Curioasa supremație a lui Novak Djokovic, al treilea tenismen al lumii

Întors la Beijing pentru al șaselea an consecutiv – dacă numărăm și victoria de azi, în fața lui Simone Bolelli, Nole este neînvins aici în 25 de meciuri – Djokovic pare să se bucure, în sfârșit!, de popularitatea demnă de un lider mondial care domină tenisul într-o manieră ce amintește de supremația lui Federer. Și totuși, câte diferențe.

Dacă despre dominația lui Federer și despre rivalitatea lui cu Nadal se vorbește ca despre capitole principale în pagina de cuprins a sportului pe care îl îndrăgim, ascensiunea lui Djokovic pare să rămână o notă de subsol. De parcă iubitorii de tenis – nu toți, dar mulți dintre ei – ar aștepta ca guvernarea lui să ia sfârșit dintr-un moment în altul, iar lucrurile să se întoarcă cuminți la o mai veche ordine mondială.

Chiar dacă și-a câștigat mandatul în teren, tribuna îl tratează adesea ca pe-un interimar. Și încă unul nedorit, dacă-ți amintești finala celui mai recent US Open, unde suportul de care s-a bucurat Federer în fața lui Djokovic i-a stânjenit chiar și pe fanii elvețianului.

Imediat după concluzia US Open, în cronicile și comentariile cronicilor a început să se remarce o întrebare: de ce nu e iubit Novak Djokovic la fel de mult ca Roger și Rafa? În definitiv, Nole domină tenisul masculin de trei-patru ani, și-a întrecut rivalii pe toate scenele (inclusiv la Roland Garros, chiar dacă nu a câștigat trofeul) și este, oricum ai întoarce-o, un tip agreabil.

Și atunci, cum se face că pe tot parcursul circuitului nord-american, SABR, îndrăznețul atac de retur al lui Federer, a primit mai multă atenție decât toate performanțele lui Djokovic la un loc? Sârbul a jucat toate finalele de Mare Șlem ale anului, a câștigat trei dintre ele, iar în ultimele două l-a învins – și încă destul de clar – tocmai pe Federer. În plus, culmea constanței la nivel înalt, liderul mondial a apărut în toate finalele turneelor de Masters. Este o dovadă în plus că măcar în termeni sportivi, supremația lui Nole în circuit este totală. Trecută însă prin filtrul popularității, dominația aceasta abia că-i aduce sârbului un loc pe podiumul celor mai admirați tenismeni din circuitul actual.

Și e curios cum episodicele reușite ale altora – Wawrinka și finala lui de la Roland Garros, Federer deghizat, mai ales în a doua parte a anului, în Vintage Federer (amintește-ți semifinala de la Wimbledon, apoi turneul de la Cincinnati) au fost în stare să treacă în secundar faptul că Novak este cel mai puternic tenismen din lume, că a sârbul a avut un an aprope perfect și că dacă rămâne sănătos, el are toate șansele să depășească palmaresul lui Nadal. Mai mult, tot mai mulți specialiști spun că recordurile lui Federer par din ce în ce mai aproape. Și atunci, de unde indiferența fanilor?

Încercând un răspuns la întrebarea asta, ne-am amintit că în toamna lui 2013, chiar înainte de US Open, New Yorker publica, în The Sporting Scene, un amplu portret al lui Novak Djokovic. Lauren Collins insista atunci pe numeroasele transformări ale lui Novak: dintr-un atlet groaznic, în unul grozav (probabil cel mai bun); dintr-un jucător care nu-și putea stăpâni emoțiile, în unul care câștigă aproape fără emoții; dintr-un lider mondial neșlefuit, crud, într-un veritabil ambasador pentru sportul pe care îl domină.

Toate aceste schimbări – credea Collins – aveau să-l facă pe Nole mult mai iubit. Așa cum știi, nu s-a întâmplat deloc așa.

Ba mai mult, în finala US Open, publicul a fost atât de părtinitor, atât de îndrăgostit de Federer, încât Djokovic și fanii lui s-au simțit de parcă jucau un meci de Cupă Davis în sala de la Basel.

Doi ani distanță de la articolul lui Collins, și chiar dacă Novak domină de atunci tenisul într-un mod categoric, fără rezerve, de parcă tot circuitul e petrecerea lui privată, chiar dacă nimeni nu acceptă înfrângerea mai frumos decât el, chiar dacă Nole vorbește cinci-șase limbi străine, chiar dacă iubește animalele și este un mare filantrop, indiferent cât de mult ar glumi, cât de bine ar dansa și cât de des i-ar imita pe colegii din vestiar, Djokovic încă pierde (la scor) meciul popularității. Aici, campioni au rămas Roger și Rafa.

Poate că Novak câștigă prea clar, spun unii. Poate că prezența lui în finale este la fel de sigură ca ploaia în octombrie – o accepți fără bucurie și fără supărare.

Criticii săi spun că Djokovic are ceva din Ivan Drago; îl descriu ca pe-un campion fabricat, îmbunătățit aproape robotic printr-un regim de viață mașinal: dietă strictă, antrenamente nesfârșite și lovituri nemiloase, fără sentiment. Djokovic e, spun unii comentatori, chiar definiția tenisului procentaj. Este cel mai complet jucător din lume și, în același timp, mulți îl transformă (ușor forțat, dacă ne întrebi pe noi) în cel mai anost.

Cu toate acestea, mai degrabă mai devreme decât mai târziu, fanii vor învăța să-l aplaude pe Nole cu aceeași fervoare religioasă cu care îi alintă pe Federer sau Nadal. O vor face probabil pentru că nu vor avea de ales: în sport, cel care câștigă tot ce se poate câștiga, va câștiga, la un moment dat, și inimile fanilor. Supremația va naște adulație. Și ar fi făcut-o deja, dacă Roger și Rafa (spre lauda lor) nu și-ar fi pus amprenta atât de puternic pe circuitul cucerit acum de Nole.

Poate că în alte vremuri, personalitatea lui expansivă, combinată cu impresionantul succes sportiv, l-ar fi adus pe Djokovic mai sus pe firmamentul tenisului masculin. Mai ales că nu puțini s-au plâns că tenisul ultimilor ani (înainte de apariția lui Kyrgios, desigur) nu mai oferă caractere puternice și colorate. Numai că în era formată de rivalitatea Federer-Nadal, lucrurile (încă) stau altfel. Personalitatea jocului – adică stilul de joc – a câștigat lupta cu personalitatea din afara terenului.

Desigur, asta nu e a spune că Federer și Nadal sunt plictisitori, neinteresanți. Dimpotrivă. Ei sunt la fel de carismatici în blugi cum sunt și cu racheta în mână. Însă ei au cucerit inimi cu forehand-ul și serviciul, cu voleul și cu alunecările, cu passingul din alergare – nesfârșita sau eleganta lor alergare. Prin comparație, jocul lui Nole – mai precis loviturile sale – nu inspiră, nu transced tenisul. Sigur că alergarea lui, ușor stângace, e mai eficientă decât plutirea lui Roger; sigur că apărarea lui este cel puțin la fel de bună, chiar dacă nu fel de estetică ca a lui Rafa; că backhand-ul său e mai solid, chiar dacă nu la fel de frumos ca a lui Federer. Dar prin eficiență și constanță se remarcă sârbul, nu neapărat prin reușite care să-ți taie răsuflarea.

Despre tenisul lui Djokovic nu se pot scrie poezii, ca despre tenisul lui Federer. Jocul sârbului inspiră mai degrabă abordări statistice, de tipul: Nole l-a bătut pe Bolelli în 72 de minute, 6-1, 6-1, salvând toate cele cinci mingi de break pe care le-a avut italianul și fructificând cinci din zece ocazii de break pe serviciul advers.

Reușitele lui Novak trebuie acompaniate de manifestările lui de bucurie pentru a emoționa spectatorul (asta, în timp ce aproape orice lovitură a lui Roger este în stare să trezească în fani emoția pură). Or, în ultimii ani, Djokovic nu doar că s-a maturizat, dar a făcut și a făcut un soi de rebranding. El se manifestă din ce în ce mai rar și se apropie tot mai mult de șablonul ambasadorului perfect pentru tenis. Un ambasador care alege mereu lovitura perfectă, dar lovitura în sine – chiar perfect aleasă și perfect executată – rareori emoționează.

Poate că tocmai prin lipsa emoției se poate explica de ce un tip ca Djokovic, care-i întruchipează în același timp pe atletul suprem, pe jucătorul cu psihicul de fier și pe cosmopolitul patron al jocului, nu se bucură de toată dragostea fanilor de tenis. Pentru că adesea, rezultatele aduc doar admirația. Pentru iubire este nevoie de emoție.

Poate că nu e curios faptul că Djokovic părea mai îndrăgit acum câțiva ani, când salva, într-un stil marcă proprie, mingi de meci pentru a-l învinge pe Federer în două semifinale consecutive de US Open; sau când același Djokovic îl depășea pe Rafa, înainte de accidentările spaniolului, într-un maraton de aproape șase ore în finala din 2012 a Openului Australian. Spre comparație, ultimele victorii pe care sârbul le-a obținut în fața lui Roger și Rafa au avut orice, numai emoție nu.

Și atunci, singura vină a lui Djokovic este de fapt vina marilor săi rivali. Nole a  trebuit să-i întreacă pentru a fi cel mai bun, și acum e puțin prea bun pentru gustul publicului.  

Noroc cu circuitul asiatic, unde tenisul e încă tânăr, unde performanța aduce implicit adulație și unde Nole pare să primească tot ce merită pentru eforturile sale din și din afara terenului.