Bianca Andreescu are nu doar un joc complet, ci și cheia cea mai importantă din tenis

Camelia Butuligă | 18 martie 2019

„„Nu mai pot…îmi ard tălpile, abia mă mai mișc…dar îmi doresc atât de mult!”, i-a spus Andreescu antrenorului. ”Then you have to push through” (”Trebuie să împingi ca să răzbești”) i-a răspuns acesta. ”Hai, ridică-te, sus!” au fost ultimele lui cuvinte înainte să plece.”

Există o legătură indiscutabilă între cei doi oameni care joacă tenis. Acțiunile lor sunt legate și depind una de cealaltă – un meci de tenis este ca un dans. Un dans mai combativ, ca tangoul, dar tot un dans. Tangoul este singurul dans în care nici să repeți nu poți singur – ai nevoie de un partener pentru suport. La fel și tenisul – ai nevoie de încă un om.

Uneori, acest substrat simbiotic între jucători este mai evident în rivalitățile mari, care se întind de-a lungul anilor și zecilor de meciuri. McEnroe a fost neconsolat după ce Borg s-a retras. Cei care s-ar fi așteptat să dea un chef pentru că rivalul său principal pusese racheta în cui au fost descumpăniți. McEnroe a rămas însă fără reper pentru că Borg fusese pentru el jumătatea luminoasă a psihicului său înnegurat, omul care, deși erau diferiți ca ziua de noapte, îl înțelesese ce mai bine și-l făcuse să joace cel mai bun tenis al său. Fedalul are atâția fani din același motiv; după fiecare ediție, rezultă o versiune mai bună a cel puțin unuia dintre protagoniști.

Cele mai frumoase meciuri de tenis sunt cele în care jucătorii înțeleg că adversarul nu e doar adversar, ci o treaptă care trebuie folosită pentru a-și ridica jocul propriu. Secretul pentru a învinge pe cineva, este, paradoxal, de a nu-l considera doar adversar, ci partener. Nu toți jucătorii înțeleg acest lucru, dar atunci când se întâmplă, ies niște match-upuri care rămân electrizante indiferent cât timp trece între meciuri – ca cel dintre Serena și Vika.

Pe vremea când juca, Marat Safin a fost întrebat care este secretul succesului lui Rafael Nadal. Safin, cu franchețea-i obișnuită a răspuns: ”Îi place competiția. Nu știu cum face, nu înțeleg.” Anume, Safin nu pricepea cum, când lucrurile sunt atât de grele că vrei s-o iei la fugă, Nadal înflorește. Nu degeaba, cele mai folosite sintagme ale lui Nadal când vine vorba de planul de joc este ”atitudinea potrivită” și ”a găsi soluții”. Atitudinea potrivită este să primești cu brațele deschise ce aruncă adversarul peste fileu și să găsești soluții.

Bianca Andreescu îmi dă senzația că înțelege că un meci este ca o piramidă la care fiecare jucătoare adaugă câte un nivel și ca să ajungi în vârf ai nevoie și de contribuția adversarei. E drept, fiecare nivel este plin de capcane, ca-n Indiana Jones: săgeți otrăvite, pietre false în pardoseală, gropi pline cu lighioane dătătoare de fobii. Îți trebuie multă ingeniozitate și tărie să nu-ți lași oasele pe acolo, dar astea sunt regulile jocului. ”Știam că o să fie un meci greu, am vorbit despre asta”, i-a reamintit antrenorul la unul dintre OCC-uri, când Kerber ridicase nivelul. Până la acel moment, cele două deja fuseseră la cârma meciului cu schimbul: Bianca în setul unu, Kerber în setul doi, intrând cu un plus de avânt în decisiv.

Până atunci, deja se scoseseră la joc arme și contra-arme, atacuri fulger și retrageri strategice, trageri de timp și diversiuni. Andreescu o ținuse pe Kerber în suspans cu varietatea loviturilor, alternativ țintuind-o în spate cu loburi sau atrăgând-o la fileu cu scurte pentru a o pasa sec. Nemțoaica, care la bază are un ADN de ”grinder” din spatele terenului nu primise deloc ritm pentru a-și intra în mână. La începutul setului doi însă schimbase foaia și începuse să devină mai agresivă: lovituri mai apăsate, unghiuri mai acute, drepte care căutau lovitura câștigătoare în lung de linie mai repede în schimburi. Tactica a dat roade: i-a luat lui Andreescu vântul din pânze, făcând-o să se îndoiască de planul ei tactic și amintindu-i de faptul că a jucat multe ore sub soarele californian în săptămânile astea două. Bandajul și benzile kineto de pe brațul și umărul drept stăteau mărturie, iar graba cu care căuta lovitura câștigătoare în schimburi indica spre un rezervor pe sfârșite.

Când Kerber a luat avans de un break la începutul decisivului și Andreescu a cerut un MTO pentru brațul drept, părea că meciul e gata și experiența va câștiga în fața impetuozității. Kerber știa foarte bine că nu trebuia decât să țină mingea în teren și să aștepte ca oboseala și dezamăgirea să o doboare pe mai tânăra ei adversară. Doar că Andreescu a mai cerut un OCC, și împreună cu antrenorul ei, și-a adus aminte că așa merg lucrurile în tenis: adversara mai construiește un zid, tu trebuie să treci cumva de el. Sari peste, o iei pe lângă, sapi o groapă pe sub sau în acest caz, ”you push through” – dai de-a dreptul prin el. „Nu mai pot…îmi ard tălpile, abia mă mai mișc…dar îmi doresc atât de mult!”, i-a spus Andreescu antrenorului. ”Then you have to push through” (”Trebuie să împingi ca să răzbești”) i-a răspuns acesta. ”Hai, ridică-te, sus!” au fost ultimele lui cuvinte înainte să plece.

Auzim de multe ori discursul ăsta: jucătoarea nu mai poate, antrenorul încearcă s-o îmbărbăteze și s-o motiveze. În cele mai multe cazuri nu merge: jucătoarea nu reușește să se scuture de îndoială și emoții pentru a accesa acea viteză în plus. Unii nici nu au această viteză în plus, alții o au dar nu cred în ei destul. Multă lume se întreabă: te naști așa sau se poate învăța? Cred că ambele: trebuie să o ai din naștere și apoi să ai oameni care să te învețe cum s-o accesezi atunci când contează cel mai mult.

Acum câțiva ani, Stan Wawrinka a dat un interviu despre pregătirea fizică cu celebrul Pierre Paganini, antrenorul de fitness care l-a creat și pe Federer. ”Când ești obosit, avantajul e că te concentrezi doar asupra a ce este absolut necesar și nu-ți mai lași mintea să umble aiurea. Când îți împingi limitele la maxim, de unde erai epuizat, treci deodată într-un loc în care ești bucuros să suferi. Te simți bine în ciuda faptului că vrei să mori.” În sfârșit, după ce-am citit asta, am înțeles și eu ce voia să spună Nadal cu ”trebuie să-ți placă suferința”.

Acel OCC a fost ca un ”Sesam deschide-te!” pentru Bianca – i-a dat acces la acel spațiu de care vorbește Wawrinka, acel spațiu limită pe care numai unii pot să-l acceseze. A intrat pe teren și a început să trăsnească forehanduri în stânga și-n dreapta după care Kerber n-a putut decât să se uite lung. Un sfert de oră mai târziu, setul și meciul erau gata.

”She is something”, ”A star is born”, ”Her hunger is unreal”, au zis despre ea jurnaliști hârșiți, greu de impresionat. Dincolo de jocul ei variat, din care pare a nu lipsi nicio lovitură, toți au înțeles că sunt martorii a ceva special pentru că Andreescu are cea mai importantă cheie din toate: cheia către acel spațiu unde suferința coexistă cu triumful și se clădesc campionii.

https://twitter.com/JustinTrudeau/status/1107437223526498304

Foto main: Jimmie48 Photography
Foto articol: BNP Paribas Open

Ți-a plăcut acest articol? Contribuie la un jurnalism mai bun abonându-te la 30-0+, programul lansat de 30-0 și care oferă abonaților, sub forma a cinci pachete diferite, conținut premium, cadouri și beneficii suplimentare. Detalii despre inițiativă, aici și aici. Abonamentele pot fi făcute aici.

Îți place?
Cele mai noi