Vamos, Roger! Cum am petrecut o zi la antrenamentele lui Federer din presezon

Florentin Țuca | 27 decembrie 2013

Secvențele derulate mai jos s-au petrecut cu câteva zile înainte ca elvețianul să anunțe că va deveni din nou tată. Să vedem cum l-am simțit pe Roger în plină pregătire pentru noul sezon. Federer debutează chiar săptămâna viitoare, la Brisbane.

Florentin Ţuca este avocat, Managing Partner la Țuca Zbârcea & Asociații

Agresat de isteria nebună a a caltaboșilor de prime-time, a Ignatului în direct, a cumpărăturilor de sfârșit de lume și a dilemei naționale dacă ne dați sau nu ne dați, am evadat câteva zile înspre soare, la Dubai. Orașul ăsta, fără tradiție și fără catedrale, fără străduțe pietonale și fără poezie, fără anotimpuri și fără carnavale, este fabulos prin modernitatea și cosmopolitismul lui. Construit din piatră seacă și petrol, Dubaiul își exhibă, ostentativ, dar coerent cu sine, recordurile arhitecturale, megalomania și toleranța. A voir, au revoir…

Odată ajuns, aflu că la unul dintre cele patru hoteluri ale complexului în care eram instalat, se antrena, în pregătirea Openului australian, nimeni altul decât Roger Federer. Știam că Dubaiul înseamnă escala lui tradițională înainte de Melbourne, dar nu anticipasem că, taman în ajun de Crăciun, el se prepară pe sine, în loc să prepare sarmalele.

Distanța de la hotelul meu până la locul lui de antrenament era de aproape 3 kilometri, pe care îi parcurgeam zilnic, în alergare sau în plimbare, să văd dacă nu cumva Roger mă așteaptă să ne măsurăm forțele. Am nimerit mereu în contratimp, Roger lovindu-mă de fiecare data contre-pied. Administratorul terenurilor, un asiatic simpatic și politicos, avea întotdeauna grijă să mă consoleze: sorry, sir, Roger tocmai a plecat. Sau sorry, sir, Roger a rezervat pentru toată ziua terenul 1, dar nu știm nici dacă, nici când apare.

În ultima zi a șederii mele acolo, pe la 11 dimineața, am dat din nou o fugă înspre Al Qasar, să văd dacă nu cumva s-a băgat marfă. Ei bine, se băgase: Roger se antrena pe terenul 1, a cărui suprafață, mi s-a spus, imită cimentul australian. Arena, cu o foarte cochetă tribună accesibilă curioșilor, m-a primit cu căldură (afară erau vreo 28 de grade, în plin soare de bronz). Mă simțeam practic în teren, cu o vizibilitate mai bună decât a lui Țiriac la Roland Garros.

Când am ajuns, Fed era pe băncuță și vorbea cu antrenorii. Deși era doar la un metru distanță, nu mi-a auzit, ce bizar, invitația de a ieși după antrenament, împreună cu mine și cu fiica mea, la un pahar de ceva. Pentru ca Irina să-i povestească lui, iubitul ei suprem, cum îi bocea răpusă de tristețe înfrângerile de la Paris și, în tribună fiind la fiecare finală, își ștergea lacrimile de pe obraji cu drapelul Elveției. Dar și să-i spună lui, iubitul ei suprem, că ziua în care Roger câștiga Roland Garros-ul, după victoria cu Soderling, figurează în calendarul ei cu cea mai imensă cruce roșie. Iar el să ne povestească ce-o vrea: ce era în sufletul lui la ultimul punct din acea victorie, de ce a jelit așa finala pierdută cu Rafa la Melbourne, cum de a putut să piardă cu Stakhovsky la Wimbledon, unde găsește el, că ar vrea și alții, execuțiile alea tehnice care nu există și tot așa, să ne zică vrute și nevrute. Dar n-a răspuns invitației. Poate și pentru faptul că invitația mea era formulată doar în gând. Deși, dacă stau bine și cuget, tot în gând era exprimată și dorința ca șederea lui pe băncuță să nu fie sufletul tras la final de antrenament, ci doar o pauză între acte. Ei bine, rugămintea asta a auzit-o, dragul de el, și s-a ridicat să plece la serviciu. Adică să servească.

Și-au început bubuiturile: conurile de plastic instalate de Federer senior la teu și în colțurile din exteriorul careului de serviciu, luate la țintă de Roger și pălite sistematic, săreau ca din tun și-apoi erau repuse pe poziție de Federer senior (Papa, cum îl alinta fiul). Partea asta de antrenament s-a dovedit până la urmă dedicată condiției fizice a lui Papa. Au urmat pe urmă exerciții de serviciu-vole și apoi schimburi finalizate repetat de urcarea la fileu, cu vădita preocupare a preparatorului fizic pentru îmbunătățirea sprintului, a accelerării startului.

Revenirea la băncuță, după vreo douăzeci de minute, a fost ultima din acea sesiune. La final însă, am surprins discuția dintre Roger (franceză impecabilă) și Pierre, antrenorul fizic, care conveniseră să se revadă la teren la ora 14.30. Suficient timp de repaos până atunci? Suficient, zice Roger.

A fost suficient timp și pentru mine să mă întorc la bază, s-o iau pe Irina și să revenim la a doua sesiune. A durat aproape trei ore, cu foarte intense schimburi de mingi și exerciții tactice care au inventariat toată gama de lovituri – marcă înregistrată RF. Partenerul lui de antrenament (al cărui nume îmi scapă, scuze, să-i spunem Tânărul), un puști situat, pare-se, în primii 200 din lume: atletic, agil, mânaci. Întâi de toate însă, în expresia lui pe teren se citeau reverența și recunoștința că e pus să trudească pentru cineva ca Federer și că are o extraordinară șansă de a învăța dintr-o asemenea experiență. Tânărul servea înspre exterior, Roger returna slice în lung de linie (Doamne, slice-ul lui Fed nu e adevărat, e pură ficțiune, așa ceva nu există), apoi Tânărul trimitea în cross, Roger răspundea cu o minge în lung de linie și urca la fileu. Schema asta, de zeci de ori. Pe urmă, Tânărul bubuia colțul exterior al careului de serviciu, iar Number One exersa slice-ul scurtă în cross. Mingea cădea la un metru-doi în terenul Tânărului și-apoi o lua rara, cu un efect ca de ebrietate. După aceea, numeroase alte exerciții tactice repetate sistematic, suspendate de câteva pauze și finalizate cu un set (întrerupt la 4-1 pentru fiul lui Papa).

Despre jocul lui Federer și loviturile lui formidabile n-am ce scrie. Aș repeta tonele de superlative adunate în miile de cronici elogioase despre el. În schimb, v-aș pune pe ecran doar o secvență din setul amical jucat cu Tânărul, și apoi v-aș zice două-trei impresii subiective despre cum l-am perceput eu pe Roger în acea sesiune de pregătire.

Întâi secvența. Motor… Schimb lung de mingi… Captivant chiar. Stânga-dreapta-stânga-dreapta. La un moment dat, Tânărul lovește puternic în cross și al nostru se apără cu un slice care cade, cum mai prost, la un metru după careul de serviciu, ușor înspre exterior (dar nu prea), o bunicică oportunitate pentru partenerul de antrenament de a ataca și de a pregăti asaltul final. Junele nu ratează oportunitatea asta și lovește tot în cross, dar, aflat în zona moartă a propriului teren, la un metru după careul de serviciu, ușor lateral, dă să urce spre fileu. Roger se așează rapid în poziție de tragere în lung de linie, priză de rever, linia umerilor în armani paralel cu linia de margine, centrul de greutate pe genunchiul drept, ținta cu pieptul dezgolit așteptându-și glonțul în lung de linie. Și noi, cei de pe margine vedem asta, dar și Tânărul anticipează și, prin expresia corpului ne spune tuturor că m-am prins, că nu-s așa de ageamiu, că știu cum și unde vrea să mă paseze Campionul, că trebuie să fac un pas în față, acuma cât mai am timp și să acopăr jumătatea dreaptă până nu apare ghiuleaua.

Și vine momentul adevărului… Piciorul drept al sparring-partner-ului îl trage pe acesta după el înspre fileu spre a acoperi culoarul de passing. Însă în exact momentul în care acest picior drept calcă ferm terenul, Roger simte că, de fapt el, piciorul, s-a înfipt în beton. Și atunci, cu toată relaxarea din lume – puștiule nu e bine ce faci, ai mușcat-o cu poftă, te-ai repezit, ai grijă – Roger a schimbat priza într-un slide-show de o clipire și, cu minge cu tot, s-a înălțat, a zburat imponderabil la un metru peste pradă, nu mai mult, a coborât la doi metri înainte liniei de fund, nu mai puțin, a pus acolo mingea cu mâna și s-a întors. A fost cel mai memorabilă combinație între lob și lovitură contre-pied pe care am văzut-o vreodată. De fapt, nici lob-avion, nici passing în cross, ci o lovitură a cărei traiectorie este o poezie desenată la computer.

Mi-a plăcut foarte mult Roger. Întâi de toate că și-a luat treaba extrem de serios. A muncit mult, a alergat după fiecare minge, a tras de el (la sesiunea de antrenament la care am asistat integral, cred că a schimbat patru tricouri). Nu de puține ori s-a autodojenit ori a strigat iritat când a comis greșeli.

Pe de altă parte, pe tot parcursul ședinței de pregătire, Fed a fost foarte jovial. Numeroase glumițe, “c’mon”-uri de șugubeață autoîncurajare, pumnul încleștat ghiduș și arătat spectatorilor ca înspre echipa tehnică într-un meci cu mare miză, comentarii ironice sau, mai ales, autoironice: într-un moment în care a reușit un passing în lung de linie, din alergare, s-a încurajat hâtru cu “vamos”, iar suporterul lui Rafa care șade în mine s-a simțit răzbunat. Văzându-l, mi-am amintit, prin contrast, de un antrenament al lui Marion Bartoli la care am asistat tot în Dubai acum doi ani. Săraca de ea, legată cu chingi elastice de gard pentru ca greutatea mișcărilor din teren să fie întreită, mi-a lăsat impresia că se antrena pentru sumo, nu pentru tenis. La extrema cealaltă, Fed se pregătea chiar pentru tenis.

Mi-a plăcut tare și generozitatea lui Roger. Nu de puține ori s-a simțit dator cu sfaturi adresate mai neexperimentatului său partener și chiar, adesea, schemele exersate îl avea ca principal beneficiar pe acesta din urmă.

Cel mai tare m-a surprins însă aerul său de om foarte tânăr, mult mai june decât arată la TV. Când a stat de vorbă un pic cu noi, cei de pe margine, am avut brusc revelația că expresia sa este a unui tip în floarea îmbobocită a vârstei și m-a șocat reconfirmarea că tenisul de mare performanță a ajuns la un asemenea nivel încât un competitor de talentul, dar de vârsta lui Fed, începe să fie considerat deja expirat. Iar revelația asta m-a provocat să-i mai adresez lui Forever Number One o altă invitație: să nu se retragă niciodată.

Deși e o altă rugăminte nerostită, sper s-o accepte.

Vamos!

Îți place?
Cele mai noi