Opt concluzii după finalul sezonului în ATP: alți campioni de Slam, dar aceeași tripletă dominantă

Adrian Țoca | 29 noiembrie 2014

Anul 2014 n-ar trebui judecat prin prisma impresiei lăsate de Turneul Campionilor. Câteva dintre concluziile acestui sezon, grupate în primul articol dintr-o serie de recapitulări despre 2014

Produse evoMAG.ro

 

Novak Djokovic încheie al doilea an consecutiv în forță

N-a mai fost un finiș fără înfrângere, precum impresionantul tur de forță dat în 2013 și soldat cu patru titluri, dar sârbul a fost din nou cel mai bun jucător de pe final de sezon, cu o singură înfrângere (cu Federer, la Shanghai) și cu trei trofee, la Beijing, Paris și Londra. Ultimele două, în special cel de la Paris (cu un timing excelent) i-au asigurat și locul 1 la final de sezon, ceea ce Nole n-a reușit în perioada similară a anului trecut.

În ceea ce reprezintă un progres fundamental față de prima parte a carierei, Djokovic s-a transformat într-un veritabil expert al finalurilor de sezon, calitate care îi aparținea, în trecut, lui Federer. E un segment al calendarului care îi aduce puncte importante sârbului, într-o perioadă în care restul jucătorilor acuză, de regulă, efectele unui an lung și epuizant. Novak este, de departe, și cel mai bun jucător indoor al momentului, suprafață pe care e neînvins de 31 de meciuri și pe care și-a îndepărtat cu mare ușurință adversarii.

În condiții de joc care se pliază perfect pe stilul său, Nole și-a dominat autoritar adversarii la Londra, în pofida faptului că a jucat cu patru tenismeni obișnuiți să atace. Singurele mici emoții au apărut în semifinale, când un Djokovic vădit emoțional s-a lăsat copleșit de nervi și i-a cedat un set lui Nishikori. „Când joacă la nivelul lui, e prea mult pentru mine. Când joacă bine, nimeni nu îl poate opri nimeni”, a explicat japonezul după meci, o declarație care ilustrează efectele unui Djokovic la nivel maxim.

Novak Djokovic rămâne într-o relație de love-hate cu publicul. Mai mult hate decât love

Episodul “Nishikori” a repus pe tapet unul dintre subiectele băgate la sertar și “uitate” acolo: Novak Djokovic are în continuare o problemă cu un segment al publicului, și, din când în când, ea iese la suprafață invariabil, în ciuda eforturilor admirabile ale lui Nole de a se face plăcut. Discuția e mult mai amplă de atât și merită tratată mai detaliat decât un subpunct într-o listă de idei, dar fiecare tabără are argumentele ei. De ce a format sârbul “tabere”? Pentru că Novak n-a mai rezistat și a luat foarte personal acel episod în care publicul londonez, sătul de seturi dezechilibrate, a celebrat cam prea entuziast o dublă greșeală care relansa setul secund al semifinalei cu Nishikori. Bineînțeles, a urmat o reacție la reacție, publicul a luat, la rându-i, ca pe un afront gestul sârbului de a aplauda ironic, iar Novak a plecat foarte frustrat de pe teren, nu înainte de a pune un punct pe camera de luat vederi și de a răspunde foarte succint la un interviu de pe teren. Aproape trei ore mai târziu, după ce a întârziat cât a putut conferința, liderul mondial a fost foarte acru la discuția cu presa, iar la un moment dat a răbufnit: “Oameni suntem cu toții”.

Ideea e că Novak își anulează foarte ușor, cu o singură reacție de acest gen, ani întregi de eforturi în care a încercat să se apropie de public. Pe cât de inconfortabil este pentru Djokovic să fie mereu sub umbra duo-ului Federer-Nadal în absolut toate topurile de popularitate, oficiale sau neoficiale, pe atât de adevărat e faptul că e unul dintre sportivii cu cea mai mare sensibilitate la public, mereu cu o reacție pregătită la ce se întâmplă în tribune. 

Atâta doar că acest dialog permanent cu tribuna vine cu bune și cu rele: poate fi util (când Novak se alimentează cu energie dinspre fani gesticulând sau cerându-le suportul după punctele importante sau spectaculoase; exemplu: semifinala cu Federer de la USO 11), sau poate fi contraproductiv, când el răbufnește și “pedepsește” publicul pentru propriile nereușite (aplauze ironice, priviri sugestive, mimica feței, body-language-ul care încearcă să-și justifice o eroare tehnică). Ambele scenarii se regăsesc foarte des în tiparul de comportament al numărului 1 mondial, ambele reprezintă o explicație a simpatiilor/antipatiilor publicului. Vorba lui Berdych, lucrurile sunt așa cum sunt și trebuie luate ca atare.

Ca finalul de an să fie și mai neplăcut pentru Nole, finala nejucată cu Federer i-a stricat și mai mult apele sârbului, care a trecut printr-o ceremonie de premiere lipsită de strălucire și a povestit că s-a simțit foarte inconfortabil în momentele în care a ținut trofeul în brațe. 

WTF 2014 – cel mai urât turneu important din memoria recentă? Categoric, da

Au mai fost competiții cu puține meciuri de ținut minte, dar ca World Tour Finals 2014, mai greu de găsit. Maniera în care s-a terminat marea majoritate a meciurilor a fost nu doar dezechilibrată, ci necompetitivă de-a dreptul. Nicio surpriză, din punct de vedere al clasamentului, doar trei meciuri încheiate în trei seturi și unul singur de un nivel notabil. Oamenii s-au întrecut în explicații: oboseala de final de an a celor opt jucători, eforturile depuse pentru calificare, suprafața, care a pus o presiune majoră pe serviciu și i-a dezarmat pe jucătorii de atac, problemele de sănătate sau, pur și simplu, soarta. Până la urmă, a fost o combinație dintre toți acești factori, la care aș mai adăuga unul, deloc amintit: matchup-urile. E un detaliu pe care nu-l poate controla nimeni, dar adevărul e că unele dintre meciurile disproporționate erau “anunțate” a fi așa încă de la tragerea la sorți. Un Djokovic – Berdych, Djokovic – Cilic, Federer – Raonic, Berdych – Cilic sau chiar Murray – Nishikori sunt meciuri lipsite de intrigă și de potențial de spectacol, fie prin prisma istoriei directe, fie prin felul în care anulează reciproc stilurile celor doi combatanți. Doar Federer – Wawrinka a confirmat și pe teren așteptările de pe hârtie. Până la urmă, poate Berdych chiar a fost cel mai inspirat când a explicat: așa a fost să fie.

Produse evoMAG.ro

 

Cea mai frumoasă luptă de calificare și cel mai divers sezon din ultimii ani

Până la urmă, aerul ciudat pe care l-a proiectat asupra sezonului Turneul Campionilor n-ar trebui să fie definitoriu pentru 2014 și nici să șteargă impresia lăsată de două elemente care au definit acest sezon: echilibrul cursei de calificare la Londra și relansarea turneelor de Grand Slam. Pe cât de lipsit de surprize a fost WTF, pe atât de frumoasă a fost lupta de calificare la Londra. Mai important, 2014 a fost anul rebelilor. Până la AO 2014, doar Juan Martin Del Potro reușise să spargă blocul Federer-Nadal-Djokovic-Murray, cei care câștigaseră toate Slamurile jucate din 2005 încoace. În acest an, nu doar că s-a rupt acest lanț istoric, ba chiar outsiderii au făcut remiză cu Big Four, 2-2, apropriindu-și și titlul de la US Open, prin Marin Cilic. Din acest punct de vedere, 2014 a fost un an care i-a împăcat pe toți: și pe cei care își doreau mai mult imprevizibil, dar și pe fanii erei Roger-Rafa-Nole-Andy, cei care nu țin neapărat ca schimbarea să se producă prea rapid.

Noua generație se lasă așteptată

Pe de altă parte, un an cu mai multe surprize nu înseamnă neapărat că se produce și schimbarea de generații. Stan Wawrinka împlinește 30 de ani la anul și numai tânără speranță nu e, elvețianul încadrându-se în ceea ce se cheamă un late bloomer, un jucător cu explozie întârziată. La rândul său, la 26 de ani Marin Cilic este în plin vârf al carierei, momentul în care un jucător începe să atingă maximul potențialului fizic și începe să-și înțeleagă mai bine potențialul și resursele.

Dar întinerirea ar trebui să fie judecată cel mai bine prin prisma numărului de adolescenți din Top 100, iar la acest capitol lucrurile nu stau întocmai promițător. Când este folosit termenul de “noua generație”, comentatorii și analiștii îi invocă adesea pe Raonic, Dimitrov sau Nishikori. Însă, în ciuda unui progres evident, Raonic și-a arătat mai degrabă limitele decât potențialul. Și, cu toate că a avut cel mai bun an al carierei, asta tot nu i-a fost de ajuns lui Dimitrov să termine anul în Top 10. Cât despre Nishikori? La 24 de ani e greu să-l mai încadrezi în noul val.

Afară de cei trei, clasamentul ATP rămâne apanajul veteranilor, la fel ca vinul, mai buni de la un an la altul. Bunăoară, Feliciano Lopez, care tocmai acum, la 33 de ani, a reușit cea mai bună clasare a carierei, un loc 14.

În condițiile acestui gap generațional, sunt totuși câteva nume care au făcut progrese importante în 2014: Nick Kyrgios, australianul care s-a anunțat prin victoria de la Wimbledon cu Rafa, plus valurile făcute la AO, conduce un grup din care s-au mai remarcat Dominic Thiem, Borna Coric, Alexander Zverev sau Thanasi Kokkinakis.

ZorileStore

Câțiva veterani ai Top 10 încep să piardă pasul

2014 n-a fost un an bun chiar pentru toți jucătorii cu vechime din top. Sunt trei nume despre al căror declin se poate face un caz pertinent: David Ferrer, Jo-Wilfried Tsonga și Tomas Berdych. Toți fac parte dintr-o categorie specială: obișnuiți ai Top 10 în ultimii 5-6 ani, toți nume cu greutate, cu un anume nivel al așteptărilor, cu o bază solidă de fani, cu foarte multe performanțe importante, inclusiv finale de Grand Slam și de Masters la activ – adică rezultate care nu-s la îndemâna oricui. Toți împărtășesc însă și un complex în meciurile cu Federer, Nadal sau Djokovic, problemă care s-a acutizat în ultima perioadă și care începe să le marcheze prezentul.

Excepțiile de la regulă (victoriile lui Tsonga cu Djokovic și Federer, cea a lui Ferrer cu Nadal) au venit și ele însoțite de un context care să le ajute, însă, per total, cei trei par “over the hill”. Pe măsură ce avansează în vârstă, ei au tot mai puține soluții contra celor trei, ceea ce le afectează și performanțele din restul meciurilor. Mai grav, încep să arate oarecum blazați. Iar rezultatul s-a văzut la Londra: Ferrer și Tsonga nici nu s-au mai calificat (primul a intrat, totuși, ca rezervă), iar Berdych, deși a prins un loc, a avut o prestație dezolantă în două din cele trei meciuri jucate la O2.

Dacă nu vor reuși să aducă un plus de noutate în jocul și în abordarea turneelor în 2015, grupul celor trei va avea dificultăți și mai mari în a-și proteja locul în elită.

Lupta pentru locul 1 s-a purtat tot între aceleași nume

Cu toate surprizele de la Slamuri, cu toată emanciparea lui Wawrinka, explozia lui Cilic și ascensiunea lui Nishikori, niciunul dintre aceste nume n-a putut genera atâta constanță încât să emită pretenții reale la locul 1, poziție care n-a fost niciodată în “pericol” să scape din controlul Big Four.

La Londra, Nishikori a avut o declarație interesantă după semifinale, când, proaspăt învins de Djokovic cu 6-0 în decisiv, japonezul a spus că abia acum a înțeles cu adevărat cât de mari sunt Federer, Nadal și Djokovic și care este dimensiunea reală a performanțelor acestora. “E cu adevărat impresionant nivelul la care au ajuns ei. Toți trei au câștigat atâtea Slamuri, multe dintre ele consecutive. Pentru mine a fost atâta presiune numai să ajung în finală la US Open, să joc șapte meciuri consecutive într-un turneu. Nici nu pot să-mi imaginez presiunea trăită de ei și tot ce vine la pachet cu presiunea pe parcursul unui an întreg. În special să stai pe locul 1, aș putea băga mâna-n foc că suportă foarte multă presiune, nu doar pe teren, ci în afara acestuia”, a spus Kei, un tribut frumos oferit celor trei superstaruri care au fost implicate, rând pe rând, în discuția despre primul loc, la fel ca în fiecare dintre ultimele 11 sezoane: Rafa Nadal a început anul ca lider, apoi i-a cedat poziția lui Djokovic, care a avut de înfruntat o opoziție solidă din partea lui Federer pe final de sezon. Într-un final, diferența s-a făcut în Slamuri, faptul că elvețianul n-a reușit să obțină un titlu de GS l-a privat de o revenire istorică în fruntea clasamentului.

ATP vs WTA și răsfățul fanilor

Partea bună a lipsei calității meciurilor de la Londra? Pe de o parte, că ne reamintește cât de norocoși am fost, în realitate, în ultimii mulți ani. Atât de răsfățați cu meciuri și performanțe extraordinare încât au ajuns să ni se pară normale. Am trăit și încă mai suntem într-o epocă legendară a tenisului, dominată de trei dintre cei mai buni jucători ai tuturor timpurilor, care au tras după ei nivelul circuitului, dar și nivelul celorlalți jucători din pluton, ducând tenisul masculin la o cotă de popularitate imensă, ceea ce a echivalat cu câștiguri pe linie pentru toate părțile implicate în fenomen. Pe de altă parte, acest răsfăț nu poate să dureze la nesfârșit, iar spectacolul nu este ceva garantat numai prin simpla apariție a unui nume greu la un turneu: aceasta e principala învățătură a celui mai criticat Turneu al Campionilor din ultimii ani.

A doua? Indirect, circuitului feminin i se face puțină dreptate. Circuitul WTA a fost adesea criticat pe nedrept, mai ales pentru că a fost de multe ori comparat cu o generație masculină de excepție. “Așa ceva nu s-ar întâmpla niciodată în ATP”, e o frază folosită adesea de fanii tenisului, cu referire la meciuri disproporționate, lipsite de substanță sau, pur și simplu, turnee în care drama e la ea acasă, dar din motivele greșite. Prin comparație, WTA a avut un Turneu al Campionilor excelent, atât ca nivel de joc, cât și ca promovare, spectacol și impact la public. N-ar fi exclus ca, peste câțiva ani, diferența de impact dintre cele două circuite să scadă chiar și mai mult, ținând cont de faptul că WTA face progrese majore în promovarea propriului business și are deja pregătită o rezervă de viitoare staruri gata să preia ștafeta; în contrapartidă, după ce va rămâne fără supervedetele de acum, ATP ar putea plonja într-o perioadă asemănătoare cu cea de la începutul anilor 2000 în ce privește vidul de putere de la vârf.

TopCeas.ro - Premium

Îți place?
Cele mai noi