#DailyRG | Atunci când Roger Federer a debutat într-un turneu de Grand Slam, la Roland Garros ’99, pe Suzanne Lenglen

Adrian Țoca | 25 mai 2020

Câte o amintire pe zi din atmosfera și istoria turneului parisian.

În aceste zile ar fi trebuit să urmărim cu sufletul la gură meciurile ediției 2020 a Roland Garros, iar subiectele ar fi fost numeroase. În loc de asta, trăim vremuri excepționale, dar păstrăm speranța că ne vom întoarce la normal cât mai repede. Iar RG, printre altele, va putea fi salvat anul acesta. Între timp, păstrăm ritmul cu câte o scurtă poveste pe zi de la Roland Garros, pe toată durata tradițională a turneului.


Pe 25 mai 1999, Roger Federer și-a făcut debutul în turneele de Grand Slam într-un meci de afiș. Tânărul elvețian de 17 ani îl întâlnea, la Paris, pe Patrick Rafter, numărul 3 mondial în acel moment, câștigătorul ultimelor două ediții ale US Open. Zgura n-o fi fost suprafața ideală pentru Rafter, însă, chiar și așa, misiunea lui Federer se anunța foarte grea.

Despre Federer se știau câteva lucruri pe atunci, însă era departe de a fi o certitudine; pentru destui oameni din tenis, era un pariu ca oricare alt junior promițător – putea să confirme sau putea să nu confirme. Cu un an înainte, pierduse în primul tur al competiției de juniori de la RG, câștigase titlul de juniori la Wimbledon, iar la ora turneului gravita aproape de marginea Top 100 în circuitul ATP, pe locul 111. E drept, începuse anul de pe 301, iar în februarie, la Marseille, câștigase contra lui Carlos Moya, prima lui victorie versus Top 10. Per total, s-ar fi găsit argumente și pro, și contra (nu era francez!), dar FFT a decis, în cele din urmă, să îi acorde un wild-card pentru tabloul principal. Și dacă organizatorii au fost generoși, tragerea la sorți nu s-a arătat la fel, aruncându-i în cale încă din start un jucător de prim-plan.

1999 pare acum câteva vieți – la naiba, începutul lui 2020 pare acum câteva vieți; netul nu era decis electronic, ci de persoana de la fileu care semnaliza printr-un strigăt faptul că mingea din serviciu atinsese banda fileului. Însă Lenglen era și atunci același loc fermecător din care să te uiți la un meci bun, sub un soare leneș, o arenă pe care practic nu există locuri proaste. Iar duelul dintre Rafter și Federer a adunat aproape 10.000 de oameni.

Simona

Tânărul elvețian a câștigat primul set, 7-5, dar până acolo s-a întins o eventuală surpriză. „După aceea, s-a prins cam ce joc și m-a distrus cu slice-urile”, se amuza, peste ani, Federer, pentru NY Times. Rafter, care juca serviciu-voleu și care avea un echipament care pare predecesorul faimosului șort cu care Wawrinka a luat titlul la Paris în 2015, a câștigat următoarele trei seturi fără mari emoții, 6-3, 6-0, 6-2, pe măsură ce jocul lui Federer s-a destrămat.

Secvențele video ale acelui meci sunt, parcă, dintr-o altă lume. Însă câteva sclipiri din ce avea să devină Federer sunt deja prezente acolo. Cu șapcă pe cap, purtată invers, Roger avea deja varietatea în joc, ușurința de a genera putere și o încredere în armele sale care l-a făcut pe comentatorul de pe Eurosport al acelei partide să spună că „e foarte carismatic, are o anume aroganță care-l însoțește, dar una plăcută” și că „cred că ar putea fi unul dintre marile nume din viitor”.

Federer mai avea ceva atunci: temperamentul pe care și-l ținea cu mare dificultate în control. Se certa pe teren după greșeli ușoare, frustrarea îi era ușor de citit pe față, ba a trântit și o rachetă. Sunt știute poveștile cu Federer în juniorat și cât de dificil îi era să-și controleze emoțiile negative. „Și asta era versiunea mea controlată; probabil că dacă eram pe terenul 18 și nu contra lui Rafter, aș fi fost mult mai exploziv. Aici știam că e live la tv, că-s 12 mii de oameni. Îmi tot ziceam, ține-te în frâu, Roger, ține-te în frâu!”, povestea Federer în NY Times. Deja Federer lucra cu un psiholog specializat, spunând despre momentele sale de nervozitate că „după o vreme, văzându-mă cum arăt la TV, am început să nu mă mai simt confortabil cu acele imagini. Arată stupid, prostesc”, adăugând că a realizat că îl costa din punct de vedere al energiei consumate astfel.

I-a luat o vreme, dar rezultatul final a fost impresionant: chiar dacă e știut că mai zice câte ceva în swiss german în timpul meciurilor, calmul de exterior afișat de Federer de-a lungul anilor a devenit parte din reputația sa.

Inutil de precizat că niciun alt jucător de pe tabloul acelei ediții nu mai e activ; ba, mai mult, Federer a apucat deja să joace cu fiul unuia dintre cei prezenți atunci în turneu, norvegianul Christian Ruud (Federer l-a bătut chiar la RG 2019 pe Casper Ruud). Mai departe în turneu, Patrick Rafter l-a eliminat și pe francezul Escude, dar a pierdut în turul al treilea la brazilianul Fernando Meligeni, cel care avea să meargă până în semifinale. 1999 este, firește, anul în care Andre Agassi a câștigat la Paris, în acea finală întoarsă de la 0-2 la seturi cu ucraineanul Andriy Medvedev, care îl învinsese în sferturi pe Kuerten și în semifinale pe Meligeni. Rafter a mai jucat alte două finale de Slam ulterior, ambele pierdute la Wimbledon (una cu Sampras, cealaltă, cu Ivanisevic), ba chiar l-a mai învins de două ori pe tânărul elvețian întâlnit pe 25 mai 1999, devenind astfel singurul jucător din istorie neînvins în fața lui Federer cu cel puțin trei meciuri jucate cu acesta.

Cât despre elvețian, el avea să încheie sezonul 1999 pe locul 64, un progres mai mult decât substanțial. Pentru prima victorie la un Slam avea să aștepte sosirea Australian Open, în sezonul următor. Iar de aici a devenit Roger Federer: 20 de titluri de Grand Slam câștigate și o carieră legendară, care încă continuă puternic chiar și acum, când Federer se apropie de 40 de ani.

Dintre acele 20 de titluri de Slam, doar unul a venit la Paris, și acela cu emoții dintre cele mai mari, la zece ani după debutul cu Rafter. Ar fi câștigat, probabil, mult mai multe, dar, în cuvintele lui Federer, „problema e că Rafa a apărut pe urmă, iar Rafa e Rafa”; Federer a pierdut patru finale și o semifinală la RG în fața lui Nadal.

Dar, peste toate, longevitatea lui excepțională s-ar putea să fie victoria lui cea mai mare. „Acesta a fost mindsetul meu încă din 2004, când am devenit numărul 1. Am decis că vreau să joc cât mai mult și cred că de asta sunt încă aici. Că nu am încetat niciodată să iubesc tenisul”.

Îți place?
Cele mai noi

"Dacă Simona va aduce jocul ei A în momentele cheie, e tot ce-i trebuie. Despre asta va fi. Nu despre presiunea așteptărilor altora, nu despre gândul că un nou Slam vine la pachet și cu locul 1. Astea-s griji de purtat pentru fanii ei, nu pentru Simona." https://t.co/gtI8dO52Bn