Revenire fantastică: Simona Halep o învinge pe Ana Ivanovic, merge în finala Tournament of Champions!

Simona va juca a șasea finală a anului, asta după ce le-a câștigat pe primele cinci. De asemenea, de luni, Halep va urca pe locul 11 în lume, devenind cea mai bună clasată româncă din ultimii cincisprezece ani. „Vă mulțumesc foarte mult că ați venit special pentru mine. Mulțumesc mult! Și vă aștept și mâine”, a fost mesajul ei pentru fanii români. 

Sunt multe feluri în care se câştigă un meci de tenis: mai simplu, mai complicat, fără nicio dramă, cu dramă berechet. Azi a fost una din acele zile complicate la Sofia. A fost greu pe teren şi a fost greu şi pentru mine să mă uit şi să ţin pasul cu tot zbuciumul din teren. Cu atât mai mult credit Simonei c-a reuşit să câştige o aşa dihanie de meci. Şi pentru asta o fac responsabilă pe Ana Ivanovic, una din jucătoarele pe care imi este imposibil de vreo câţiva ani să le mai urmăresc jucând tocmai din acest motiv. Dacă n-ar fi jucat Simona, recunosc sincer, nu m-aş fi uitat în veci la meciul ăsta.

Să mă explic. Ana era una din jucătoarele mele preferate acum hăt mulţi ani, când a explodat pe scena WTA. Era amabilă, tăcută şi avea o dreaptă devastatoare care vorbea în locul ei. Câştiga turnee mari la jucătoare mari. Apoi a venit 2008 cu faima Roland Garrosului şi Ana a început derapajul. Nici azi nu înţeleg ce s-a întâmplat. În locul puştoaicei un pic dolofane cu privirea limpede care lăsa racheta să vorbească, acum avem o fată prea slabă cu privirea disperată, care face atâta teatru pe teren că nu ştii dacă te uiţi la un meci de tenis sau la o telenovelă în care se strigă extraordinar de mult „Ajde!”. La fel de încordat şi haotic ca ea a devenit şi tenisul ei: când la bal, când la spital.

Acuma, pentru că tenisul e un joc… interactiv, tot ce face una din jucătoare se va răsfrânge automat şi dincolo de fileu. Cred că a fost greu pentru Simona să joace limpede şi să-şi găsească un ritm odată din cauza oboselii, dar apoi şi din cauza show-ului „Ivanovic” de dincolo de fileu: Ana a strigat, a monologat, a dialogat cu echipa şi a făcut gesturi exagerate cu pumnii strânşi când Simona făcea neforţate. Ca să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, Ivanovic a speculat la maxim punctul slab al Simonei, adică serviciul. A câştigat setul 1 luând controlul în schimburi devreme cu returul, a pus sub presiune serviciul doi al Simonei stând cu un pas în interiorul terenului. A atacat prima şi a funcţionat, pentru că tenisul ei este la bază unul de atac şi loviturile ei, mai ales dreapta, mai păstrează încă strălucirea şi explozia de la începutul carierei sale.

Oboseala a jucat şi ea un rol. Pe faţa Simonei cel puţin era clar întipărită. Fiecare a cerut pauză medicală, Simona după ce-a pierdut setul 1 pentru o problemă la muşchiul coapsei, Ivanovic după ce-a pierdut setul 2 pentru mai multe probleme la spate, abdominali şi coapsă care s-au transformat până la urmă într-un masaj general.

Într-un final, acest maraton/rollercoaster/durere de meci s-a decis în favoarea noastră pentru că Simona a făcut un gest esenţial, şi asta mă interesează mai mult decât evoluţia scorului. În decisiv, după ce Simona îşi pierduse din prima serviciul, la scorul de 3-1, cu Ivanovic având mingi de 4-1, s-a întâmplat ceva. Simona a explicat chiar ea în interviul de după meci: „Am încetat să mai gândesc”. Până atunci a părut atrasă în ritmul haotic al meciului stabilit de Ivanovic şi s-a manifestat şi ea nervos, cu nerăbdare, cu gesticulări. La 3-1 probabil s-a gândit: „Sunt obosită, nu mai am energie să mă gândesc şi să mă enervez. Deci voi înceta să gândesc şi să mă enervez. Voi juca pur şi simplu.” Am văzut asta în timpul meciului: la un moment dat, s-a lăsat o linişte pe chipul Simonei. N-a mai făcut pauze între mingi, indiferent dacă pierdea sau câştiga pornea imediat spre copii şi lua mingile pentru următorul punct. A jucat fără să se mai gândească şi jocul ei, cel pe care am ajuns să-l cunoaştem atât de bine, n-a întârziat să apară. Serviciul a început să găsească colţurile, loviturile au început să devină elastice şi traiectoriile mingilor hotărâte. Desenul schimburilor s-a limpezit, adâncimea loviturilor a lăsat-o fără replică pe Ivanovic. Simona a câştigat din acel moment cinci gameuri consecutive, setul şi meciul.

La sfârşit, s-a bucurat mai mult decât de obicei. Cred că a însemnat mult pentru ea această victorie tocmai pentru că a fost obţinută în condiţii vitrege. A trebuit să lupte atât cu energia haotică şi tenisul presant ale lui Ivanovic, cât şi cu propria ei oboseală şi a reuşit să le învingă pe amândouă, luând hotărârea să le ignore şi să se concentreze pe lucrul cel mai important într-un meci de tenis: următoarea minge.

Sper ca, mâine, Simona să ducă seninătatea concentrată a ultimelor cinci game-uri mai departe, în finală. Cu Stosur, ea pleacă cu avantajul de a o fi învins în ultimele două meciuri.

Ca o notă suplimentară, felicitări publicului român prezent în arenă, public pe care Simona a ţinut neapărat să-l salute în româneşte la sfârşitul interviului. Bravo şi haide!