On-court coaching: Drumul spre iad este pavat cu bune intenţii

Camelia Butuligă | 30 aprilie 2013

On-court coaching: Drumul spre iad este pavat cu bune intenţii

Meciul dintre Petra Kvitova şi Julia Goerges din turul trei de la Stuttgart n-a fost unul lin. Cu două jucătoare care riscă mult, au un joc de atac şi nu sunt foarte constante, era de aşteptat. A câştigat până la urmă Kvitova: 2-6 7-6(4)6-2. Dincolo de ce s-a întâmplat pe teren, partea care i-a plăcut cel mai mult lui Steve Tignor a fost interacţiunea dintre Petra şi antrenorul ei, venit pe teren pentru o sesiune de on-court coaching. Tignor nu vorbeşte ceha, dar legătura dintre cei doi este atât de bună încât nu trebuie să înţelegi cuvintele. Iată cum descrie el ce a văzut:

“N-a fost o predică sau o hărţuială moralizatoare. Kotyza s-a aşezat pe bancă lângă ea. El a vorbit majoritatea timpului, dar expresia facială a Petrei şi răspunsurile ei dovedeau că asculta şi procesa. Când timpul a expirat cei doi au dat mâna. Petra deja arăta mai bine. Şi s-a văzut: spre deosebire de multe fete care primesc vizite pe teren de la antrenor, jocul Kvitovei s-a îmbunătăţit şi a continuat să crească. “

Tignor are dreptate. Nu mulţi antrenori reuşesc să-şi motiveze elevele asfel încât să vezi imediat un efect pozitiv asupra jocului lor. De fapt, singurul exemplu care-mi mai vine în minte este Sam Sumyk, antrenorul Azarenkăi. Pentru mulţi jurnalişti şi fani, on-court coaching nu pare o idee foarte bună şi rezultatele ei încep să provoace din ce în ce mai multe îndoieli. În acest articol ne vom ocupa de eficienţa (sau lipsa de ficienţă) şi motivele ei, aplicarea şi principalele critici care se aduc on-cout coaching.

Logistica

WTA a introdus on-court coaching (intervenţia antrenorului pentru sfaturi în timpul meciului)  cu scopul de a face tenisul feminin mai interesant pentru spectatori. WTA s-a gândit că discuţiile dintre antrenori şi jucătoare vor adăuga ceva la intensitatea meciului şi vor oferi fanilor un fel de fereastră prin care vor putea vedea în mintea jucătoarelor. Teoretic, pare o idee bună. Dar iată câteva aspecte care fac din on-court coaching o idee din ce in ce mai neconvingătoare.

În primul rând este limba jucătoarelor. Tenisul nu mai este de mult monopolul ţărilor vorbitoare de engleză (sau franceză, sau alte limbi de circulaţie internaţională). În top 10 avem acum o poloneză, o chinezoaică, o nemţoaică, o italiancă care primeşte sfaturi în spaniolă, o cehoaică şi o daneză care primeşte sfaturi în poloneză. Serena Williams este faimoasă pentru faptul că nu cheamă niciodată antrenorul, iar Sam Stosur, foarte rar. Ne mai rămân doar două jucătoare în top 10 care îşi cheamă mai des antrenorii şi primesc sfaturi în engleză: Maria Sharapova şi Victoria Azarenka.

Fanul obişnuit, care nu vorbeşte nici poloneză nici cehă nici chineză nici germană, se va uita lung la monologul unui tip în trening care va revărsa un potop de cuvinte necunoscute asupra jucătoarei. Jucătoare care se va uita de obicei obosită în gol, tăcută, nefăcând nici măcar contact vizual şi ocupându-se mai degrabă cu ştersul cu prosopul şi băutul din diverse sticle. Nu mai vorbesc de faptul că discuţia este de multe ori acoperită de zgomotele ambientului (arbitri dând instrucţiuni copiilor de mingi, muzica şi anunţurile zgomotoase de la difuzoare) sau faptul că antrenorii ţin microfonul neglijent (unii intenţionat) astfel încât acesta captează doar frânturi din ce spun.

Judecând după limbajul corporal defensiv şi necooperant al jucătoarelor, tăcerea lor ostentativă şi manevrarea dubioasă a microfonului de către unii antrenori, mi se pare că nici jucătoarele nici antrenorii nu sunt încântaţi că aceste discuţii sunt publice. Într-adevăr, faptul că o interacţiune este urmărită de milioane de oameni (sau unul doi – numărul contează mai puţin decât faptul că discuţia nu mai este privată, ci publică), schimbă fundamental însăşi natura şi eficienţa interacţiunii. Altfel vorbeşti cu cineva când ştii că nu eşti decât tu cu acea persoană, altfel când ştii că sunt martori. Aceasta este o problemă a on-court coaching: faptul că e public îi scade semnificativ din autenticitate şi naturaleţe. 

 

Principiile

Însă neajunsul fundamental este altul: faptul că într-un sport care se bazează pe rezolvarea problemei de către jucătoare singură este permis amestecul unui factor exterior.

Bruce Jenkins, în Sports Illustrated: ”Unul dintre atributele cele mai importante ale tenisului este că produce atleţi independenţi, care sunt capabili să rezove singuri problemele de pe teren. Jucătorii fie găsesc rezolvări, fie se sufocă şi renunţă sub presiune. În orice caz, fanii primesc informaţii vitale despre capacităţile unui jucător şi ambele tipuri de experienţă sunt utile jucătorului pentru dezvoltarea sa ulterioară. Sau după cum declara recent Chris Evert: „Trebuie să te bazezi pe tine, nu pe altcineva. Puterea trebuie să vină din interior”. Jenkins merge până la a afirma că şi uitatul prea des către lojă este un semn de slăbiciune (şi îi dă ca exemplu pe Murray şi Henin). Odată ce ai intrat pe teren, spune el, restul lumii ar trebui să dispară.

Mary Carrillo observă o altă faţetă a problemei. Fosta jucătoare şi actuala comentatoare tv consideră discriminator faptul că on-court coaching este implementat doar în circuitul feminin: „Avem o istorie de zeci de ani în care fetele au jucat tenis şi au dovedit tărie mentală. Atitudinea lor era: „Dă-mi mingea şi-o să găsesc eu o modalitate prin care să câştig.” Asta e şi frumuseţea acestui sport. Ai o şansă să arăţi fetelor tinere că pot fi puternice şi independente şi apoi vii şi le transmiţi mesajul: „Nu poţi să rezolvi singură problema, pentru că eşti femeie şi ai nevoie de ajutor”.

Rezultate neconvingătoare

Pe lângă neajunsurile fundamentale ridicate de Evert şi Carrillo, on-court coaching a dovedit că mai are o consecinţă neaşteptată. Şi anume, are rezultate opuse asupra jocului imediat. Adică jucătoarea, în loc să joace mai bine după şedinţa tactică şi indicaţiile date de antrenor, joacă mai prost, câteodată atât de drastic mai prost că nu poţi să nu-ţi pui nişte întrebări.

Să ne uităm la nişte exemple recente. Nadia Petrova a chemat antrenorul care i-a spus că face ceva greşit la aruncarea la serviciu şi i-a spus ce să schimbe. După ce a reintrat pe teren, Petrova servit trei duble greşeli consecutive. Sloane Stephens a jucat excelent şi i-a luat un set Radwanskăi la Miami. După ce antrenorul ei a coborât pe teren, Sloane a capotat mental, pierzând următoarele două seturi într-o manieră lamentabilă. Tot la Miami, Sharapova a jucat mai bine ca niciodată şi a reuşit să-i ia un set Serenei Williams după nu ştiu câţi ani. Apoi Hogstedt a coborât pe teren, i-a zis printre altele „să nu se mai vaite” (?) şi Sharapova a purces să se dezintegreze şi ca joc şi mental, pierzând setul trei cu 6-0.

 

Psihologia: aşa nu

Ce se întâmplă? Este „sindromul elefantul roz”. Ştiţi celebra butadă: „La ce te gândeşti dacă-ţi spun: <>? Exact. La un elefant roz! Subliniind defectele din jocul lor, mi-e teamă că antrenorii nu fac decât să le concentreze pe jucătoare asupra acestor defecte, cu rezultate dezastruoase. Dar şi dacă antrenorii n-au decât cuvinte de laudă, zicându-le: „Keep doing what you’re doing” (asta i-a zis Nainkin lui Sloane Stephens), jucătoarea se poate crispa pentru că nu vrea să piardă acest joc bun şi aprecierea antrenorului.

În cartea lui “The Inner Game of Tennis”, la care au făcut referinţă articolele Treizecizero despre transă, Timothy Gallway spune că şi criticile şi laudele sunt la fel de dăunătoare. Ambele nu fac decât să pună presiune pe jucător: criticile pun presiunea deschis exprimată că se va întâmpla ceva negativ dacă continuă aşa şi laudele presiunea mai subtil exprimată că vor pierde ceva dacă nu continuă aşa. Amândouă fac acelaşi lucru. Trezesc Sinele 1 (cel raţional, care judecă şi care e bun la teza la matematică sau când faci lista de cumpărături, dar care ar trebui să doarmă în timp ce joci tenis) şi sabotează jocul curgător al Sinelui 2. Brusc, jucătoarea este conştientă de tot felul de chestii de care ar trebui să rămână inconştientă.

În concluzie, dacă jucătoarea face nişte lucruri prost şi tu de duci şi-i spui ce face prost, nu faci decât s-o concentrezi şi mai tare pe ce face prost. Invers, dacă jucătoarea joacă bine, te duci şi-i spui să facă bine în continuare, punând presiune pe ea şi paralizând-o ca pe omida cu 100 de picioare care n-a mai putut să se mişte după ce a întrebat-o admirativ o vrabie: “Wow, dar cum faci să-ţi sincronizezi atâtea picioare?!”

Poate că atunci când jucătoarea joacă bine e mai bine să nu te bagi, aşa cum nu strigi la un somnambul care merge pe marginea acoperişului, într-un echilibru perfect. Dar când jucătoarea are probleme? Dacă-i dai sfaturi tactice, văd că demersul are efecte negative mai degrabă decât pozitive. De ce? Bănuiesc că e din cauză că problema nu este tehnica sau tactica. Jucătoarea ştie că trebuie să dea mai mult pe rever sau să păşească mai mult în teren sau să aibă răbdare şi să construiască punctul, etc, în funcţie de adversară. Problema nu este planul, ci execuţia, după cum spune Rafael Nadal, unul dintre jucătorii care gândeşte cel mai simplu, profund şi adevărat. Jucătoarea nu poate executa. Şi aici nu ştiu dacă are nevoie de sfaturi tehnico-tactice, pentru că nu îndemânarea este de obicei de vină (şi dacă este, oricum n-o poţi rezolva în mijlocul meciului). Motivul pentru care nu poate executa este că de cele mai multe ori îi lipsesc încrederea şi curajul că poate executa. Deci poate nu de soluţii raţionale are nevoie, ci de înţelegere, suport emoţional şi încurajare.

 

Psihologia: aşa da

Ceea ce mă duce la următoarea idee: poate problema nu este cu on-court coaching-ul în sine, ci cu felul în care este făcut acum de majoritatea antrenorilor, care se bazeză pe sfaturi raţionale şi tehnico-tactice. În vorbele personajului lui Jack Nicholson din „As Good As It Gets”: „Eu mă înec aici şi tu-mi descrii apa!”

Singura sesiune de on-court coaching pe care am văzut-o personal şi care a dat rezultate pozitive atunci când situaţia era neagră a fost cea dintre Sam Sumyk şi Victoria Azarenka în meciul cu Cibulkova de anul trecut la Miami. Atât de mult m-a impresionat, încât am scris un articol atunci despre cum atitudinea calmă şi înţelegătoare a lui Sumyk a schimbat instantaneu panica Vikăi în hotărâre şi a ajutat-o să câştige un meci care părea pierdut. Mi se pare că momentul acela ar trebui introdus într-un manual despre cum să faci on-court coaching. O să reiau pe scurt ce s-a întâmplat.

De notat că Sumyk nu a dat nici măcar un singur sfat tactic de detaliu, în afară de indicaţia generală de a veni mai mult în faţă. Nu i-a spus Azarenkăi cum, pentru că Azerenka n-avea nevoie să i se explice cum. 15 ani de tenis sunt suficienţi ca să înveţi cum. Sumyk n-a vorbit de drepte şi revere, de aruncarea de la serviciu, de lung de linie şi crosuri, de absolut nimic. N-a criticat şi nici n-a lăudat. În cele 60 de secunde cât a stat pe teren, Sumyk n-a părut că zice mare lucru, dar esenţa n-a stat în informaţia verbală, ci în cea non-verbală.

În primul rând, Sumyk a făcut o chestie genială fără să scoată nicio vorbă: a creat un spaţiu fizic de protecţie în jurul Azarenkăi, stând exact în faţa ei, cu un picior pe bancă şi aplecându-se până deasupra ei.  Apoi, al doilea lucru non-verbal care valorează cât un vraf de tomuri: tonul vocii („Tonul bate tomul”, iată care ar trebui să fie noul slogan al antrenorilor de pretutindeni). Un ton potolit, jos şi mai ales un ritm rar al vorbirii poate să calmeze instantaneu şi funcţionează la un nivel mult mai primar şi mai eficient decât toate argumentele raţionale. Cine are câini sau pisici sau alte animale de casă ştie – e dificil să convingi un animal speriat sau agitat să facă ceva cu argumente logice.

Apoi, primul lucru pe care l-a făcut Sumyk când a început să vorbească a fost să recunoască şi să respecte faptul că Azarenka trecea printr-un moment greu („Ştiu că e dificil”).  De obicei antrenorii care coboară nu mai stau să ia la cunoştiinţă starea jucătoarei, ci se năspustesc direct asupra ei cu sfaturile. Nu-i de mirare că majoritatea jucătoarelor nu se uită direct la antrenor. Ei refuză să le recunoască şi să le observe starea, refuză şi ele să-i recunoască şi să-i observe.

Apoi Sumyk i-a spus apoi că trebuie să încerce („Încearcă să-i oferi ceva competiţie”). Nu i-a spus să obţină rezultatul x sau y, ci doar să încerce. Mai mult, să încerce, atenţie, fără să-i pese de rezultat („Vino în faţă. Dacă greşeşti, sau te pasează, cui îi pasă?”)

Azarenka s-a uitat tot timpul la el, şi se vedea pe faţa ei cum cuvintele lui produceau o schimbare. Îmi aduc aminte că atunci când s-a ridicat de pe bancă, Vika avea un pas mai sprinten şi o hotărâre neclintită întipărită pe faţă. Avea de gând să lupte indiferent de ce s-ar fi întâmplat, indiferent de victorie sau înfrângere. Dacă era să moară, măcar să moară luptând,  aşa cum îi spusese şi Brad Gilbert lui Andre Agassi, în pauza de ploaie când Andre era condus cu două seturi la zero de Medvedev în finala de la RG 99: „If you’re going down, at least go down swinging!” Şi această atitudine este scopul pe care-l urmăresc toţi antrenorii cu elevii lor, nu-i aşa? Toate cicălelile, sfaturile, bătaia la cap, toate criticile, laudele, toată presiunea pusă pe ei urmăreşte acest scop: să-i inspire şi să-i facă să lupte indiferent de rezultat.

 

Concluzii

Chiar dacă WTA ar face un manual şi cursuri pentru antrenori, care să-i înveţe cum anume să-şi motiveze jucătoarele, şi chiar dacă toţi antrenorii ar deveni la fel de eficienţi ca Sumyk sau Kotyza în a-şi ajuta elevele, ce facem totuşi cu dilema enunţată de Chris Evert, Carrillo şi alţii: tenisul este un sport individual şi scopul lui fundamental este ca jucătorii şi jucătoarele să rezolve singuri problemele. Aceasta este frumuseţea şi cruzimea şi dificultatea sa şi de aceea ne uităm. Ca să vedem lupta dreaptă între două corpuri şi minţi. Şi ca să învăţăm şi noi ceva din lupta lor şi din felul cum reuşesc sau nu jucătorii să depăşească obstacolele din cale. Deocamdată, din on-court coaching-ul actual, mi-e teamă că singurele lucruri pe care le avem de învăţat sunt poloneza sau chineza. Şi ce să nu zici atunci când vrei să ajuţi altă fiinţă umană aflată în dificultate.

 

Îți place?
2performant

Perseverență. Muncă. Rezultate | Alături de 30-0 de la început

Cele mai noi
comments powered by Disqus