui titlu mare. De la gesturi teatrale la exuberanță sau nedumerire, ce face un jucător în primele secunde după ce câștigă este emblematic atât pentru caracterul său cât și pentru importanța acelei victorii. La Roland Garros 2018, cuvântul cheie a fost „ușurare”. Când Simona a ridicat cupa Suzanne Lenglen deasupra capului, s-a auzit, odată cu uralele publicului francez, un suspin colectiv de ușurare din piepturile sutelor de români aflați în tribune. La Wimbledon, Simona a căzut în genunchi pe linia de fund și așa a ridicat mâinile în sus, îngenuncheată. E o imagine care descrie călătoria ei la turneele de Grand Slam, unde a trebuit să transforme dezastrele inițiale în triumf. 

Foto: Profimedia

În timpul meciului, într-unul din prim-planurile cu ea la retur, i-am văzut dispozitivul antivibrații de pe racordaj: o inimă transparentă și sclipitoare. „This is so Simona”, am zâmbit. Un pic girly, un pic glam. Dar apoi am realizat că inima ei e la fel: transparentă și strălucitoare. Louisa Thomas scria că nu există o jucătoare mai articulată emoțional decât Simona. Prin orice ar trece, avem loc în primul rând. Poate de aceea este și atât de populară, atât printre români, dar și alte naționalități: oamenii se identifică cu lupta ei interioară.

După ce-a îmbrățișat-o pe Serena la fileu, Simona a căzut din nou în genunchi. Pare dramatic, dar gestul ei nu a avut nimic teatral, ca de altfel tot ce face pe teren. A părut, dimpotrivă, aproape religios. Îngenuncheată, cu capul plecat și sprijinindu-se în rachetă, părea că se roagă  – și unde altundeva o putea face decât în templul tenisului, Wimbledon? 

După ce demolase altă instituție a tenisului – Serena Williams, atitudinea ei era de smerenie și recunoștință. La 23 de ani după ce călcase pentru prima dată pe un teren de tenis, Simona Halep cucerise cele mai înalte două vârfuri posibile: Wimbledonul și pe sine. Primul, cu o rachetă. Al doilea, cu o inimă transparentă și strălucitoare. 

Foto: Profimedia / AFP

Foto: Profimedia / AFP
Foto: Profimedia/AFP
Foto: Profimedia/EPA
Foto: Profimedia/AFP
Foto: Profimedia/EPA
Îți place?