Australian Open, așa cum l-am trăit de la fața locului

Adrian Țoca | 4 februarie 2020

Turneul în sine a fost comunicat cu “Be Open for Anything”, și evenimentele de pe tablouri nu au dezamăgit. Să vedem principalele idei cu care plecăm de la Melbourne.

Tenisul are o componentă importantă de escapism. Mergem la turnee să vedem pe viu atleți formidabili, mergem să admirăm șahul la 150 de kilometri pe oră, spectacolul depășirii limitelor fizice și mentale în fața unei audiențe globale. Mergem să vedem cum oameni ridicați dintre noi se supun caznelor obligatorii pe care le implică un meci de tenis. Mergem să-i vedem cum își pun pe masă emoțiile în timp ce noi îi observăm scrupuloși de la câțiva pași, cum uneori clachează și eșuează, și cum, de cele mai multe ori, găsesc o cale de a-și depăși barierele pe care tot ei le-au setat. Dar mai mergem la tenis și ca să scăpăm de lumea de zi cu zi, să fugim departe de problemele curente, să ne izolăm de anxietatea imposibil de evitat pe care o presupune lumea de azi. Pentru asta, un turneu de tenis, oricare ar fi el, dar cu atât mai mult un Grand Slam, e un mod perfect să scapi de dansul furios al știrilor proaste care ne asaltează zilnic. 

E aproape ireal cum această experiență atent controlată te poate face să uiți de tot. Odată intrat, treci brusc într-o altă lume, impecabil proiectată, în care grijile cele mai mari sunt, de exemplu, cine își asumă primul să schimbe în lung de linie. Oamenii servesc ceva bun și rece la terase, fac o sesiune scurtă de shopping, așteaptă la o sesiune de autografe, apoi se prăjesc frumos la soare, în tribunele unor arene hitech. Spectacolul e, tot mai adesea, independent de ce se întâmplă pe terenuri, și își vede înainte de cursul lui frumos și un pic burghez.

E simplu să uiți că evenimentul la care iei parte se petrece în timp ce lumea tremură de spaima unei epidemii globale, care tocmai ce a înlocuit frica de un război în topul grijilor. E simplu să uiți, de asemenea, că la doi pași de locul unde începuse turneul, flăcările unuia dintre cele mai devastatoare incendii încă mai mistuiau hectare întregi de vegetație. Asta nu se vrea o judecată, ci o observație; avem nevoie de confort emoțional ca să supraviețuim acestor vremuri, iar tenisul e perfect pentru asta. Oricum, ne e tot mai greu să rămânem preocupați prea mult timp de un eveniment dramatic. Avem creierul setat să dăm refresh, mereu în căutarea unui alt update. În timpul turneului, am fost parte dintr-o evacuare a unui hotel, la 4.30 dimineața, pentru o alarmă de incendiu. Zeci de oameni au coborât în liniște scările, fără să se panicheze, care cum apucaseră să iasă, unii desculți, alții, în halat de baie. Am pornit de la etajul 13; pe la etajul 3, sentimentul de pericol era deja old news; oamenii își citeau, căscând, mailurile pe telefon.  

Dacă vrei să fugi de lume, Australian Open s-ar putea să fie locul perfect unde să vrei să te ascunzi. Chiar și într-un an greu ca acesta, în care însăși desfășurarea lui a părut în pericol pentru o vreme, The Happy Slam a mers înainte fără să-și piardă zâmbetul. Efortul organizatoric a fost uriaș, însă susținut impecabil, cu puține rateuri. Nu e de mirare. Australian Open, ca și celelalte Slamuri, e un aparat sofisticat, gândit până în cele mai mici detalii, de dimensiuni mult mai mari decât ce răzbate la televizor. Privind dintr-unul dintre layerele de acces pe care ți le oferă acreditarea de presă, e mult mai ușor să înțelegi influența acestor turnee în lumea tenisului și de ce it’s a Slams world în tenis acum, și așa va fi pentru mult timp de acum înainte.

Simona

În termeni de complexitatea organizării, aș merge până într-acolo încât aș plasa un turneu de Grand Slam în aceeași ligă cu Campionatele Mondiale sau Europene de fotbal, cu Campioantele Mondiale de rugby și chiar și cu Jocurile Olimpice. În mod sigur GS-urile sunt deasupra altor competiții de nivel global din sporturi populare, care concentrează într-o perioadă redusă de timp un număr mare de sportivi în același loc. Firește, un Mondial de fotbal sau Jocurile Olimpice ating o scară mult mai mare, însă infrastructura necesară și complexitatea procedurilor sunt comparabile. Și e cu atât mai impresionant că Slamurile se desfășoară an de an. Dacă turneul propriu zis durează trei săptămâni, munca din spate nu se oprește niciodată. 

Dintre toate Slamurile (*disclaimer, nu am văzut pe viu US Open, dar folosesc documentarea pentru a-l compara), Australian Open mi se pare cel mai avansat. Este și cel care a ajuns primul la visul împărțit cu colegii din New York, Paris și Londra, acela de a deveni un eveniment care trece cu mult dincolo de tenis. În anul de grație 2020, AO înseamnă și o serie lungă de concerte care se desfășoară în paralel cu turneul (și nu cu artiști necunoscuți, ci aduce nume relevante). Înseamnă o suită întreagă de acțiuni adunate sub brandul turneului, care asigură un progam variat pe toată durata competiției. Înseamnă parteneriate cu nume și mărci grele din alte domenii. Înseamnă implicare în societate, vezi donațiile adunate pentru refacerea după incendii; dar și multe alte programe remarcabile, care vizează încurajarea tenisului în școli, a tenisului feminin sau a mișcării în general, sau programe care luptă împotriva discriminării sau a bullying-ului.

Înseamnă responsabilitate socială, prin trecerea accelerată la o abordare eco-friendly. Înseamnă deschidere către viitor, printr-o digitalizare avansată, care nu se împiedică de tradiție. Înseamnă crossover-uri cu alte sporturi: la Melbourne Park au fost organizate, în timpul AO, turnee de eSports, precum și un meci din NBL, liga profesionistă australiană de baschet, care s-a jucat în aer liber, chiar pe Melbourne Arena. Tennis Australia, structura care organizează toată această competiție, nu se oprește doar la Australian Open, perla coroanei; are câte o mână pusă pe ATP Cup și pe Laver Cup, competiții care beneficiază de logistica folosită și pentru AO.

Toată această diversitate în ofertă se simte: AO și-a bătut din nou recordul de audiență anul acesta, peste 800.000 de oameni cumpărând bilete la una dintre sesiunile turneului. În ziua finalei dintre Djokovic și Thiem, alți 16.000 de spectatori și-au luat bilet de acces în incintă, deși nu aveau loc pe Rod Laver, preferând să vadă meciul fie pe MCA, fie pe ecranul gigant din piațeta învecinată cu Rod Laver și Margaret Court, sau pur și simplu să stea și să guste atmosfera la un bere sau la un cocktail. 

Banii generați din bilete, drepturi tv și sponsori sunt folosiți la dezvoltarea agresivă a turneului, recunscut pentru două lucruri de bază pe care le face mai bine decât restul Slamurilor: relația și facilitățile acordate jucătorilor, respectiv inovațiile introduse de la un an la altul. Ultima oară fusesem în 2018; am sărit un an, și deja sunt o sumedenie de lucruri schimbate, iar complexul e departe de a fi terminat cu upgrade-urile. Următoarea fază de extindere e deja în lucru și se va termina în 2023. 

Melbourne e un oraș ideal ca să susțină un astfel de eveniment. Dacă nu e la fel de mare precum colegele de Slam, Melbourne compensează prin altele. E un oraș foarte viu. E colorat și e remarcabil de fotogenic. Încurajează diversitatea și e foarte primitor cu turiștii. Are o energie remarcabilă, care te învăluie și te cuprinde și nu te mai lasă să pleci. Are un vibe special, o amestecătură de modern și de pitoresc, cu influențe occidentale și orientale. Centrul orașului e un Turn Babel presărat cu artiștri stradali. În timpul zilei, e un furnicar ca în reclamele la New York, oameni care curg valuri. După-amiezile și serile tot puhoiul se varsă spre terase; australienii știu să se bucure de viață. Oamenii sunt prietenoși, fie că e vorba de simpli trecători, de cuplul francez care vinde și acum clătite în centru, la fel ca și acum doi ani, sau de cubanezul care m-a salutat în română într-un magazin Adidas, vorbindu-mi de comunism, de Hagi (care i-a rupt inima, pentru că el ține cu Argentina) și că “nimănui nu-i plac rușii”. 

Orașul e, în general, safe, destul de ferit de riscuri majore, dar asta nu înseamnă că îi lipsesc necazurile. Acum trei ani, un om cu probleme psihice a intrat cu mașina direct în mulțimea de pe cea mai circulată stradă comercială din centru, la oră de vârf, omorând pe loc câțiva oameni și rănind alte câteva zeci. S-a întâmplat chiar lângă hotelul din care trebuia să ieșim chiar în acel moment, pe drumul pe care mergeam zilnic spre turneu; norocul în acea zi a fost că am întârziat. De asemenea, pasaje din centru sunt destul de murdare și pline de oameni ai străzii, un număr oarecum șocant de mare. Nu-s agresivi, iar mersul pe jos e sigur și în toiul nopții. În serile de weekend, străzile sunt pline, și nu o dată vei vedea oameni pentru care “au băut mult” e un eufemism. 

Prețurile sunt relativ decente, atât pentru cazare, cât și pentru mâncare, care e extrem de variată. Sunt multe locuri cochete, dar ascunse, și-ți trebuie mult timp să le descoperi. Traficul e civilizat și cuminte, transportul public e bine structurat, iar în centru tramvaiul are un segment în care este gratis. Pentru zilele cu tenis târziu, există o linie suplimentară de tramvai, care oprește realmente în poarta arenei.  

Cum știm deja, vremea e foarte schimbătoare. I se zice orașul celor patru anotimpuri într-o singură zi, și e o reputație pe care și-o poartă cu mândrie. Anul acesta, zilele cu temperaturi extreme au fost foarte puține, însă au rămas variațiile extreme. A doua zi după ziua cu 43 de grade am sărit la 20, iar ziua de după, la 15. O ploaie cu o grindină masivă a căzut înainte de startul turneului, o alta cu praf a colorat străzile orașului într-un roșu murdar, întârziind programul într-o zi în turneu, pentru că terenurile trebuiau spălate temeinic. În ziua cu 43 de grade am văzut o mică furtună iscată din senin, un vânt strașnic urmat de o ploaie scurtă, combinație care a coborât pentru o jumătate de oră temperatura la 36 de grade. Imediat după ce s-a potolit, a urcat la loc. Totuși, nu e cazul să te sperii, dacă suporți căldura, cel mai probabil o să-ți placă o vară la Australian Open. Iar dacă te prinde cumva ploaia pe drum dinspre arenă, măcar nu departe de centru. Precum în Paris, Australian Open are marele avantaj al locației. E, practic, la un kilometru și un pic de mers pe jos de centru. 

Baza e, cum spuneam, excelentă. Cu trei terenuri acoperite, nu poate trece nicio zi fără tenis, indiferent de anotimpul în care decide să se îmbrace orașul. Rod Laver reușește să fie și mare, și cochet simultan, dându-ți un sentiment că te uiți la un eveniment select și important, dar printre prieteni. Arena comunică prin căile de acces cu Margaret Court, care se mulează perfect pe orice meci; parcă e și mare, și mică, simultan. Melbourne Court (vechiul Hisense) e trei sferturi indoor și e versiunea casei pentru tipul de arenă cu acustică bună, gândită parcă pentru fani și pentru jucătorii australieni. Între cele trei, ai ce face. Spațiul pentru magazine, terase și restaurante e generos și bine structurat. Ca să ajungi de la un teren la altul în cele două extreme, ai nevoie de 7-8 minute pe jos, poate chiar și zece, dacă e aglomerat. 

Plasamentul în calendar lucrează de minune pentru AO, care nu va duce niciodată lipsă de entuziasm în jurul lui. Faptul că e plasat exact la începutul sezonului garantează, practic, o lună plină de subiecte care încep și se termină cu AO. Toată lumea vrea să-l vadă, iar jucătorii se bucură mereu să-și înceapă anul aici. E o experiență pe care v-o recomandăm măcar o dată în viață, dacă n-aveți o problemă cu cele peste 20 de ore necesare pentru a ajunge acolo. 

Ediția de anul acesta a început sub spaima norului de fum care ajunsese și în Melbourne și care a afectat două zile din calificări; dar în timpul turneului n-a fost nici măcar o zi în care indicele de calitate al aerului să se apropie măcar de zona de pericol, ceea ce face ca Melbourne, învecinat cu focurile care au devastat Australia în începutul de an, să aibă un aer mai curat decât Bucureștiul. 

Turneul în sine a fost comunicat cu “Be Open for Anything”, și evenimentele de pe tablouri nu au dezamăgit. Să vedem principalele idei cu care plecăm de la Melbourne. 

Novak Djokovic

Novak continuă să-și construiască propriul loc în istorie, iar șansele ca la trasul liniei să fie jucătorul cu cele mai multe titluri de Grand Slam tocmai ce au crescut considerabil după acest turneu. E interesant că toți cei trei mari au fiecare câte un loc preferat de vânătoare, acolo unde și-au adunat marea parte a trofeelor de Slam: Nadal are Roland Garros, Federer are Wimbledon, iar Djokovic, Australian Open. Condițiile de joc de aici îi vin ca o mănușă pentru tenisul său, iar când ajunge în finală, Nole e pur și simplu imbatabil pe Rod Laver. Duminică seara am crezut mulți că-l vedem trăindu-și propriul moment Soderling, cum am putea numi generic momentul când un specialist al unuia dintre Slamuri se vede deposedat de titlu, iar momentul are aerul unui șoc.

Dar Djokovic s-a înfipt cu picioarele-n pământ și a refuzat pur și simplu să piardă, folosind un mix de experiență, știința marilor finale, sentimentul de una cu terenul și forța mentală formidabilă. La conferință, unde a spus și că sezonul său e deja un succes, indiferent ce va urma, Nole a citat iarăși dificultățile în care a crescut drept sursă a acestei tării mentale. “Am crescut în condiții diferite față de ei”, a spus el, întrebat ce anume îi face pe cei 3 atât de greu de bătut. Când crești lipsit de lucruri esențiale, găsești în asta o motivație, a explicat Novak. 

Unde se va duce de aici Djokovic? Sunt relativ sceptic că poate genera un alt sezon de dominație; la Paris e jucătorul cu a treia șansă, la Wimbledon e principalul favorit, iar la US Open a început să aibă probleme. Mă gândeam în setul patru al finalei că, încă o dată, subestimăm dificultatea câștigării de Slamuri. Un titlu de Grand Slam e pur și simplu greu de câștigat. Durează mult timp și necesită mult efort. Sunt atâția factori care pot interveni. Chiar și pentru acești trei jucători-legendă. Djokovic e (mai) aproape de recordul all-time, dar în același timp e și departe.

E captivant ce va urma.

Simona Halep

Citește articolul complet pe 30-0+

Îți place?
Cele mai noi

Dear Tennis Fam: These are your friends and colleagues.

This video should wreck you. The international tennis community needs to understand that every single one of these players could be stopped, harrassed, and worse in the US for no good reason. And you should be enraged. https://t.co/oHWWzTuQpU