Conferinţele de presă: între capcana interogatoriului şi cea a şuetei, găsirea căii corecte cere tact

Camelia Butuligă | 28 mai 2015

Este greu să vii după o înfrângere şi să răspunzi la întrebări, dar este greu şi să le pui. Şi jurnaliştii sunt la fel de emoţionaţi, asta ar trebui să ştie jucătorii şi probabil cei mai experimentaţi o ştiu. Cu toate că pare o sarcină ingrată de ambele părţi, de multe ori lumea pleacă de la conferinţe mai senină decât a venit.

Ieri am participat la trei conferinţe de presă într-un interval de 45 de minute: două în sala principală cu camere video şi scaune puse pe rânduri ca la teatru, una într-o cămăruţă ca un separeu cu trei fotolii şi o măsuţă. Una a fost a după o victorie, celelalte două după înfrângeri. Două au fost ale româncelor Simona Halep şi Alexandra Dulgheru, una a Mirjanei Lucic. Toate aveau poveşti diferite: una era o veterană care reuşea (din nou) meciul vieţii, alta era un cap de serie care trebuia să dea explicaţii, a treia era o jucătoare care nu putuse fizic să dea ce avea mai bun din cauza unei boli. 

Centrul de conferinţe este locul unui rit de trecere, la propriu şi la figurat. La propriu pentru că prin el trec la foc continuu jucători, venind de la meci şi plecând către hotel şi trec jurnalişti, venind de la terenuri şi plecând către calculatoarele pe care vor scrie ce le-au spus jucătorii. La figurat, este un rit care marchează trecerea între meci şi viaţa obişnuită, cele două lumi între care pendulează tot timpul tensimenii. Jurnaliştii au rol foarte important, stând pe marginea şi la confluenţa dintre acelste două lumi: să facă tranziţia dintre ele mai uşoară. 

Este greu să vii după o înfrângere şi să răspunzi la întrebări, dar este greu şi să le pui. Şi jurnaliştii sunt la fel de emoţionaţi, asta ar trebui să ştie jucătorii şi probabil cei mai experimentaţi o ştiu. Cu toate că pare o sarcină ingrată de ambele părţi, de multe ori lumea pleacă de la conferinţe mai senină decât a venit. A fost cazul Simonei Halep ieri şi a altor jucători care pierduseră înaintea ei. De ce se întâmplă aşa? Pentru că ajută să vorbeşti despre chestii, chiar dacă crezi că nu va ajuta, chiar dacă e dificil la început. Înaintea joburilor pe care le avem, suntem toţi oameni şi chiar dacă întrebările sunt banale, jucătorii pot simţi simpatia şi empatia din spatele cuvintelor şi se mai destind când văd nişte feţe familiare şi înţelegătoare.

Cu toate astea, jucătorii nu cred că vor să fie prieteni cu jurnaliştii. Nu este sănătos, nu este profesionist şi încalcă nişte limite care ne ajută pe toţi să funcţionăm. Nu suntem acolo să ne tragem de şireturi cu ei: pentru asta au familia şi prietenii. Noi suntem acolo să-i ajutăm să înţeleagă ce s-a întâmplat pe teren şi în felul acesta să înţelegem şi noi şi publicul. Suntem acolo ca să clarificăm şi apoi să transmitem lumii o variantă cât mai apropiată de adevăr. De aceea, cu toate că uneori e tentant să devii un fel de confident şi să te făleşti cu asta în sinea ta sau în public, nu cred că este o idee bună. Jucătorii nu au nevoie să le dăm sfaturi părinteşti sau să le punem idei în cap, ci să ascultăm versiunea lor şi să raportăm cât mai fidel posibil. 

Este nevoie de mult tact ca să te descurci în acest rol de luntraş care trece jucătorii peste râul dintre lumea competitivă de pe teren şi lumea noastră. Uneori pasagerul nu are chef să vorbească, alteori nici nu e nevoie să-i pui întrebări, că îţi spune el singur tot. Depinde de temperament, de vârstă. Ieri Alex Dulgheru a fost foarte expansivă, în ciuda faptului că nu se simţea bine fizic. Mirjana Lucic era la fel de expansivă, dar discursul ei a fost cel al unei femei trecute prin viaţă, care ştie ce preţ are fericirea acestor victorii. Simona a fost mai potolită, analitică şi lucidă, până când un bătrânel italian a întrebat-o într-o engleză cântată ce sentimente se ascund în spatele acestei raţiuni reci. Simona a zâmbit, probabil mai bucuroasă de această întrebare care nu avea legătură cu tenisul decât de toate cele dinainte. 

Deci, depinde. Depinde şi de cel care pune întrebarea şi de cel care răspunde. Depinde de moment, depinde de context. E un dans complicat, dar necesar. Iar noi suntem, cum zicea şi Socrate despre filozofi, ca nişte moaşe care trebuie să scoatem copilul (în cazul ăsta, adevărul) de la jucători cu cât mai puţină durere posibil.

Îți place?
Cele mai noi