2014, anul în care Federer și Cupa Davis ar putea, în sfârșit, să se placă. Dacă da, e și meritul lui Stan

Adrian Țoca | 31 ianuarie 2014

Cu Wawrinka și cu Federer, Elveția devine prima echipă națională care reunește într-un meci de Cupa Davis doi campioni de Grand Slam, de la Spania, versiunea 2005 (Nadal și Juan Carlos Ferrero).

Cupa Davis, bătrâna Cupa Davis, s-a repus de azi în mișcare, la nici două luni distanță de la finalul ediției anterioare. S-a repus în mișcare cu tot cu sistemul ei învechit de desfășurare, mereu contestat, mereu discutat, dar mereu același, inevitabil ca o zi de luni. În niciun alt sport de prim-plan campioana unei ediții nu trebuie să treacă așa de repede înapoi la muncă, fără să fi apucat să se bucure prea mult de victorie. În niciun alt sport de prim-plan campioana unei ediții nu este așa de aproape, atât de repede, de retrogradare precum în Cupa Davis: o înfrângere în primul tur te trimite direct la baraj. 

Se prea poate ca sistemul să fi rămas netulburat în picioare tocmai pentru că, aparent, e imposibil de găsit altul mai bun, în stare să rezoneze cu un calendar burdușit de turnee, în care n-ai mai putea să-ți faci loc nici cu un tanc. S-a vehiculat, în urmă cu câțiva ani, ideea unei competiții concurente, care ar fi riscat să trimită la lada cu vechituri venerabila Salatieră de Argint: un turneu de 10 zile, de tip Campionat Mondial, care să implice 32 de nații, să se desfășoare o dată la doi ani și să permită o serie de modificări, precum posibilitatea ca echipele să își înlocuiască jucătorii din mers. Dar planul, pe cât de intrigant, pe atât de plin de minusuri, n-a căpătat niciodată tracțiune și a fost abandonat în sertar.

Problema cu actualul format al Cupei Davis este că el nu mai poate genera un interes atât de mare încât să rămână pe lista priorităților starurilor din sport. E un cerc vicios. Întâi e complicatul aspect al programului. Cupa Davis se joacă în patru episoade împrăștiate de-a lungul anului: ianuarie-februarie, aprilie, septembrie, noiembrie. Lipsește continuitatea specifică oricărui turneu: o victorie în ianuarie nu-ți garantează că în septembrie vei mai fi la fel de competitiv, pentru că totul se schimbă între timp. Forma e alta, contextul e altul, componența echipei e alta. Trebuie să o iei mereu de la zero, totul e prea fragmentat. Apoi, structura de desfășurare se pare că e mai solicitantă pentru jucători decât am crede la prima vedere: două meciuri de cinci seturi jucate în numai trei zile, fără tiebreak în decisiv, plus bonusul de la dublu, probă în care jucătorii de simplu apar tot mai des, din rațiuni tactice. Sunt voci de jucători care susțin că au nevoie de câte o săptămână ca să se refacă după un weekend de Cupa Davis.

Suporterii, la rândul lor, nu pot fi implicați atât de mult. Pe lângă lipsa continuității de care vorbeam mai devreme, sunt ani în care echipa națională a unei țări poate să-și dispute toate meciurile în deplasare. Iar un meci poate fi terminat încă de sâmbăta, ceea ce transformă meciurile de duminică doar o formalitate care trebuie bifată.

Deja încurcați de program, jucătorii de top sunt și mai speriați, atunci când vine vorba să răspundă la o convocare, de multitudinea de factori pe care nu îi pot controla: o tragere la sorți neprietenoasă te poate arunca dintr-un colț de lume în altul; ori deplasările grele, adesea venite imediat după un Slam, sunt suficiente ca să îi îndepărteze. Suprafața de joc, atât de importantă în tenis, e un alt detaliu asupra căruia nu ai mereu control: dacă echipa ta joacă în deplasare, atunci gazdele vor alege inevitabil o suprafață neprietenoasă pentru vedeta echipei oaspete. Când vii de pe hardul australian, perspectiva unui meci pe zgură nu e mereu tocmai plăcută. Și pe lângă toate astea, mai intervine și aspectul de selecție: e suficient ca numărul 2 al echipei tale să se accidenteze sau să nu poată evolua din te miri ce motiv, și un întreg sezon poate fi compromis; oricât de bun ar fi un jucător, e foarte greu să aducă de unul singur mai mult de două puncte.

În aceste condiții, Cupa Davis a devenit, în ultimii ani, apanajul unor țări capabile să vină cu rezerve de top atunci când au avut nevoie. Până și Cehia, campioana ultimilor doi ani, cunoscută pentru eficiența perechii Berdych-Stepanek, a trecut în 2013 de o etapă fără să-l aibă pe Radek disponibil. Am făcut toată această enumerare pentru a arăta cât de greu este să câștigi Cupa Davis și cât de mult contează contextul în ecuație. Motivele de mai sus i-au făcut pe jucătorii importanți să evite, pe rând, competiția, pentru a-și păstra intacte șansele la marile premii individuale. Roger Federer a fost cel mai faimos absent vreme de mai mulți ani, dar în acest sezon aceeași decizie au luat-o Novak Djokovic și Rafa Nadal. Cei doi au decis să sară primul tur, cel în care se câștigă sau se pierde Cupa Davis, de fapt.

De altfel, lipsa unor meciuri între numele grele ale tenisului a afectat Cupa Davis în ultimul deceniu; surprizele, altminteri frumoase, n-au putut compensa în totalitate. Într-o perioadă în care tenisul masculin a fost martorul unora dintre cele mai glorioase rivalități și meciuri din istorie, magia Big Four nu a atins câtuși de puțin și Salatiera. Din 33 de meciuri directe, Federer și Nadal n-au jucat nici măcar unul singur în Cupa Davis. La rândul lor, Federer și Djokovic s-au intersectat o dată în Cupa Davis, în 2006, pe când sârbul era doar un puști care încerca să-și facă un nume. Iar Rafa și Novak, cei care au ajuns la 39 de meciuri directe (și par capabili să treacă lejer de 50), au, de asemenea, unul singur în Cupa Davis, în primul tur din 2009. Cât despre Andy Murray, el nici măcar n-a putut conta. Lipsit de un secondant pe măsură, Muzz și-a petrecut ani buni ca să scoată Marea Britanie din zona crepusculară a Grupei a 2-a; ce-i drept, a jucat și pe sărite, dar nu poți să-l condamni. Dar iată cât de complicat e să promovezi în Grupa Mondială: e nevoie de ani buni din prime-time-ul unui jucător de superclasă.

Sigur că această realitate are și un contraargument, prefăcut într-un atu prin care Cupa Davis a început să se și promoveze: lipsa numelor mari le dă posibilitatea unor jucători altminteri anonimi să-și trăiască gloria reprezentându-și țara în momente din cele mai dramatice. Aceleași motive enumerate mai sus dau naștere unor situații în care jucători clasați dincolo de locul 200 în lume devin de neînlocuit, speranța unei țări la victorie. Așa se nasc eroii de circumstanță, iar victoriile, atunci când apar, devin eticheta unei cariere întregi. Așa apar însă și dezamăgiri uriașe, vezi exemplul Serbiei din finala de anul trecut, cu un Novak Djokovic în formă superbă, dar fără o soluție decentă la poziția a doua.  

Rafa și Novak lipsesc, așadar, anul acesta, iar deciziile lor fuseseră anunțate din timp. În schimb, cel care a venit să dea o gură de aer proaspăt competiției, surpriză, este tocmai Federer. Deținătorul recordului de titluri de Grand Slam a jucat foarte rar prima rundă, și nici acum nu părea să procedeze diferit, până când s-a răzgândit în ultimul moment, alegând să vină în Serbia. Federer a fost criticat, de-a lungul timpului, pentru ipotetica-i lui lipsă de interes în a apăra culorile naționale, alegere pusă adesea în antiteză cu patriotismul lui Rafa sau Novak. Cupa Davis a fost și este, de asemenea, un argument folosit în discuțiile specialiștilor despre supremația peste generații. Și cum Salatiera de Argint este unicul trofeu important care-i lipsește lui Federer din palmares, criticile au avut de fiecare dată o bază de plecare. Personal, nu cred că absența sau prezența trofeului din colecție ar trebui să cântărească atât de mult, parțial și din motivele enumerate în prima parte a articolului. În plus, contestatarii lui (când vine vorba de Davis Cup) uită că Federer are câteva meciuri memorabile în Cupa Davis, la începutul carierei, ce-i drept, câteva dintre ele terminându-se cu înfrângeri răvășitoare. Ulterior, când a început să câștige atât de mult în circuit (și, implicit, să joace și mai mult), insinuarea meciurilor de Cupa Davis în calendar nu a mai fost atât de ușor de făcut. Plus că nu întotdeauna a avut un secondant de nivelul la care a ajuns Wawrinka acum. Și, ca idee, pentru un jucător care „nu joacă Davis Cup”, Federer are un palmares de-a dreptul solid în această competiție: 43 de victorii – 15 înfrângeri (simplu/dublu cumulat).

De bine, de rău, Federer a făcut, totuși, minimul necesar în a-și păstra o ușă deschisă către trofeu: a venit aproape de fiecare dată când a fost nevoie de prezența lui la baraj, ca să evite o retrogradare din Grupa Mondială care ar fi anulat dintr-un foc un sezon întreg. Cu alte cuvinte, Federer a făcut anual un efort, în așteptarea unei ocazii prielnice. 

Iar acea ocazie pare să fi apărut acum. Federer s-ar putea să fi mirosit corect o oportunitate majoră, ceea ce ar explica apariția lui în primul tur al Cupei Davis de anul acesta. Spuneam că succesul în Cupa Davis ține mai degrabă de un cumul de factori. Victoria lui Stanislas Wawrinka la Australian Open a avut un efect și asupra lui Federer, care, spun mai multe surse, nu doar că a trăit ca un prieten adevărat momentul de glorie al prietenului său, dar a simțit nevoia să-l sprijine (Stan povestea că e atât de obosit încât nu știe cum o să ajungă la Belgrad, dar că va juca indiferent de riscuri). Așa că decizia ca el să joace la Novi Sad a fost luată imediat după finala de la AO, în urma unei discuții în trei, Federer – Wawrinka – Luthi, căpitanul nejucător și omul prezent în staff-urile tehnice ale celor doi. E foarte posibil ca Federer să fi fost inspirat de succesul lui Wawrinka și, cumulat cu propriul start bun de sezon, să simtă că e momentul unui (ultim?) asalt în ce privește Cupa Davis. Credit lui Stan pentru asta.

Joi, Roger și Stan erau numai un zâmbet la antrenamentele de la Novi Sad (fericiți, jurnaliștii elvețieni glumeau pe Twitter, amuzându-se că motivul real al venirii lui Federer în Serbia ar fi, de fapt, un chef cu Stanislas). Iar declarațiile lui Federer arată că fostul lider mondial nu doar că e fericit pentru Stan, ba chiar nu are niciun fel de problemă în a se substitui interesului echipei. „Este săptămâna lui Stan, asta-i clar, fără nicio îndoială. Sper să pot să-l susțin un pic aici, pentru că știu prin ce fel de emoții trece acum”. 

Tragerea la sorți ar putea fi și ea un alt factor. Serbia, primul adversar, a devenit o victimă aproape sigură din momentul anunțului lui Federer. Finaliști anul trecut, sârbii nu mai pot conta pe niciunul dintre primii lor trei jucători: Djokovic a ales să se odihnească pentru restul sezonului, decizie apărată nu doar de căpitanul nejucător al echipei, care a cerut înțelegere din partea publicului, ci și de… Federer, obișnuit, probabil, cu astfel de reacții. Apropo de Djokovic, Federer a făcut tot posibilul să îi convingă pe jurnaliștii sârbi că relația dintre el și Novak e mai strânsă decât insistă presa să o prezinte. Cei doi au avut o istorie tensionată la începuturi, dar Roger a spus că se respectă reciproc, ba chiar petrec timp împreună atunci când ocazia le-o permite. „Presa exagerează o mulțime de lucruri, pentru că-și dorește ca jucătorii de top să se urască între ei. Am avut o rivalitate dură, dar în afara terenului totul a fost mereu în regulă între noi”, a comentat Federer. 

Lipsită de Novak, Serbia n-a putut conta nici pe Janko Tipsarevic, accidentat, și nici pe Viktor Troicki, suspendat, așa că un potențial blockbuster pe hârtie se va fi consumat într-o victorie lejeră pentru elvețieni (deja 2-0 la ora publicării acestui articol). 

După Serbia, culoarul este cât se poate de promițător pentru Elveția. Următorul adversar se va alege dintre Kazahstan și Belgia (2-0 după prima zi; cu Kazahstan, Elveția ar juca acasă, ceea ce ar mări șansele ca RF să joace), iar în semifinală ar putea ajunge Italia (acasă), Argentina (deplasare) sau Marea Britanie (deplasare). Dintre acestea, cel mai solid adversar ar fi Argentina, mereu o forță în Cupa Davis, dar sud-americanii ar putea fi din nou lipsiți tot anul de Juan Martin Del Potro, ba cu probleme medicale, ba în conflict cu federația. Marea Britanie ar fi iarăși un adversar complicat, plecând de la premisa că Andy i-ar putea bate, de unul singur, și pe Federer, și pe Wawrinka, și ar mai avea resurse să contribuie și la dublu. 

Cum Spania, lipsită de Rafa Nadal, e deja cu un picior afară, cum Serbia e un non-factor, cum alte puteri precum Argentina sau SUA au diverse probleme, o privire pe tablou arată că Elveția, care a jucat o singură finală în Cupa Davis, ar putea avea o șansă mai bună ca oricând să revină în meciul pentru trofeu. Asta, bineînțeles, plecând de la premisa că Federer va veni și va juca în fiecare tur. Deocamdată, el nu a dat vreun semn că a luat vreo decizie atât de departe: „Prioritatea noastră e să câștigăm acum, nu mă gândesc deocamdată mai departe de atât. Avem o șansă, e adevărat, dar e o competiție care durează un an, avem destul timp să ne gândim”. Cu el și cu Wawrinka, Elveția devine prima echipă națională care reunește doi campioni de Slam de la Spania, versiunea 2005, care-i avea pe Nadal și Juan Carlos Ferrero.

De pe cealaltă parte de tablou se întrevăd Franța sau Cehia ca potențiale finaliste, și amândouă sunt jucabile. O finală Franța – Elveția îmi pare nu doar perfect plauzibilă, cât și de mare interes, raportat la ce formule pot alinia francezii (2-0 cu Australia după prima zi), cu Tsonga, Gasquet, Monfils sau Simon printre soluții. O finală de cinci stele este poate ceea ce i-ar trebui Cupei Davis la acest moment. Iar Federer, noul număr 2 elvețian, are, cum spuneam, una dintre ultimele șanse să umple golul dintr-un palmares oricum stelar. Ar fi o situație win-win și pentru el, și pentru Cupa Davis. 

România – Ucraina 0-2 după prima zi

Din păcate, pentru România se anunță un alt sezon trist în Cupa Davis. Meciul cu Ucraina n-a început deloc grozav pentru ai noștri, care sunt conduși cu 2-0 după prima zi în Ucraina. Serghey Stackhovsky l-a învins pe Adrian Ungur în trei seturi, 6-3, 6-1, 6-4, dar drama a venit abia apoi. Victor Hănescu a arătat în control în fața lui Ilya Marchenko preț de două seturi, câștigate confortabil, 6-4, 6-2. Marchenko a revenit și s-a impus în al treilea, 6-3, apoi Hănescu a ratat trei mingi de meci în setul patru, înainte de a pierde meciul, 6-7 (6), 4-6 în ultimele seturi.

Încă nu e totul pierdut. Sâmbătă, la dublu, România pornește favorită în meciul dintre Tecău/Hănescu și Bubka/Molchanov, apoi totul s-ar putea decide în meciurile de simplu dintre Hănescu și Stakhovski (1-1 h2h), respectiv Ungur și Marchenko (primul meci direct). Asta, dacă nu cumva, în situația în care vom ajunge la meciul 5, Andrei Pavel nu-l va alege pe Marius Copil, cel care l-a învins pe Marchenko în cel mai recent meci, jucat tot pe indoor hard.

Ce altceva a fost interesant în prima zi a Cupei Davis

Cu Rafa la televizor, spaniolii sunt conduși de Germania cu 2-0. Cehia și Olanda sunt la egalitate, 1-1, iar olandezilor trebuie să le placă șansele lor la o eventuală surpriză. Totul va depinde însă de meciul de dublu.

Cu tot cu terenul lor construit într-o arenă de baseball, cu tot cu zgura montată ca să-l defavorizeze pe Murray, americanii au căzut în propria capcană. John Isner, cel ce ar fi trebuit să fie favorizat de zgură, s-a retras și a fost înlocuit de Donald Young, care a fost bătut clar de Andy Murray. Mai apoi, surpriza adevărată a venit de la James Ward, care a întors fantastic, câștigând 10 din ultimele 11 game-uri contra lui Sam Querrey, pentru a se impune în cinci seturi. Iar Marea Britanie, care n-a mai învins SUA în Cupa Davis de 78 de ani, e la o victorie distanță de sferturi, victorie pe care Andy Murray o poate livra în meciul 4, în caz de necesitate. Dacă SUA pierde această manșă, se dovedește încă o dată că în Cupa Davis trebuie să alegi suprafața în funcție de punctul tău forte, nu de punctul slab al adversarului, altfel se întoarce împotriva ta. SUA ar trebui să știe mai bine: în 2012 surprindeau Elveția lui Federer la ea acasă exact din același motiv. 

În alte meciuri, Stan Wawrinka obosit a cedat un set lui Lajovic, la prima apariție după titlul la Australian Open, iar Italia – Argentina și Canada (fără Raonic și Pospisil) – Japonia par cele mai echilibrate manșe, 1-1 după prima zi. Cu sau fără contestatari, Cupa Davis merge mai departe, cu tot cu ale ei povești memorabile.

Îți place?
Susține Treizecizero
Sprijinul tău e esențial ca să putem produce acest conținut. Susține-ne pentru un jurnalism de sport cât mai relevant și valoros!
Prin cont bancar:

IBAN RO51RNCB0079145659320001

Asociația Lideri în Mișcare,

Banca Comercială Română

Treizecizero.ro Abonează-te la 30-0+
Cele mai noi