Roger Federer și Stan Wawrinka aduc Cupa Davis pentru Elveția! Carieră completă pentru Roger

La 33 de ani, Roger Federer își completează palmaresul cu trofeul care-i lipsea: Cupa Davis. Roger a adus punctul decisiv pentru Elveția, învingându-l pe Richard Gasquet în trei seturi scurte, 6-4, 6-2, 6-2. Gasquet l-a înlocuit pe Tsonga, accidentat.

În drumul spre primul ei trofeu, Elveția a trecut de Serbia, Kazahstan, Italia și Franța. Elveția devine a 14-a țară care intră în posesia Cupei Davis.

„Sunt recunoscător echipei pentru că m-a adus în situația de a putea juca pentru trofeu azi. Titlul acesta este pentru ei”, a spus Federer. 

În 2013, când Federer încheia sezonul cu o (altă) înfrângere în fața lui Nadal, Roger declara, cu o mină tristă și încordată, dar câtuși de puțin resemnată, că se așteaptă la un 2014 incomparabil mai bun, care să facă uitat anul cel mai slab al carierei lui, an în care a coborât până pe locul 8. Era privit cu neîncredere de aproape toată lumea, pentru că până și unui campion de talia lui Federer nu îi ajung doar cuvintele ca și garanție. Atât de mare fusese șocul și rapiditatea declinului înregistrat între primăvara și toamna acelui an. Când semnele arătau atât de prost, un reviriment părea pur și simplu imposibil, în condițiile în care elvețianul mai adăuga un an în buletin, iar concurența era din ce în ce mai acerbă. A fost întrebat ce înseamnă “reviriment”, din punctul lui de vedere, iar răspunsul a fost primit iar cu o doză mare de scepticism. E de ajuns să dăm o tură prin secțiunea de comentarii a oricărui articol de tenis din toamna anului trecut. “Înseamnă să câștig turnee, cinci turnee sau ceva de genul acesta. Să plec de la turnee cu trofeul. Asta păstrează lucrurile interesante. Cât despre clasament, atâta vreme cât nu sunt pe locul 1, atunci nu mă preocupă în mod deosebit, deși ar fi bine să rămân în Top 4, pentru tragerile la sorți. Dar fie locul 1, fie trofee”.

Se dovedește încă o dată că estimările pe care le face Federer au precizie de chirurg. Va veni o zi în care Federer trebuie să primească mai mult credit pentru abilitățile sale de analist, nu îndeajuns de apreciate la ora actuală, și care sunt, n-am niciun dubiu, pe măsura talentului de pe teren.

Lăsând la o parte că în 2014 a câștigat fix cinci titluri, Federer a dominat circuitul în materie de victorii, ceea ce înseamnă că a jucat într-o proporție covârșitoare numai semifinale și finale. Ultimele au fost 11 la număr, cele mai multe din circuit. A ajuns, temporar, și în lupta pentru primul loc, ca o consecință a regularității de peste an. Până la urmă, s-a întâmplat că Federer le-a pierdut pe cele mai importante, ratând de asemenea și titlurile mari de care a fost cel mai aproape: unul după altul s-au dus Wimbledon, US Open, Turneul Campionilor. Dar zeii tenisului au un stil propriu în a balansa lucrurile. Pierzând toate aceste turnee importante, Federer a compensat în chiar ultima zi a sezonului, completând singura gaură a impresionantului său palmares. La 15 ani de la debutul său în Cupa Davis, Federer a ajuns, în sfârșit, în postura de a o câștiga. Cu Salatiera de Argint în cont, Federer are acum linia completă, chiar dacă nu are aur olimpic la simplu: Slamuri (17) – Mastersuri (23) – Turnee ale Campionilor (6) – Cupa Davis (1) – medalii olimpice (1+1). Plus un total de 82 de titluri, cuplate cu toate celelalte recorduri, multe dintre ele aproape ireale. Și un răspuns pentru toți cei care îi cereau acest titlu și îl acuzau de lipsă de interes pentru echipa națională. Un răspuns, de asemenea, și la întrebarea fatidică: “De ce nu te retragi în plină glorie?”

Relația lui Federer cu Cupa Davis a fost de multe ori folosită ca un motiv de critică, dar nimeni nu înțelege mai bine ca jucătorii ce eforturi imense și ce context favorabil presupune această competiție. Natura ei cu totul specială o face diferită față de orice alt turneu, pentru că datele și condițiile de desfășurare variază teribil, în toate cele patru etape de peste an. La fel și forma, la fel și disponibilitatea jucătorilor. Invariabil, ai nevoie de context, e imposibil să o câștigi dacă nu vine și puțin ajutor exterior. Stan Wawrinka a spus azi că “am făcut cu toții sacrificii mari anul acesta ca să câștigăm acest titlu și am reușit, asta e tot ce contează”. Federer și-a dedicat mult timp energie și timp la începutul carierei pentru Cupa Davis, iar după ce a ratat calificarea în finală, în 2003, de la un avans de 2 seturi și un break contra lui Hewitt, nu s-a mai apropiat niciodată atât de mult de trofeu. Asta pentru că această competiție presupune o echipă solidă, înainte de a presupune un superstar. Cum au trecut ani buni înainte ca Wawrinka să devină Stan The Man așa cum îl cunoaștem acum, Federer a renunțat, dar nu de tot. A venit mai întotdeauna la meciul de baraj, adică a făcut suficient cât să se asigure că echipa nu retrogradează în divizia inferioară, ceea ce presupunea un an întreg pierdut din start. Cu alte cuvinte, a păstrat ușa deschisă pentru ziua în care culoarul se va deschide. În ciuda scepticismului general și a clopotelor de alarmă trase pe site-urile de sport, Federer și-a păstrat mereu deschise opțiunile și credința că nu e timpul pierdut. În 2012 a existat o primă tentativă mai serioasă, dar asaltul a murit din start, eșuat într-un meci cu SUA pregătit cât se poate de prost. În 2014, culoarul de ajutor pe care îl aștepta Federer a apărut, iar planul a fost reluat. Întâi, Wawrinka a dat cel mai solid motiv de optimism cu putință, câștigând Australian Open, ceea ce în sine a fost o motivație imensă. Câteva zile mai târziu după titlul de la Melbourne, Wawrinka și Federer treceau în deplasare de o Serbia lipsită de Djokovic. Parte din culoar a fost și asta, decizia marilor rivali de a face exact ce a făcut și Federer la vârsta lor, adică să pună un preț mai mare pe cariera individuală. Cu Spania și Serbia învinse, culoarul era deschis, iar pe el scria o finală cu Franța. Calculele hârtiei s-au respectat, chit că, între timp, datele problemei s-au schimbat spectaculos. Federer a evoluat din varianta timidă și firavă a lui 2013 în vechiul Federer, cel temut de toată lumea, Wawrinka, cu toate oscilațiile lui, a încheiat anul în forță, în vreme ce francezii au pierdut momentum din ce în ce mai mult, pe măsură ce s-au apropiat de Ziua Z.

Așadar, deși buzz-ul creat după finală e dominat de greutatea numelui lui Federer, Cupa Davis e o afacere de echipă. Tocmai de aceea, prima declarație de după ultima minge jucată la Lille, acea scurtă îngropată lângă fileu sub privirile unui stadion întreg împietrit, a sunat așa: “Nu e un triumf pentru mine, am câștigat suficient în cariera mea cât să nu am nevoie să bifez vreo căsuță goală. Sunt fericit pentru toți ceilalți. Sunt fericit să trăim o clipă de istorie pentru țara noastră. Sunt fericit pentru echipă, toată lumea a muncit incredibil de mult ca să mă aducă într-o stare bună înainte de acest meci. Stan a depus un efort uriaș de-a lungul anilor și a jucat incredibil tot acest weekend, în așa fel încât mi-a creat oportunitatea pe care am avut-o, de a închide. Sunt foarte conștient de asta, de aceea această victorie e a băieților”.

Recunoștința lui Federer e îndreptățită, la fel de naturală ca și bucuria fără perdea a elvețienilor, veniți la conferință cât se poate de euforici. Ca să-și arate recunoștința față de Stan, Roger a mers până într-acolo încât a insistat ca primirea și ceremonia de acasă să aibă loc la Lausanne, orașul natal al lui Wawrinka. Ieri, în anticiparea deznodământului, i-am dat creditul meritat lui Stan, eroul primelor două zile, omul fără de care nu era posibilă această zi. Nu e întâmplător că prima Cupa Davis din cariera lui Federer (foarte posibil și singura) vine în cel mai bun an al carierei lui Stan. Să recapitulăm ce a obținut așa zisul “număr 2”: un Grand Slam, un Masters, o semifinală la Turneul Campionilor și Cupa Davis. Wawrinka are un merit imens, fie și numai pentru că, triumfând în Australia, l-a remotivat pe Federer, fără de care, la rândul său, Stan n-ar fi ajuns niciodată în această postură. Wawrinka mai are meritul de a-și fi rezervat cel mai bun weekend din istoria participărilor sale în Cupa Davis exact atunci când trebuia, în finală, performând ceea ce ieri am numit o emancipare față de numele Federer. Făcând toate astea, el își primește și răsplata pentru cele câteva manșe pe care le-a câștigat singur pentru Elveția, când Federer n-a venit.

În realitate, finala cu Franța a fost mai echilibrată pe hârtie și prin gazete, pentru că pe teren lucrurile au fost mult mai clare. Azi, schimbarea lui Tsonga cu Gasquet a pecetluit soarta trofeului aproape înainte ca meciul să înceapă. Cu un spate mult îmbunătățit (vezi smashul acrobatic din setul 2 sau serviciul de 210 kilometri pe oră din startul meciului), cu o încredere cimentată de victoria de la dublu, pentru Federer nu putea exista un adversar mai convenabil decât Gasquet, nici dacă ar fi avut voie să și-l aleagă singur. Richard a fost aruncat în luptă ca să țină Franța în joc, deși cu o zi înainte fusese carne de tun la meciul de dublu, deși venea după o toamnă teribilă, deși nu era recunoscut tocmai pentru un mental de fier.

Introducerea lui Gasquet e doar ultima dintr-o lungă serie de decizii cel puțin discutabile făcute de partea franceză, pe care le-am mai menționat și dățile trecute. Alegerea zgurei ca suprafață a fost prima. Selecția a fost complet alandala, și aici sunt câteva subcapitole de discutat. Unu: Gasquet. Mai trebuia să mai fie în lot? Nimic din ultima jumătate de sezon nu-l recomanda, plus vulnerabilitatea evidentă la un meci cu Federer. Doi: Tsonga. Jo a devenit indisponibil azi, dar circumstanțele tot sunt neclare. S-a spus că s-a accidentat la încheietură, dar nu e clar când. S-a spus că în cantonamentul premergător, dar atunci de ce a mai fost păstrat în echipă? Iar dacă accidentarea a intervenit exact înainte de ziua de vineri, de ce a mai fost titularizat cu Wawrinka? Trei: Simon. N-a fost selecționat poate cel mai în formă francez din ultimele luni, plus un jucător abil și capabil să-l muncească din plin pe Federer, și care îl învinsese recent pe Wawrinka. Patru: echipa de dublu. Argumentul neincluderii lui Roger-Vasselin în lot pe considerentul că era nevoie de o soluție de rezervă pentru o eventuală schimbare la simplu pică, în momentul în care acea schimbare devine Gasquet.
Da, sigur că înaintea meciului cu Federer de azi, opțiunile francezilor deveniseră restrânse. Dar s-a ajuns aici pentru că alegerile lor inițiale au fost eronate. Așa a fost posibil ca un avans de o săptămână de pregătire, plus cel mai încăpător stadion din istoria Cupei Davis, să nu îi ajute cu nimic pe francezi.

Așa s-a scris un final de an perfect pentru Elveția, istoric pentru ei, posibil și pentru noi, pentru că sunt toate șansele ca un asemenea scenariu să nu se mai repete niciodată cu Fed și Stan ca protagoniști; e dificil de spus că ei se vor înhăma împreună la un alt parcurs lung de un an, cu Federer la 34 de ani și încercând să-și salveze resursele pentru o carieră cât mai lungă și concentrându-se, probabil, pe turneele la care are șanse mai mari să câștige.

Rămâne de văzut, în ce-l privește pe Federer, dacă acum, după această cea mai recentă bifă, vom găsi suficientă putere încât să încetăm în a-i mai pretinde să câștige lucruri ca să ne satisfacă orgoliile de fani, cunoscători sau simpli privitori.

A fost un final perfect și pentru Cupa Davis, o competiție pe cât de fermecătoare, pe atât de mult hulită și contestată, din cauza sistemului de desfășurare. Salatiera de Argint avea nevoie de un astfel de promo, un câștigător cu numele lui Federer pentru a-și păstra interesul pe viitor. Va avea nevoie de tot ajutorul pe care îl poate primi, în special la anul, când două dintre cele mai grele nume din tenis vor fi surghiunite în divizia a doua.

A fost un final mai puțin perfect pentru fanii neutri ai tenisului masculin, văduviți de ceva spectacol în ultimele luni ale unui sezon lung, teribil de solicitant și cu multe evenimente care merită comentate pe larg. Noroc că până la Australian Open nu mai sunt decât 56 de zile. Ca și muzica, tenisul nu se oprește niciodată.

Congratulations to Switzerland. Winning as a team is a rarity in tennis. Memories for a lifetime for these guys. Well done.

— Darren Cahill (@darren_cahill) November 23, 2014