Nadal și Djokovic: 10 concluzii necesare

Adrian Țoca | 11 septembrie 2013

Poate încă nu realizăm, dar asistăm live la o altă bucățică de istorie a tenisului. Ultimul Slam al anului ne-a dat niște răspunsuri și a propus alte întrebări noi. Rivalitatea dintre Nadal și Djokovic deschide calea pentru multe teme de discuție interesante. Câteva dintre ele:

1. Vântul bate acum din altă direcție 

E o concluzie care se cere menționată, dar se înțelege de la sine și aproape că nu mai trebuie comentată. Câștigând pentru a 3-a oară în 2013 cu Djokovic, două dintre aceste victorii fiind în meciuri foarte importante de Slam, Nadal a schimbat complet sensul în care merge această rivalitate memorabilă. În fapt, el n-a pierdut contra sârbului decât o singură dată în ultimele șapte partide directe (culmea, tocmai la Monte Carlo), timp în care l-a învins pe Nole în două finale și o semifinală de Slam, plus în două finale de Masters. Încet, încet, Nadal nu doar că a rezolvat problema de match-up care l-a făcut să sufere atât de mult în 2011 și la AO 2012, ba a și reînceput să-l domine pe singurul jucător capabil să îi stea în cale la ora actuală.

Cumva, finala de la Australian Open 2012, pierdută atât de dramatic, l-a făcut pe Rafa să înțeleagă că poate să pună capăt acelei serii negre: la acel moment, Nole adunase șapte victorii consecutive asupra lui Nadal, toate șapte în finale, unele într-o manieră destul de clară. Paradoxal, dintr-o înfrângere atât de dureroasă s-a născut răspunsul. Nu întâmplător, găsirea soluției la problema Djokovic echivalează cu reîntoarcerea virtuală pe primul loc din lume.


2. Nivelul maxim al lui Djokovic, imposibil pentru Rafa 

Și totuși, Djokovic a avut în mână măcar două dintre aceste meciuri: la Roland Garros a avut break în setul decisiv, în vreme ce la US Open părea aproape desprins în câștigător în setul trei. De fiecare dată a avut șanse să se desprindă cu un dublu break și tot de fiecare dată a lăsat momentul să-i scape printre degete. Deși îl avea pe Rafa în corzi. Mereu foarte coerent în discursul de după înfrângeri, sârbul a conștientizat situația la conferințele de presă de după cele două episoade, asumându-și responsabilitatea pentru ocaziile ratate. Contra lui Rafa, Nole fie a avut dificultăți în a-și găsi cel mai bun joc, fie nu a reușit să și-l mențină prea mult timp, capotând când îi era lumea mai dragă. Până și în victoria de la Monte Carlo, după un prim set perfect, i-a lăsat o portiță lui Nadal în cel secund. Însă, cu mult mai puțină încredere decât acum, acesta n-a putut profita.

Luni noaptea, în seria dintre finalul setului doi și începutul celui de-al treilea, Novak a reușit trei break-uri consecutive și a avut o șansă pentru un al patrulea, luminând terenul cu o serie de lovituri câștigătoare imparabile. “Când Novak joacă la acel nivel, nu cred că îi poate cineva sta în cale”. Recunoașteți declarația? Puteți să înlocuiți “Novak” cu “Roger”, pentru că e un mesaj care se tot repetă, iar expeditorul lui e același. La fel și rezultatele.

3. Setea fantastică de victorii a lui Nadal

Cumva, Novak împarte acum aceeași soartă cu Federer când vine vorba de meciurile recente cu Nadal. Ambii au momente de joc strălucitoare și entuziasmante, dar nu le pot menține atât cât e nevoie. Apoi intervine un moment psihologic ratat și totul se schimbă: Rafa, ale cărui fluctuații în joc sunt mult mai mici, nu lasă aproape niciodată acele turning points să treacă neexploatate; după cum nu va considera niciodată că lupta este terminată până când ultima minge n-a fost jucată și câștigată. Intensitatea lui aproape nefirească îl alimentează, setea de competiție îl animă, iar forța psihică îl ajută să-și subjuge adversarii, supunându-i încet, într-o moarte lentă și dureroasă, în care victima e lăsată în viață doar ca să audă cum îi bate ceasul.


Două declarații ilustrative vizavi de cum gândește Nadal. Întrebat despre punctul de 54 de mingi, reacția lui a fost: “Serios, m-am simțit foarte obosit după acel schimb. Dar oponentul meu va fi și el foarte obosit. Așa că momentul înseamnă o șansă mare pentru mine”. Apoi discuția s-a mutat la ce simțea Nadal după primul set. ‘Când am câștigat primul set cu 6-2, jucând, în opinia mea, un tenis incredibil, m-am dus la scaun și mi-am zis: Acum o luăm de la capăt, pentru că sunt sigur că nu voi putea să joc la fel de bine pentru alte două seturi. E imposibil“.

Într-o declarație, Nadal identifică o oportunitate. Una pe care n-o va lăsa să-i scape din mână (vezi rebreak-ul obținut imediat după acel punct de 54 de schimburi – Rafa are dreptate: senzația a fost că Nole n-a avut suflu la serviciu în game-ul următor). În cealaltă, își refuză sieși perspectiva de a se culca pe laurii victoriei. Mulțumirea de sine e o noțiune străină lui. Găsește o oportunitate – nu te opri până n-o fructifici: iată morișca lui Rafa.   


În plus, nimeni nu e mai tare din punct de vedere mental decât este Nadal. A ajuns să fie un soi de clișeu, dar unul la care nu te poți abține să nu apelezi. Cea mai recentă achiziție făcută pentru staff-ul său de către Novak Djokovic este Wojtek Fibak, fostul antrenor al lui Ivan Lendl, adus să-l consilieze pe Nole pe perioada US Open. Un polonez în vârstă de 60 de ani care a văzut multe la viața lui și care este creditat cu meritul de a fi inventat faimosul poker-face inexpresiv al lui Lendl. Ei bine, imediat după finală, Fibak a spus despre Nadal o frază simplă: “He’s a mental genius”.

N-ar mai fi multe de adăugat peste caracterizarea făcută de Fibak. Poate doar un sumar al meciurilor din 2013 în care Nadal a fost vulnerabil ca joc, a fost expus de către adversari și a văzut înfrângerea profilându-se la orizont, dar s-a extras cumva din situații foarte grele doar datorită voinței sale extreme: cu Gulbis și Del Potro la IW, cu Ferrer la Madrid, iar cu Gulbis la Roma, cu Djokovic la RG, cu Federer la Cincy și din nou cu Djokovic la USO – iată câteva exemple în care, dacă ar fi pierdut, nimeni nu s-ar fi mirat câtuși de puțin.  


4. Serviciul care aduce titluri

Dar nu numai tăria pshică îi obține victorii lui Rafa. Una dintre concluziile generale ale parcursului său infailibil pe hard a fost că jocul lui Nadal a devenit mult mai agresiv. E o posibilă consecință indirectă a pauzei de anul trecut: cum ți-ai putea menaja mai bine corpul decât încercând să câștigi meciurile mai repede? Însă seria de succese pe hard s-a construit în jurul serviciului care i-a adus multe puncte gratis și i-a cimentat și mai mult încrederea. Graficul de mai jos, realizat de IBM înainte de US Open (dar care, exceptând câteva cifre, își păstrează valoarea mesajului și după USO) este elocvent.  


5. Prea mulți pași falși: Nole și-a pierdut din strălucire în 2013

Scriam mai sus despre Djokovic și despre momentele ratate contra lui Rafa. Dar nu numai cu Rafa a pierdut sârbul meciuri strânse anul acesta. 2013 încă nu e terminat, dar sentimentul este că scutul de invincibilitate al lui Nole s-a făcut nevăzut. Pe Novak încă îl ține sus performanța din Australia, dar, afară de ea, Novak și-a cam ratat majoritatea obiectivelor. Ceea ce obișnuia să câștige anii trecuți, războaiele strânse adică, a început acum să piardă. Nu pe toate, bineînțeles: vezi cele două episoade cu Wawrinka, mai ales cel de la AO, vezi meciul cu Delpo de la Wimbledon.

Dar sunt prea multe meciurile în care Novak a părut trădat de încrederea în sine. Dacă Rafa s-a salvat din multe situații complicate, la Djokovic a fost exact invers. Întâi a pierdut cu Delpo la IW și cu Haas la Miami. Apoi a câștigat la MC și totul părea din nou grozav și sub control, dar a venit înfrângerea cu Dimitrov de la Madrid, unul la care, cu tot publicul potrivnic de atunci, tot n-are multe scuze. După care a pierdut până și cu Berdych la Roma (“până și cu”, în sensul că îl domina autoritar pe ceh la H2H), iar marele său obiectiv, Roland Garros, s-a terminat cu un eșec foarte dureros. În finala de la Wimbledon a fost complet absent, și nici sezonul de hard nu l-a salvat: Nadal l-a oprit în semifinala de la Montreal, iar Isner, în sfertul de la Cincy. Ceea ce ne duce la punctul următor:   

6. Djokovic face tranziția de la vânat la vânător 

E greu să spui, chiar și pentru un tip cu pretențiile lui Nole, că 2013 (încă nu e gata, apropo) e un an slab. E greu să cataloghezi drept “slab” un an cu un titlu de Slam, două finale și o semifinală, an în care a fost lider (cel puțin) 9 luni. Dar e cert că Djokovic are nevoie de un 2014 … diferit. Mai ales în eventualitatea în care, așa cum se prognozează acum, va petrece o vreme în umbra lui Nadal, în clasament. Are nevoie, cum spuneam și în preview-urile finalei USO, de o victorie mare, care să-i redea încrederea și să-l revalideze. Are nevoie de un titlu și altundeva decât AO (nu că ar fi vreo problemă dacă va câștiga iar acolo).

Nu e nevoie să-și dea lumea peste cap și să schimbe fundamental ceva. Nici vorbă. Jocul e acolo, îl are; iar așa numita “prime”, vârful carierei adică, este acum. Trebuie doar să se așeze un pic și să fie ceva mai consecvent. Finala cu Nadal a fost o bună ilustrație în acest sens: erau momente când trebuia să fie mai agresiv, dar alegea să aștepte, după cum au fost momente când trebuia să joace mai prudent, dar opta să forțeze, sfârșind printr-o greșeală.

Cu alte cuvinte, prea multă oscilație între “excepțional” și “absent”, și prea dese căderile bruște. Nu doar într-un meci în particular, dar și pe parcursul turneelor. Multe dintre înfrângerile amintite la punctul anterior fuseseră precedate de adevărate lecții de tenis, victorii obținute în maniera 2011. Ca și cum i-ar fi lipsit convingerea în acest an. O toamnă solidă nu i-ar strica sârbului.


7. E realist să ne gândim că Rafa și Djokovic vor monopoliza 2014?

La acest moment, da, așa pare. Este riscant să faci calcule cu un sezon înainte, pentru că lucrurile evoluează rapid. Cu un an în urmă, când Nadal era undeva acasă, iar în presa de specialitate ploua cu texte despre transformarea lui Rafa într-un jucător part-time, valabil doar pe zgură, ei bine, atunci n-ar fi pariat nimeni nicio ceapă degerată pe performanțele pe care le-a realizat în 2013. La fel și în cazul lui Federer, care în aceeași perioadă a anului trecut ocupa primul loc, iar acum e într-o cursă contracronometru ca să prindă Londra. Cine știe dacă nu cumva la anul va fi invers?


Însă, păstrând niște proporții, este foarte realist să ne gândim că Djokovic și Nadal ar putea monopoliza circuitul în 2014. Perspectiva unui sezon cu multiple finale între cei doi nu e deloc exagerată. Afară de Murray, nimeni nu mai pare capabil să se ia la trântă cu Nole și Rafa pe termen lung. Cei doi sunt la fel de buni pe orice suprafață, au (cu foarte mici excepții) puține derapaje sau eliminări în tururile inaugurale ale turneelor și mai au multe socoteli de încheiat unul cu celălalt. La AO și RG sunt favoriți cerți să ajungă în finală, la Wimbledon ar putea face la fel, iar la US Open au jucat trei finale în ultimii patru ani. 37 de meciuri directe acum? Nu vă mirați dacă ajungem la 50 în 2015. Ceea ce ne duce la…

8. Momentul Australian Open 

E încă devreme (mai sunt 124 de zile până la primul meci), dar Australian Open se profilează deja drept un turneu de o importanță fantastică. Sigur că finalul actualului sezon va mai modifica niște detalii, dar în termeni de Slam, AO are, pentru eroii acestui articol, o însemnătate enormă. Melbourne este casa lui Nole, și va dori să-și apere cu dinții această ultimă cetate, locul de unde și-a început, practic, urcușul. și unde a fost absolut invincibil în ultimii trei ani. Dar pentru Nadal, AO poate fi un fel de trambulină către și mai multă glorie. Dacă îl va câștiga, își va asigura locul 1 pentru cel puțin o jumătate de an, iar (și aici speculez) în vara lui 2014 am putea să-l vedem pe Rafa intrând la Wimbledon în calitate de deținător a trei dintre cele patru Slamuri. Plus încă un foarte ‘mic“ amănunt, pe care îl găsiți la punctul 10.


9. Nadal este primul om care câștigă cel puțin un Slam 9 ani la rând

Un element statistic care a trecut un pic neobservat: la 27 de ani, Nadal a devenit primul jucător din lume care câștigă cel puțin un turneu de Grand Slam vreme de nouă sezoane consecutive. Seria a început în 2005, cu titlul de la Roland Garros, obținut într-o finală cu Mariano Puerta, iar cele mai multe au venit în 2010, trei la număr. Cel de la US Open i-au ridicat totalul la 13, ceea ce înseamnă că…


10. Discuțiile despre Greatest Of All Time prind din nou viteză. Rafa – Federer 13-17


Titlul obținut luni de Rafa a dat startul unei avalanșe de articole despre perspectiva ca Nadal să-l ajungă din urmă pe Federer la titlurile de Slam, acest indicator final (dar nu singurul) al discuției despre cel mai bun din toate timpurile. E o temă care reapare aproape după fiecare Slam și care nu va fi, cel mai probabil, niciodată decisă, cu atât mai mult pe măsură ce Rafa se va apropia de Federer.

Ca și cum fanii celor doi mari campioni n-ar fi fost și așa destul de divizați, nu există o temă mai sensibilă, mai subiectivă și care să fie dezbătută mai aprins decât aceasta. Strict matematic, Federer părea în siguranță la finalul anului trecut, cu Rafa pe bancă și cu un avans de șase titluri, dar anul excelent al spaniolului a redus din handicap. După cum observa Steve Tignor, Nadal a evoluat în câteva zile de la “deja are 27 de ani” la “n-are decât 27 de ani”. În sensul că 4 Slamuri, cât îi mai lipsesc, sună drept un obiectiv foarte tangibil. În spiritul lui caracteristic, Rafa a refuzat să se lase atras de magnetismul unui astfel de subiect, preferând să spună că “13 este un număr minunat, mai mult decât aș fi putut să visez sau să cer”. Cu argumentul invincibilității de la Roland Garros în spate, turneu de la care mai poate aduna măcar două sau trei titluri în următorii ani, șansele lui arată însă mai promițător ca niciodată.

 

Îți place?
2performant

Cele mai bune jucătoare de tenis sunt la Singapore. Cei mai buni generatori de vânzări online sunt în Affiliate Ranking by 2Performant

Cele mai noi