Presiunea este un privilegiu. Billie Jean King a schimbat tenisul și viețile a milioane de femei

Între 1-8 martie, Treizecizero publică „Egalitate”, o serie de articole dedicate femeilor importante din tenisul mondial. Acest articol face parte din această serie.

O știți pe Billie Jean King. Numele ei e pomenit în fiecare zi în timpul US Open pentru că ultimul Grand Slam al anului se joacă în complexul care-i poartă numele. E ironic. Federația americană de tenis a determinat-o să amenințe că nu va mai participa la US Open după ce i-a dat pentru titlul din 1972 de opt ori mai puțini bani decât câștigătorul titlului masculin (întâmplător, în acel an, chiar Ilie Năstase). Zâmbitoare și energică, purtând mereu ochelari cu rame colorate și un ruj roșu, e prezentă și azi la evenimentele WTA. E normal: ea este cea căreia circuitul feminin îi datorează existența. Ei și lui Jack Kramer, fost jucător și președinte al USTA, care le-a exclus din federație pe King și pe celelalte opt jucătoare care au îndrăznit să nu fie de acord cu politica sa de inegalitate. WTA a început pentru că fetele care nu purtau rochii erau excluse din pozele de grup la cluburile de tenis, iar câștigătoarea la turneul condus de Kramer (Pacific Southwest Tournament) primea de opt ori mai puțini bani decât câștigătorul, deși la ambele finale se vânduseră numere similare de bilete.

Billie Jean a fost ceea ce se numește un fenomen în tenisul feminin. S-a apucat să joace la 11 de ani, la 16 era profesionistă iar la 17 câștiga primul Wimbledon la dublu. Avea să-și încheie cariera după 24 de ani cu 12 titluri de Slam la simplu (majoritatea câștigate la Wimbledon și US Open), 16 la dublu și 11 la dublu mixt. A ajuns pe locul 1 în 1966 și a avut în total un procentaj de victorii de 81% care i-au adus 129 de titluri (67 în era Open). Cu un stil agresiv de joc, bazat pe rapiditate și urcări la fileu, este fără îndoială jucătoarea care a dominat a doua jumătate a anilor 60 și prima jumătate a anilor 70.

Contribuția lui King nu se mărginește doar la realizările ei de pe teren. A luptat pentru egalitatea drepturilor femeilor și a minorităților sexuale și pentru a scoate tenisul din zona de sport elitist, alb și conservator. Într-o lume condusă de bărbați, Billie Jean a fost destul de puternică pentru a schimba regulile. Respinse și de USTA și de omologii lor jucători (pe care îi contactaseră pentru a face împreună un circuit), cele nouă fete și-au făcut bagajele, și-au găsit sponsori și și-au făcut propriul circuit. Anul următor, USTA a anunțat că va plăti câștigătoarea la feminin la fel ca pe campionul la masculin.

Imediat după US Open 1973, King avea să mai dea o lovitură mediatică cu meciul contra lui Bobby Riggs, rămas în istorie ca ”Bătalia Sexelor”. Riggs, fost câștigător al Wimbledon și US Open și fost număr 1 în anii 40, avea 55 de ani și era renumit pentru personalitatea sa colorată și înclinația către jocurile de noroc. Speculând epoca de tensiune dintre bărbați și femei și simțind oportunitatea unui câștig material, Riggs s-a declarat ”porc misogin” și a început să le provoace pe cele mai bune jucătoare ale momentului, Margaret Court și Billie Jean King, la meciuri de tenis pentru a demonstra că femeile nu au ce să caute pe un teren de tenis și că ”locul lor este în bucătărie și dormitor.”

Inițial, King a refuzat, văzând invitația ca pe un circ ieftin. Însă după ce colega sa Margaret Court a acceptat și a pierdut clar, Billie Jean a simțit că nu mai are de ales. Riggs raliase în jurul său destui suporteri care-și afișau cu mândrie misoginismul și vederile patriarhale. Deja nu mai era vorba doar despre tenis, ci despre ceva mult mai mare: egalitate în drepturi și respect. ”Simțeam că dacă nu voi câștiga acest meci, asta va da lupta femeilor înapoi cu 50 de ani și circuitul nostru nu va fi luat în serios.”

Pe 20 septembrie 1973, în Arena Houston Astrodome, 30 000 de oameni au venit să vadă marele meci. Alte 50 de milioane au urmărit la televizor în restul Statelor Unite și încă 90 de milioane în restul lumii. După ce abandonase cu câteva săptămâni înainte în turul doi la US Open din cauza unei gripe, King dispăruse: forma ei era un mister. De partea cealaltă, Riggs precedase meciul cu o campanie mediatică zgomotoasă și obraznică, marșând pe imaginea de bărbat care privește femeile ca pe obiecte decorative. La meci, a intrat pe teren cu o bluză pe care scria Sugar Daddy. Majoritatea jurnaliștilor și jucătorilor îl vedeau câștigător – faptul că o spulberase pe Court, atunci jucătoarea numărul 1 a lumii, înclina balanța pronosticurilor în favoarea sa. Jack Kramer a declarat că ”nu e vorba că femeile nu pot juca tenis, dar spre deosebire de bărbați, ele nu sunt în stare să facă față presiunii de pe teren.”

La ultima conferință de presă, asaltată de un val de afirmații obraznice din partea lui Riggs și a jurnaliștilor, King a replicat: ”Destul cu vorbăria. Jucăm sau nu?” Și a jucat. În perioada de după US Open, pe când Riggs făcea giumbușlucuri mediatice și poza nud pentru diverse reviste, ea s-a antrenat asiduu. Timp de câteva ore, King l-a alergat, l-a presat, a venit peste el la fileu și i-a expus lacunele fizice și tactice. Din ce în ce mai obosit, Riggs a trebuit să se recunoască învins fără să câștige vreun set (6-4, 6-3, 6-3) iar la fileu i-a spus adversarei sale: ”Te-am subestimat”.

Billie Jean King a dovedit că femeile nu au probleme mai mari decât bărbații cu presiunea pe teren doar pentru că sunt femei. ”Presiunea este un privilegiu” este cel mai celebru citat al său. Spiritul ei justițiar și competitivitatea acerbă atât pe teren cât și în afara lui au făcut posibil tenisul feminin așa cum este el azi și au arătat fetelor din toată lumea că există speranță și căi de ieșire dintr-o lume sufocată de inegalitate.

*** *** ***

Toamna trecută, după ce filmul ”Bătalia sexelor” a fost lansat, Martha Crawford, care în 1973 avea opt ani, a scris următoarele pe Twitter:

”Aseară am dus-o pe fiica mea să vadă Bătălia sexelor. Filmul mi-a trezit amintiri atât de vii despre epoca aceea.

Tatăl meu era tipul de bărbat alb, membru de club, posesor al unui misoginism rece și dur și al unui umor disprețuitor. Mama mea era de obicei ținta glumelor, mai exact corpul său. Femeile care militau pentru egalitate, feministele, erau o amenințare constantă pentru el. Lumea pe care mi-o oferea era o închisoare sufocantă. Aceasta era normalitatea atunci, în fiecare familie din jur. Nici măcar nu era considerat ”abuz”. Fiecare din prietenele mele se confrunta cu așa ceva – dacă nu acasă, atunci în lume.

Și apoi s-a întâmplat meciul ăsta caraghios de tenis, cu un bufon pe care tatăl meu și prietenii lui îl considerau amuzant. Nu aveau nicio îndoială că va câștiga.

Eu și cu mama ne uitam la televizor în tăcere. Nu pot să vă spun cât de îngrozită eram că Billie Jean va pierde. Aveam cam 8 ani, eram în clasa a doua. Dacă ea avea să piardă, aveam impresia că nu voi scăpa niciodată, că fiecare ieșire va fi blocată.

Uralele tatălui meu la fiecare minge pe care ea o pierdea erau terifiante. Stăteam pe jos și mă rugam în tăcere, cum fac copiii: ”Dă Doamne să câștige!” Aveam nevoie ca tatăl meu să piardă. Aveam nevoie ca Billie Jean să-l detroneze.

Eram convinsă că nu voi putea suporta dacă va pierde, dar el a insistat să stau si să mă uit, ca să primesc o lecție. Mereu îmi spunea că sunt prea neastâmpărată, că trebuie să fiu ”îmblânzită”. Că îmi va găsi un bărbat care mă va supune.

Când Billie Jean l-a zdrobit pe Riggs, am văzut pentru prima oară că tatăl meu putea fi învins. Am văzut cum s-a schimonosit de frică, cum a început să mormăie. Și deodată am putut să respir. Am sărit in sus și am început să strig de bucurie. Mama mi-a zis să mă liniștesc, dar n-am vrut. Am știut cu certitudine că există o cale de scăpare.

Nu știu dacă fiica mea își poate închipui acum cât de mult a semănat acel meci cu o ploaie în deșert. Nu știu dacă își poate închipui cât de încătușate erau femeile. Cât de mult mă bucur că ea nu trebuie să se confrunte cu problemele mele si ale mamei mele.

Mama mea avea să-l părăsească pe tatăl meu doi ani mai târziu. Ca și Billie Jean King, avea să lase totul în urmă. A fost nevoită să muncească la o benzinărie, dar nu s-a uitat înapoi. Fiica mea știe că orice hotărăște să fie în viață, e stăpâna propriei identități. Cât de recunoscătoare sunt pentru asta.

Dar să nu credeți că acest gen de bărbați au dispărut. Unii pot fi văzuți și acum în funcții înalte, iar disprețul lor e la fel de rece. Dar azi sunt mult mai multe voci care și-au luat puterea înapoi: copiii mei au acces la mult mai mulți eroi.

Nu știu dacă acest film a reușit să transmită cât de mulți oameni au beneficiat de pe urma acelui meci. Nu a schimbat doar tenisul, a schimbat vieți.”

 

 

*** *** ***

 

 

Ofertă de neratat în Shop-ul 30-0!

30 la sută OFF între 1-8 martie pentru orice tricou pentru femei

Între 1-8 martie, primești 30 la sută reducere în Shop pentru produsele dedicate femeilor din Shop-ul Treizecizero. Adică tricouri, dar și orice bundle sau produs de print* (*excepție).

Folosește codul WOMEN30LOVE în căsuța „Aplică cupon” și primești reducerea.

Plus: fiecare doamnă sau domnișoară care face o comandă primește un cadou!