Simona și cum a dus-o puterea ei "din interior" în pragul unei noi finale de Slam. Idei și notițe după Azarenka și înainte de Pennetta

Meciul cu Azarenka era unul must-win pentru Simona, iar presiunea cu care a venit el a fost mai mare decât i s-a dat credit. Dar Slamurile nu se câștigă și nici respectul fanilor nu se cucerește fără a trece prin astfel de obstacole. După ce a depășit cu bine două teste foarte grele cu Lisicki și cu Azarenka, Simona revine în ultimele patru la un GS și se pregătește de o semifinală cu Flavia Pennetta.

TreizecizeroTreizecizero este la Australian Open

TreizecizeroSecțiune sprijinită de

Mărturisesc franc din capul locului că n-a mai fost de multă vreme un meci al Simonei pe care să mi-l doresc mai abitir decât acesta. Începută încă de la tragerea la sorți, toată discuția despre Azarenka ajunsese un pic prea departe. De-a lungul turneului, Vika a fost ridicată la rangul de a doua favorită de facto a turneului, singura în stare să-i pună probleme Serenei și, implicit, clar favorită în eventualul meci cu Halep. După ce aceasta a smuls cu forța victoria în fața lui Lisicki, iar sfertul lor de finală a devenit realitate, pronosticurile au curs aproape cu vehemență în favoarea Vikăi. Nu mă refer la Social Media și la comentarii, ci la specialiști. Cu o astfel de Simona, Azarenka nu poate să aibă nicio emoție - ni s-a spus.

Înțeleg. Raționamentul e clar și logic: Azarenka a arătat în acest turneu că început să crească, meciul cu Kerber a fost încântător, iar câștigarea lui, un imens boost de moral. De asemenea, experiența ei net superioară, amintirile frumoase de la US Open, cele două finale dramatice cu Serena. Plus, dacă mai era nevoie de argumente, head-to-head-ul (deși data din altă eră), plus raportul Simonei vs tripleta Serena-Sharapova-Vika. Și, firește, slăbiciunile arătate de româncă în optimea cu Lisicki.

Ok. Dar finalele Vikăi de la US Open sunt din 2012 și 2013. Afară de Kerber, victoriile ei din turneu au fost obținute cu adversare nu din cale afară de solicitante. Head-to-head-ul cu Simona e cu adevărat din altă eră. Iar evoluția Simonei cu Sabine? Ezitantă, dar de ce am compara un meci cu altul, în condițiile unei zile de pauză și unui alt tip de context, motivație și miză?

Peste toate însă, adevărul e că vorbim de atâta amar de vreme despre revirimentul inevitabil al Azarenkăi, încât uităm să observăm că, în realitate, el întârzie să se producă. Nu e nimic ironic, e un semnal despre cât de greu se produc revenirile în tenis după probleme medicale. E teribil de greu să te întorci de unde ai căzut. De când a revenit după accidentare, Vika nu reușește să intre cu totul în Top 20, are puține victorii contra unor nume mari (în ultimul an are 0-3 cu Serena, 0-2 cu Sharapova, ba chiar 0-1 cu Radwanska) și are doar o semifinală în ultimele 20 de luni! Da, a avut multe trageri grele, dar dacă clasamentul ei actual ar fi mincinos, ar fi găsit o cale să depășească acest impiediment măcar la câteva turnee.

Acesta nu este un caz împotriva Vikăi, care rămâne o jucătoare foarte bună, de care circuitul are nevoie; contribuie cu multe la spectacolul din WTA și iminenta ei absență din Singapore (și din Top 8, că de fapt despre asta e vorba) e regretabilă. La nivel maxim, ea e o forță. Dar acest nivel maxim continuă să nu fie atins decât pasager. Iar de la începutul căderii ei au trecut deja doi ani.

Adevărul e că nu, clasamentul nu minte niciodată. Firește, ocazional o jucătoare din afara Top 20 va veni și te va bate, dar clasamentul este făcut pe baza rezultatelor din ultimul an. Nu ajungi întâmplător în Top 3 și nu stai la întâmplare acolo vreme de un an de zile, doar pentru că cineva e la plimbare și a lăsat un loc liber.

De aceea, am fost surprins de ușurința cu care a fost trecută Simona cu vederea înainte de acest meci, dar în același timp, am înțeles raționamentul. Media americane sunt adesea blocate în niște idei fixe, insistă prea mult pe niște storylines ușor de împachetat (exemplu: ideea vânturată obositor că Vika e singura care "is playing Serena tough". Baza o constituie acele două finale grozave din 2012 și 2013, uitându-se că, per total, Serena o conduce cu 17-3). Iar unii dintre ei se ghidează excesiv pe ce se întâmplă la Slamuri (dovadă că Vika a fost întrebată dacă e surprinsă de replica Simonei, ținând cont de rezultatele acesteia la RG și W), uitându-se momentumul pe care-l avea românca înainte de US Open, de forma grozavă arătată anul acesta pe hard: 3 titluri, 2 finale, o semifinală și un sfert.

Aceste idei sunt preluate cu ușurință de alte media și mestecate mai departe și, în general, cam acesta e mecanismul după care se formează peste noapte miturile și ideile preconcepute (precum aceea că neapărat Azarenka o va spulbera pe Simona cu prima ocazie).

De aceea era un meci must-win, elementar pentru Simona. Am resimțit asta din reacția ei de descătușare de la final, am văzut cât de important a fost pentru ea să bată aici. O înfrângere ar fi crescut mult presiunea pe ea și ar fi înmulțit întrebările inutile despre veridicitatea ei. Anul nu era gata, dar o înfrângere ar mai fi lăsat-o și cu un bilanț nesatisfăcător în Slamuri: două sferturi de finală și acele două eliminări timpurii. Nu-i făcea dreptate - Simona e mult mai bună de atât -, dar nu-i făcea nici o imagine grozavă.  

Cu o semifinală însă, lucrurile se schimbă dramatic. Vorba Svetlanei Kuznetsova, citată zilele trecute de Camelia, diferența între a fi cineva și a fi nicăieri e fantastic de mică în tenis. Învingând-o pe Azarenka într-una dintre cele mai rotunde și importante victorii ale acestor doi ani și jumătate de când ne-a surprins pe toți, Simona a demonstrat multora că se înșală amarnic în ce-o privește.

Adevărul e, însă, că treaba Simonei nu este să se lupte cu miturile. Nu e treaba ei să explice că meciul cu Lisicki a fost, de fapt, un blessing in disguise, și că orice jucător de Top 3 suferă uneori teribil ca să supraviețuiască în deșertul unor astfel de meciuri chinuitoare. Treaba Simonei e să se ridice la nivelul așteptărilor atunci când apar astfel de ocazii mari. Și să le identifice corect. Dacă face asta, miturile cad de la sine. Iar întâlnirea mult-așteptată cu cea căreia i-a luat locul în sus-pomenitul Top 3 era o astfel de ocazie.  

E o victorie de asemenea elementară pentru ceea ce tinde să devină Simona. În primul rând, bătălia mentală dată de tot contextul descris mai sus. În al doilea rând, felul în care a obținut-o. Și-a luat victoria. A servit grozav. A atacat fără rețineri. A lovit curat, a construit inteligent, a sclipit la fiecare dintre cele 40 de winners, unele dintre ele, de manual. Și-a găsit jocul ei de atac, fără să și-l uite pe cel de apărare, făcând trecerea atât de ușor de la unul la altul. Într-un final, când intraserăm pe linia dreaptă a setului decisiv, Simona a ieșit la atac și a avut mai mult decât a putut Vika să țină pasul. E corect spus că și-a luat victoria. A intrat în teren și a atacat, jucând ca adevăratul număr 2 mondial. Ceea ce e relevant: de prea multe ori în astfel de meciuri cu miză din trecut, Simona s-a pierdut fix acolo, de la 3-3, 4-4 în sus, când greutatea fiecărui punct este dublă. Acum n-a mai clipit. A făcut față atât presiunii de la final de meci, cât și momentului greu de la început de set decisiv, când risca să vadă cum un meci bun îi scapă printre degete; iar Vika devenise tot mai vocală, tot mai prezentă în fața Simonei, asigurându-se din toate puterile că românca o vede, o aude și îi simte prezența. Asta face victoria și mai valoroasă.

Întrebată la conferință, printre altele, de declarația Pennettei, care spunea că Halep e o jucătoare mai puternică decât realizează lumea, Simona a răspuns așa: “Cred că am mai multă putere în interior. Vedeți, nu sunt foarte forțoasă. Nu-s nici înaltă. Dar lupt. Fiecare punct e o mare provocare pentru mine. Fac tot ce pot pentru el. Alerg după orice minge, iar asta îmi dă puterea, mă face mai tare. Puterea din interior? E naturală”. Cumva, puse în context, aceste cuvinte explică și semnificația victoriei cu Lisicki, un pic ironizată la momentul respectiv, dar văzută de ea cu totul alți ochi. “Cu Lisicki a fost un meci extraordinar. Pentru că am luptat, a venit și puterea să o scot la capăt. La 5-5 în setul doi mi-am zis că nu mai pot să pierd”.

Fără lupta ei din meciul cu Sabine, n-ar mai fi fost posibilă perla cu Vika, un meci pe care o Simona renăscută l-a încheiat cu un plus/minus de +21 la winners/unforced errors. Prima condiție ca să joci mai bine să-ți dai o șansă la un alt meci. Ceea ce Halep a făcut în acel meci pe care nimeni nu știe cum l-a scos la capăt. Era facil să îndreptăm degetul ironic spre mulțimea de erori neforțate ale lui Sabine, fără să observăm că poate și Simona are un merit că n-a renunțat, că s-a plasat într-o situație din care să poată profita de eventualul ajutor. Asta, în niște condiții de joc care, în zilele anterioare, condusese la un număr record de retrageri, abandonuri sau probleme de sănătate.

Văzându-le pe Mladenovic, aseară, dar și pe Kvitova, azi, cum înoată pe uscat într-o căldură sufocantă pentru ele, apreciezi și mai mult efortul supraomenesc depus de Simona în optimi, care ar putea fi cheia acestui turneu. Roșie ca racul, cu crampe la spate și cu dureri la coapsa stângă, Simona a refuzat să renunțe, găsind, a spus ea ulterior, inspirație în finala de la Toronto. Lucrurile se echilibrează în tenis: un punct câștigat cu ajutorul fileului se răzbună un set mai târziu, o finală pierdută în condiții crunte în Canada ți se întoarce cu un meci în condiții similare, câștigat cu Lisicki. Un meci pierdut în condiții de pauză de ploaie, la US Open 2013? Ați ghicit, se întoarce anul acesta, când Simona a știut ce să facă în circumstanțe similare. Morala e că dacă accepți ce ți se întâmplă și încerci să înveți din ce ți se întâmplă, vei fi mai bine pregătit data viitoare (iar apropo de data viitoare, rivalitatea ei cu Vika se anunță grozavă pentru tenis de aici înainte).

Totul se leagă, nimic nu e întâmplător, după cum nicio experiență, bună sau rea, nu e degeaba în tenis. Ne mai amintim că una dintre temele principale ale articolelor de acum un an era despre abilitatea Simonei de a învăța din fiecare eroare și de a aplica cu proxima ocazie. Trendul n-a murit nici acum.

Aminteam de ploaia de la USO 2013, când Simona n-a știut cum să gestioneze momentul și s-a trezit târziu la reluare, învinsă de experimentata Flavia Pennetta. Erau optimile de finală, prima aventură mai departe de turul III într-un Slam pentru Halep. N-am fi bănuit atunci că, doi ani mai târziu, cele două se vor afla față în față la același turneu, cu o miză enormă pe masă: un loc într-o finală de Grand Slam. Și culmea, și pentru mâine se anunță ploaie puternică.

Dar Simona e cu doi ani mai valoroasă acum. Iar Flavia, la fel ca restul jucătoarelor, înțelege mult mai bine care storyline este relevant și care nu. Spre deosebire de mituri, Flavia înțelege că nu doar rezultatele de la ultimele Slamuri spun toată povestea despre româncă. Și știe la ce să se aștepte.

Ne așteaptă un meci fantastic, pe care ambele îl vor simți ca pe o oportunitate. Flavia, pentru că semifinalele de GS nu îi sunt mereu la îndemână, mai ales la vârsta ei. Simona, firește, pentru că e favorită pe hârtie. Pennetta iubește US Open, a jucat mereu foarte bine în America și încă o conduce pe Simona în head-to-head cu 3-1. Dar și Simona are un succes extraordinar în Statele Unite, și nu întâmplător, a învins-o pe Flavia chiar aici. La Miami, în primăvară, când a făcut unul dintre cele mai bune meciuri ale ei din acest an. Comparabil cu cel cu Vika, în aceeași ligă.

Nu întâmplător. Ca și cu Vika, Simona a înțeles importanța momentului și și-a putut ridica nivelul. Sunt câteva meciuri anul acesta în care Halep a intrat pe teren cu acel sense of urgency de care vorbesc americanii, conștientă că, din diverse motive, nu-și permite să le mai piardă. Cu Makarova, în Dubai - un meci esențial pentru restul segmentului de hard de primăvară. Cu Pennetta, la Miami. Cu Muguruza, la Stuttgart. Cu Kerber, la Toronto. Cu Mladenovic, la Cincy. Și cu Azarenka, aseară. Fie ca să regleze H2H-uri, fie ca să evite pierderi de încredere.

Pentru rematch-ul cu Pennetta nu mai e nevoie de vreo sursă suplimentară de motivație, miza e oricum imensă. La Miami, după ce a bătut-o pe Flavia, Simona a mai trecut un tur, apoi s-a văzut cu Serena. La New York, afară de cazul în care Italia nu le strică planurile, ea se poate revedea cu Serena, în finala anticipată de multă lume. Nimic nu e întâmplător.  

Ar fi cel mai spectaculos meci pe care și l-ar dori: ea vs Serena, vs Calendar Slam Serena, pe cea mai mare arenă de tenis din lume. Toată planeta se va uita la acel meci, iar Simona va avea o audiență globală pentru jocul ei frumos și pentru forța ei “din interior”.

Dar până acolo mai e un meci. Big time. Big stage.

Cele mai noi articole

TreizecizeroConținut susținut de

Comentarii