Jurnal de RG: Prima dată la Paris!

Camelia Butuligă | 28 mai 2014

Jurnal de RG va fi o altă rubrică permanentă pe perioada Roland Garros 2014. Nu uitați să urmăriți următoarele articole!

De câte ori plec într-o călătorie lungă, oscilez cât e ziua de mare între două atitudini opuse: pe de o parte panica pregătirilor şi stresul că voi uita ceva esenţial şi pe de altă parte relaxarea că totul va fi bine şi că a pleca la drum este simplu ca bună ziua. Prima vine din moşi strămoşi, când lumea dincolo de pragul casei, curţii şi satului era o mare necunoscută şi oamenii se închinau înainte să pornească la drum mai lung. A doua este atitudinea lumii de acum, unde dacă ai un smartphone, card şi buletin, poţi să mergi oriunde în doi timpi şi trei mişcări. Poţi cumpăra ce-ţi trebuie pe drum.

Deşi sunt adepta celei de-a doua filozofii, am crescut şi eu cu părinţi şi bunici care au trăit în nişte vremuri mai puţin mobile şi prietenoase decât cea de acum. Aproape nimic nu era uşor. Cele mai triviale acţiuni, pentru care acum nu mai trebuie să ridici un deget pentru că se fac automat, erau ca nişte munţi de escaladat, plini de capcane şi pericole. Pentru părinţii şi bunicii mei şi probabil întregile lor generaţii, o zi obişnuită semăna cu excursia lui Frodo spre Mordor. Va reuşi eroul nostru să ajungă la sfârşitul zilei întreg la trup, suflet şi minte?

Din această cauză, călătoriile, deja pline de necunoscute, erau abordate ca muncile lui Hercule: se presupunea de la inceput că totul va fi dificil, fiind luate în considerare toate scenariile apocaliptice posibile. Cam ca abordarea „Rafa Nadal” a meciurilor. Partea bună era că, pornind de la asemenea aşteptări scăzute, orice devenea bonus: însuşi faptul că supravieţuiai şi ajungeai la destinaţie întreg era considerat o victorie. Partea proastă (cel puţin în cazul meu) era că stresându-mă atâta pentru fiecare mic amănunt, ajungeam la destinaţie cu nervii praf, prea epuizată să mă bucur şi să înregistrez ce se întampla în jurul meu. Când vine vorba de călătorii, cred că prefer abordarea „Roger Federer”: totul se va rezolva, lumea va fi prietenoasă şi gata să te ajute, everybody is #excited. Chiar dacă nu e aşa tot timpul, #obviously.

Bun, deci am pornit la drum spre Roland Garros. E prima dată când particip live la Openul francez şi a doua experienţă de Grand Slam, după Wimbledon 2009 #excited. Mi s-a spus că e cum nu se poate mai diferit de Wimbledon. S-au menţionat cuvinte ca „relaxat”, „boem”, „intim”, „vintage”, „aglomerat”. Deja prevăd o senzaţie de familiaritate, aceeaşi pe care o simt de fiecare dată la Paris şi pe care am căutat-o în zadar la Wimbledon şi Londra. De fapt, am o teorie despre Paris şi Londra: e imposibil să-ţi placă amândouă. Ori, ori. Sunt prea fundamental diferite, prea incompatibile. E ca şi cum ai zice că-ţi place în aceeaşi măsură Nadal şi Federer. E imposibil.

Apoi, sunt curioasă cât de mult va semăna Roland Garros-ul văzut live cu cel văzut la tv. Wimbledon-ul a fost năucitor de diferit. La televizor se vede sobru, strict, încheiat până la ultimul nasture. La faţa locului este haotic, aglomerat, cu mulţimea pestriţă, arsă de soare şi permanent cherchelită de la Pimms îmbulzindu-se prin complexul curăţel, care ascunde sub faţada victoriană cât de high tech şi cât de bine administrat este de fapt totul. Wimbledon-ul apare ca o mare petrecere în grădină la câteva ore bune de la începere, când lumea s-a făcut comodă şi unii invitaţi s-au apucat să joace tenis, iar restul se uită, comentează de pe margine sau sunt trântiţi pe iarbă la umbră. E o discrepanţă aşa de mare între relaxarea burgheză de pe alei şi dramele din teren, în mare parte pentru că iarba proaspătă, de un verde perfect, atenuează orice sunet al adidaşilor şi al efortului fizic. Ridici din sprâncene surprins când îl vezi pe Tommy Robredo căzând în genunchi recunoscător după un meci de turul 1 câştigat în 5 seturi şi te întrebi ce l-a apucat. Wimbledonul are ecouri de Hunger Games, doar că nu moare nimeni. Fizic, cel puţin.

Cred că zgura va salva Roland Garrosul de senzaţia suprarealistă pe care am avut-o la Wimby, că mă uitam la un film unde totul era coregrafiat sau CGI. Zgura e messy, e gălăgioasă, îţi înroşeşte şosetele, scrâşneşte sub adidaşi şi-ţi aduce aminte în fiecare secundă că ce fac jucătorii pe teren e greu, e muncă, e chin. Zgura e realistă. Iarba e… mieroasă şi înşelătoare. Poate de aceea o ura Safin şi zicea că e bună doar ca furaj, nicidecum de suprafaţă pe care să faci un sport atât de solicitant ca tenisul?

Apropo de ruşi, anul acesta se împlinesc 10 ani de când în finala feminină s-au întâlnit Myshkina şi Dementieva. Pare acum o mie de ani, nu 10. Amândouă s-au retras de ani buni, Dementieva după o carieră lungă şi titrată, dar din care lipseşte acel definitoriu tiltu de Grand Slam. Myskina, pe de altă parte poate fi considerată uşor „a one-Slam wonder”. După acel RG câştigat în 04 şi-a pus racheta în cui şi şi-a văzut de viaţă. E o întrebare bună asta: care e mai dezirabilă, cariera Dementievei sau cea a Myskinei. Indiferent de domeniu – multe victorii mijlocii, sau o victorie mare neconfirmată? E ca întrebările alea: ce preferi, să ai un metru înălţime sau trei? N-ai cum să câştigi, oricum ai da-o. Şi când te gândeşti că 90% din cei care joacă tenis profesionist nu ajung nici măcar la aceste două variante „ingrate”.

Dar bănuiesc că totul depinde la ce nivel te raportezi. Dementieva era suficient de talentată să considere în sinea ei că merita un Slam, sunt sigură. Faptul că nu şi-a confirmat potenţialul deşi a jucat mai bine de 10 ani în circuit ne arată că deschiderile nu sunt atât de multe şi trebuie să profiţi când ai ocazia.

S-ar putea ca tabloul de anul acesta la feminin să fie una din acele deschideri pentru Simona Halep. Le-a amânat până în finală pe Serena sau Maria, Vika nu participă, iar Na Li, cu care împarte jumătatea de tablou, poate avea zile vulnerabile. Bineînţeles, sunt mulţi de dacă, dintre care cel mai mare este ca Simona să fie aproape de 100% fizic şi apoi să gestioneze bine vremea proastă din prima săptămână. De asemenea ar mai ajuta şi dacă zeii tenisului le-ar da nişte bobârnace principalelor rivale şi le-ar mai elimina înainte să-i iasă în cale Simonei. Trebuie să recunoaştem că până acum, sorţii au fost destul de favorabili.

Însuşi faptul că ne întrebăm cam uimiţi „Poate Simona să câştige RG?” e o problemă pe care mulţi fani şi-ar dori să o aibă. Cum spuneam, pentru 90% din jucători nu se ajunge niciodată la această întrebare. E bine să te duci la Roland Garros într-un an în care există o miză mare pentru cineva din România. Dacă Wimbledonul 2009 mi-a rămas în memorie ca Wimbledonul „Andy Murray”, acest RG poate o să fie Roland Garrosul „Simona Halep”. Sunt timpuri bune acestea pentru a fi fan tenis din România.

Îți place?
2performant

Perseverență. Muncă. Rezultate | Alături de 30-0 de la început

Cele mai noi