Kerber câștigă două titluri consecutive, dar poate fi sezonul de zgură altceva decât o afacere în trei, Serena – Maria – Simona?

Treizecizero | 27 aprilie 2015

Succesul lui Kerber a dinamizat lupta din partea de jos a Top 10, dar poate el să inspire și alte jucătoare în turneele mari pe zgură? Istoria ultimilor ani și rezultatele din acest sezon par a spune că în seria Madrid – Roma – Roland Garros, trei jucătoare sunt marile favorite

Angelique Kerber s-a învârtit de un start de sezon slab, iar consecința e că a ieșit din Top 10. Experiența a ajutat-o, în loc s-o afunde și mai mult. Așa că, după ce a survolat un prim meci la Charleston în care n-a fost departe să piardă, cel cu Evgenia Rodina, Angie s-a ambalat într-o serie neașteptată, dar foarte spectaculoasă de victorii, 11 la număr. O serie care i-a adus două titluri, la Charleston și la Stuttgart, i-a adus trei victorii contra unor jucătoare de Top 10 și i-a mai adus înapoi și pofta de joc. Am văzut câteva dintre aceste meciuri, inclusiv cel cu Rodina, iar morala ar fi că Angelique joacă acum cu o vivacitate ce i-a lipsit în ultimul an; nu degeaba ea a fost criticată adesea pentru pasivitate. În primele trei luni ale acestui sezon, nici măcar pasivitatea nu mai era un termen bun pentru Kerber. Noul cuvânt-cheie era demoralizată. 

În schimb, între Charleston și Stuttgart, cu un intermezzo-blitz prin Rusia (un 6-1, 6-0 cu Pavlyuchenkova în Fed Cup), am văzut câteva din motivele pentru Angie a stat în Top 10 atâta timp. Printre ele, calități fizice admirabile și o defensivă-tanc atunci când e într-o zi bună, care îi permite să stea în schimburi și să salveze puncte ca și făcute, improvizând un răspuns, ba mai mult, folosindu-se de viteza cu care vine mingea, redirecționând-o în lung de linie sau în cross. În plus însă, Kerber a fost explozivă pe forehand în toate aceste meciuri câștigate în serie, lovindu-l lung, cu tărie și cu multă precizie, în special în lung de linie, parte de pe care își câștigă pâinea. Disponibilitatea ei de a nu lăsa nicio minge scurtă netaxată a ajutat-o în multe momente dificile (remember meciul cu Irina Begu) și, treptat, a alimentat-o cu încredere, ajutând-o să întoarcă seturi și meciuri din posturi care au evoluat de la greu la cvasi-imposibil (vezi decisivul cu Wozniacki, întors de la 3-5), tocmai pentru că a avut curajul să-și asume riscuri. 

Concluziile pe repede-înainte ale acestei salbe de victorii? În primul rând, ieșirea din Top 10 pare să fi fost un blessing in disguise, exact genul de brânci din exterior care, cuplat cu scăderea presiunii, să te ajute să-ți redescoperi plăcerea și să te redescoperi pe tine, ca jucător. De altfel, majoritatea jucătorilor și jucătoarelor din Top 20 ATP și WTA sunt datori cu astfel de căderi, cumva inevitabile, fie că sunt cauzate de accidentări, conjuncturi personale nefaste sau pur și simplu intrarea într-o zonă în care e nevoie de o schimbare. Cei mai mulți dintre ei folosesc astfel de perioade ca sursă de inspirație pentru a o lua de la capăt și a aduce elemente noi în jocul sau în echipa lor. Așa că ei sfârșesc prin a se folosi de o pasă neagră ca să dea startul uneia bune. 

Ce au însă în comun acești sportivi e că nu-și pierd mai niciodată încrederea și răbdarea, păstrând imaginea de ansamblu, deși nu întotdeauna e cel mai simplu lucru de făcut. În vreme ce de pe margine li se aruncă reproșuri sau li se cer schimbări dramatice, ei rămân consecvenți și încrezători în abilitățile lor. E și cazul lui Kerber, care spunea după titlul de la Stuttgart că n-a încetat niciun moment, în timpul crizei de formă de la începutul anului, să creadă că e doar o pasă neagră temporară. 

Altă concluzie e, așadar, că niciodată (afară, bineînțeles, de cazuri complet nefericite, cu probleme de sănătate grave) nu putem scoate din cărți cu adevărat un jucător care a fost acolo sus și are experiența anterioară, are o echipă valoroasă lângă el, știe drumul, știe ce trebuie făcut ca să se reîntoarcă. Adesea alunecăm în păcatul desconsiderării unor jucători și îi scoatem prea ușor și prea repede din cărți, însă acolo unde este calitate, mai devreme sau mai târziu lucrurile vor reintra în normal. Sezonul este lung și îți oferă numeroase posibilități de reviriment, și nu o dată s-a dovedit că lucruri aparent dificile pe termen lung au devenit, brusc, posibile într-o perioadă scurtă, când puzzle-ul se completează dintr-o dată, iar totul devine natural și firesc. Însăși explozia Simonei Halep din 2013, cu două titluri în două săptămâni succesive pe două suprafețe diferite (urmate ulterior de alte patru), e un exemplu. Nu înseamnă că fiecare jucătoare poate ajunge în Top 3 mondial. Dar fiecare are șansa de a-și atinge maximul personal și chiar să și-l depășească. Performanță care, pentru mulți sportivi, înseamnă împlinirea profesională. Adică ce caută fiecare dintre noi.  

Așadar, Angelique Kerber a câștigat două titluri la rând pe zgură, culmea, suprafața ei mai puțin preferată. Până acum, cel puțin. La rândul ei, Caroline Wozniacki a făcut o finală la care se așteptau puțini, iar împreună, cele două au oferit un set decisiv și o finală excelentă, la o zi după ce Caro și Simona au făcut unul dintre meciurile anului. 

Dar înseamnă asta oare că sezonul de zgură va putea lăsa loc de o surpriză majoră, iar alte nume se vor implica în lupta pentru cele trei mari trofee care urmează? Înseamnă că fetele care nu agreează zgura își vor descoperi, brusc, abilități și vor câștiga meciuri în serie pe această suprafață? Hm, pentru ambele întrebări, răspunsul este puțin probabil.

La cum au mers lucrurile până acum în WTA în acest sezon, pare greu de crezut că în seria Madrid – Roma – Roland Garros va fi loc de altcineva decât tripleta Serena Williams – Maria Sharapova – Simona Halep.

Argumentele sunt simple, grele și ușor de enumerat. Cele trei au câștigat toate titlurile importante ale anului. Cele trei sunt cele mai bine echipate pentru această suprafață. Cele trei au adunat împreună rezultate importante în edițiile din ultimii ani. În frunte cu Serena și Sharapova, desigur. Din 2011 încoace, Roma le are doar pe ele două drept campioane, fiecare în câte doi ani. La Madrid, ele s-au impus în ultimele trei ediții: Serena, de două ori (2013 și 2012), iar Masha, anul trecut. În fine, la Roland Garros, tot ele au câștigat în ultimii trei ani. La rândul ei, Simona vine cu performanțe importante la fiecare: semifinală la Roma în 2013, finale la Madrid și la Paris în 2014. 

Un alt argument este seria de probleme pe care le înfruntă celelalte jucătoare din Top 10. Kvitova abia a revenit după o pauză de reîncărcare, iar zgura, exceptând acel titlu de la Madrid, n-a propulsat-o prea des în finale. Bouchard e în tot soiul de probleme și probabil că o așteaptă și pe ea o ieșire din Top 10, la fel ca pe Kerber. De urmărit când se va produce revenirea. Caroline a făcut o finală pe zgura indoor de la Stuttgart și a cules aprecieri pentru jocul ei de până în momentul în care a avut 5-3 în decisivul finalei, dar zgura de la Paris nu a avantajat-o până acum. Ana Ivanovic pare să fi uitat de revirimentul spectaculos de anul trecut și navighează în ape tulburi. Makarova rămâne o jucătoare competentă, dar care pare să-și fi atins potențialul maxim. Petkovic e mereu o prezență fascinantă, dar cu limitări vizavi de cât de departe mai poate urca, iar Radwanska a trecut prin toate chinurile anul acesta, sfârșind prin a pune capăt parteneriatului cu Navratilova. La rândul ei, de undeva din exterior, Azarenka lucrează, dar ea n-a strălucit la Roland Garros nici în perioada ei de glorie. Sunt vremuri grele pentru destule fete cu nume, iar lupta s-a mutat mai degrabă la marginea de jos a Top 10, unde este multă agitație; încă un motiv pentru care revirimentul lui Kerber (și, într-o măsură mai mică, al lui Wozniacki) e binevenit la acest moment. 

Din acest unghi, pare improbabil ca vreunul dintre cele trei turnee mari care urmează să fie câștigate de cineva de la locul 4 în jos. Sau pare terenul potrivit ca un outsider ignorat acum de toată lumea să sprinteze pe exterior și să provoace o surpriză de proporții. Suspectele de serviciu? Poate Muguruza, poate Bacsinszky, poate Bencic. Poate Irina?

Bineînțeles că Surprizele sunt inevitabile, iar la un anumit punct, oricare dintre Serena, Maria sau Simona le pot cădea victime, însă ar fi un eveniment notabil ca toate trei să piardă devreme în același turneu. Dar raționamentul la îndemână pare să arate spre același trend valabil de la începutul anului: o luptă în trei.

| Foto: Jimmie48 Tennis Photography

Îți place?
Susține Treizecizero
Sprijinul tău e esențial ca să putem produce acest conținut. Susține-ne pentru un jurnalism de sport cât mai relevant și valoros!
Prin cont bancar:

IBAN RO51RNCB0079145659320001

Asociația Lideri în Mișcare,

Banca Comercială Română

Treizecizero.ro Abonează-te la 30-0+
Cele mai noi