#DailyRG | Când un meci îți schimbă cariera și viața: Serena Williams – Virginie Razzano, întâlnirea care n-a avut o învinsă

În aceste zile ar fi trebuit să urmărim cu sufletul la gură meciurile ediției 2020 a Roland Garros, iar subiectele ar fi fost numeroase. În loc de asta, trăim vremuri excepționale, dar păstrăm speranța că ne vom întoarce la normal cât mai repede. Iar RG, printre altele, va putea fi salvat anul acesta. Între timp, păstrăm ritmul cu câte o scurtă poveste pe zi de la Roland Garros, pe toată durata tradițională a turneului.

În 2012, Serena Williams era percepută drept favorită la câștigarea trofeului de la Roland Garros. Conform clasamentului, Victoria Azarenka și Maria Sharapova erau primele două favorite. Dar seria de 17 victorii consecutive pe zgură (titlu Charleston, titlu Madrid, semifinale Roma, unde s-a retras înaintea meciului cu Na Li) cu care Serena ajungea la Paris o recomanda drept jucătoarea de bătut. 

Era greu să găsești un motiv împotriva ei: la Madrid le lăsase câte patru game-uri principalelor ei adversarei, Maria și Vika, era neînvinsă pe zgură și avea multă încredere. Jucase mult, câștigase la fel de mult. 

Sorții aveau să îi aducă în primul tur o adversară despre care nu știa prea multe. Cu Virginie Razzano, clasată la acel moment pe locul 111 WTA, Serena nu mai jucase niciodată. Știa că în urmă cu mulți ani a fost în top (în 2009, Razzano a urcat până pe locul 16) și că e franțuzoaică, un detaliu care avea să conteze mult în contextul întâlnirii lor. 

Și apoi s-a întâmplat unul dintre acele meciuri-nebunie, cum adesea se întâmplă la Paris. Pe 29 mai 2012, pe un Philippe Chatrier umplut până la refuz, Serena Williams se vedea învinsă, după un meci de peste trei ore. Asta, deși ea a condus cu 6-4, 5-4 (la două puncte de victorie) și s-a văzut dusă în tiebreak; a condus cu 5-1 în tiebreak-ul setului doi și a pierdut apoi următoarele șase puncte consecutive, implicit și setul doi; a avut o revenire în setul decisiv de la 0-5 la 3-5 și a ratat opt mingi de break, care ar fi putut-o readuce în meci. 

Într-un vacarm de nedescris, Razzano a ajuns la minge de meci. De opt ori. Dramatic, franțuzoaica a închis, în final, meciul câștigând 4-6, 7-6 (5), 6-3 și marcând o premieră istorică: prima eliminare suferită de americancă în primul tur al unui Grand Slam. Înainte de acea zi, Serena avea 46 de victorii consecutive în primul tur al turneelor de Grand Slam. Razzano rămâne în continuare singura jucătoare care a reușit să o învingă în primul tur al unui Slam pe Serena, al cărei record în primul tur este de 73-1. 

Momentul Razzano – Williams de la Paris 2012 a rămas memorabil pentru lumea tenisului și a devenit una dintre acele povești pe care o știu toți. Parte din folclor. Nu doar pentru că o jucătoare căreia nu i se dădea nicio șansă reușea să o elimine pe Serena, cea care nu știa până la acel moment cum e să fii învins în primul tur al unui Grand Slam. Ci pentru modul în care s-au desfășurat lucrurile în acel meci, dar mai ales pentru impactul pe care l-a avut acel moment asupra carierelor și chiar a vieții celor două jucătoare.

Dacă vei căuta calitate în meciul ăsta, nu prea o să găsești. Dar vei găsi mult suspans și dramatism, multe execuții și întâmplări pe care nu le vezi în mod obișnuit pe un teren de tenis, plus o desfășurare a scorului de-a dreptul halucinantă. 

Au fost lacrimi (Serena, după pierderea setului doi). A fost susținere cum rar vezi chiar și la standardele speciale ale publicului parisian (tot stadionul a fost de partea lui Razzano, fanii francezi au cântat, au susținut-o și au ridicat-o ori de câte ori au simțit că e pe punctul să cedeze). Au fost huiduieli și fluierături (atât Serena, cât și arbitrul Eva Asderaki au fost huiduite de public, în frunte cu președintele FFT, atunci când se cerea verificarea anumitor urme). Au fost crampe (Razzano a jucat cu crampe tot setul decisiv). Au fost penalizări multiple pentru Razzano, fie pentru că își lua prea mult timp între puncte din cauza crampelor, fie pentru sunetele pe care le scotea după încheierea puntelor (hindrance, regulă care se referă la incomodarea adversarului). Au fost servicii din mână (din cauza crampelor, Razzano a apelat deseori la serviciul de jos). În termeni de dramă, puține lucruri NU s-au întâmplat în acea zi.

“Victoria mea împotriva Serenei la French Open este cea mai frumoasă de când mi-am început cariera în tenisul profesionist. Acest meci uimitor și fabulos va rămâne gravat în memoria mea pe viață. Am trecut prin toate stările posibile – de la emoții, încordare, oboseală fizică, crampe, stări de rău și un arbitru care m-a pedepsit frecvent, la fanii minunați și atmosfera pur și simplu incredibilă. Atmosfera de pe stadion, cu fanii când furioși, când emoționați, a fost cum doar la un meci de fotbal mai vedem”, spunea Razzano, la scurt timp după victoria cu Serena. Peste ani, franțuzoaica povestea că încă mai primește felicitări pe stradă pentru acel rezultat.  

În timp ce Razzano își trăia momentul de glorie, Williams a venit la conferința de presă tristă, dar împăcată cu acel rezultat. “Nu sunt fericită. Dar cred că lucrurile pot sta şi mai rău. N-am avut un an uşor. Sunt foarte dezamăgită, dar asta-i viaţa. Am fost prea emoţionată, am făcut aşa de multe greşeli. N-am jucat deloc cum am jucat la antrenament. Am avut mereu senzaţia că lovesc cu întârziere, şi cum poţi să loveşti cu întârziere când joci pe zgură?”

Pe termen scurt, am avut o învingătoare și o învinsă: Serena a plecat, Razzano s-a calificat în turul doi, unde s-a văzut oprită de Arantxa Rus, în două seturi – cum se întâmplă de multe ori după o mare surpriză, mult mai greu de confirmat în meciul următor, jucat într-o cu totul altă atmosferă. Dar pe termen mediu şi lung, meciul ăsta s-a dovedit a fi, de fapt, o victorie pentru ambele jucătoare. Și un imens moment de cotitură. 

De ce? Urmările acelui meci au fost masive pentru ambele jucătoare. Virginie a trăit o eliberare pe care nu o mai simțise de ani de zile și a căpătat o liniște pe care o căuta de multă vreme. Motivată de acel eșec să facă schimbări, Serena a intrat într-o altă a fază a carierei, care a dus-o de la statutul de legendă la statutul de cea mai bună jucătoare din istoria tenisului feminin. Nimic nu a mai fost la fel după acest meci pentru niciuna. 

După explozia avută în 2009, când a urcat foarte aproape de Top 15, Razzano a intrat într-un con de umbră, atât din cauza accidentărilor, cât mai ales a problemelor de sănătate ale logodnicului ei, Stephane Vidal, cel care a și antrenat-o întreaga ei carieră. 

În 2011, chiar înainte de startul RG, problemele de sănătate ale lui Vidal, diagnosticat cu o tumoare pe creier, s-au agravat, iar la scurt timp a decedat. În primă fază, Razzano nu a mai dorit să joace tenis după acest episod, însă, spunea ea, chiar Vidal o încurajase să participe la Roland Garros. Așa că a ales să continue să joace pentru el și i-a promis că va face tot ce ține de ea să câștige măcar un meci la Paris.  

La ediția din 2011 nu s-a întâmplat asta, fiind învinsă clar în primul tur de Jarmila Gajdosova. Dar a făcut-o în 2012, pe un Philippe Chatrier arhiplin, în care a primit toată susținerea posibilă, în fața Serenei Williams. Pe 29 mai 2012 își respecta astfel promisiunea făcută în fața logodnicului ei. “Alături de mine și de Serena a mai fost cineva pe teren, care m-a ajutat să câștig”, spunea ea la finalul meciului, dedicându-i victoria lui Stephane Vidal. 

Victoria cu Serena nu i-a schimbat drastic cariera. Dar i-a relansat-o și i-a prelungit-o. I-a oferit acea eliberare de care n-a avut parte din cauza problemelor logodnicului ei. La scurt timp după povestea acestui articol, Razzano a revenit în top 100, un an mai târziu s-a calificat în turul trei la Roland Garros și a rămas în prima sută vreme îndelungată, până în perioada 2014-2016, când a decis să participe în principal doar la turnee din Franța. Doi ani mai târziu, Razzano, o fostă campioană de junioare la Australian Open și Roland Garros, își anunța retragerea din tenis, împăcată și liniștită că a făcut tot ce a depins de ea pentru a avea o carieră rotundă, chiar dacă măcinată de accidentări și probleme. 

În partea cealaltă, putem spune cu certitudine că înfrângerea suferită în fața lui Razzano i-a rescris dramatic cariera Serenei Williams. După acel meci pierdut, Serena a rămas în Franța și a căutat un loc unde să se antreneze. S-a dus la Academia lui Patrick Mouratoglou, și, la unul dintre antrenamente, l-a invitat pe teren, cerându-i să-i dea un feedback onest despre nivelul ei. Așa a început colaborarea dintre cei doi; întâi, de probă, la Wimbledon, unde Serena avea să și câștige titlul.

Pentru Wimbledon, Mouratoglou a conceput un plan format din mai multe etape. Prima etapă se referă la restabilirea încrederii, pentru că, spunea el, pierderea încrederii falsifică senzațiile jucătorului în timpul meciului. Apoi a încercat să îi ofere Serenei “dreptul de a pierde”, pentru a combate stresul și a o ajuta să se destindă mental. Și o altă etapă era reconstruirea unei arme importante – era vorba de serviciu, iar obiectivul era să execute această lovitură cu o eficiență totală, pentru că asta i-ar permite să-și asume riscuri în game-urile în care adversara servește. 

Colaborarea celor doi nu doar că a continuat după Wimbledon, dar s-a și închegat, devenind una dintre cele mai de succes parteneriate din lumea tenisului. 

Asta a făcut ca înfrângerea suferită în 2012 la Paris să reprezinte, de fapt, începutul unei dominații cum rar s-a văzut în tenisul feminin. După acel episod, Serena a câștigat, cu excepția unei singure competiții (Cincinnati), toate turneele la care a luat parte în restul sezonului: Wimbledon, Stanford, Jocurile Olimpice, US Open, Turneul Campioanelor. 

Dominația ei a continuat și în anii următori. În cifre, rezultatele ei post-RG 2012 arată astfel: 10 titluri și 16 finale de Grand Slam, două medalii olimpice, trei titluri consecutive la Turneul Campioanelor, revenirea pe locul 1 mondial în februarie 2013, unde a stat aproape patru ani consecutivi, 33 de victorii consecutive în turneele de Grand Slam, alte 31 de titluri câștigate. 

Ar fi arătat, oare, la fel cariera Serenei dacă episodul petrecut la RG 2012 nu ar fi avut loc?