Impresii de final. Văzute și nevăzute la Roland Garros: despre pălării, priviri, servicii, fluierături și steaguri

Camelia Butuligă | 9 iunie 2015

Ce ne-a însoțit în turneu la toate meciurile de pe Chatrier? Steagul românesc, pus acolo sus în onoarea finalei de anul trecut, alături de celelalte țări care au avut reprezentanți în finalele de simplu.

Acum, că Roland Garros 2015 s-a terminat şi ziua de ieri mi-a permis să iau distanţă (şi la propriu şi la figurat) de Paris, vreau să adun aici toate lucrurile prea mici sau prea mari pentru a încăpea în articolele zilnice transmise de la faţa locului. Tot ce mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut la acest turneu, tot ce-am observat, m-a luat prin surprindere, sau n-am înţeles. 

Încă odată, să începem cu cele bune. Francezii ştiu să organizeze un turneu. Roland Garros are o imagine foarte bine definită, în acord cu ce înseamnă „franţuzesc” sau perceput ca atare. Interfaţa cu publicul este asigurată de stewarzi, băieţi şi fete, tot timpul drăguţi, disponibili şi zâmbitori. Fetele sunt îmbrăcate în rochii care aduc aminte de anii 1920, poartă ruj roşu şi părul strâns în coc. Băieţii sunt îmbrăcaţi pastelat, cu pălării fedora estivale. Te salută şi se uită în ochii tăi de câte ori treci pe lângă ei. Nu mi s-a zis „madame” de atâtea ori în toată viaţa mea: „Bonjour, madame!”, „Merci, madame!”,” Au revoir, madame!”. Câtă aversiune aveam eu pentru românescul „doamnă”, care mi se părea că poartă cu sine o îmbăţoşare nefirească, pe atât de simpatic mi-a devenit „madame”. Contextul e totul, bănuiesc. 

Pe lângă stewarzi, să-i remarc şi pe copiii de mingi, tot timpul exemplari, fie că serveau pe Chatrier sau pe Terenul 16. Tot timpul alerţi, indiferent de vreme sau oră, tot timpul extrem de rapizi şi de bine instruiţi: rareori o mişcare în plus sau în minus, totul pentru a-i servi şi a-i ajuta pe jucători. Bineînţeles, au fost şi faze simpatice, când interesul jucătorului a venit în contradicţie cu datoria de copil de mingi. Pe un teren secundar inundat de soare, Pico Monaco a trimis un copil de mingi să-i ducă la pauză o rachetă la racordat. După ce acesta a plecat, s-a gândit să mai trimită una. Aşa că i-a dat-o pe a doua copilului care-i ţinea umbrela. Acesta a avut un moment de ezitare: „Bine, dar eu trebuie să ţin umbrela!” Au urmat câteva secunde de confuzie, în care Pico trăgea să-i ia umbrela din mână şi îl împingea să fugă mai repede cu racheta la racordat. În hazul general, copilul a fugit până la urmă, lăsându-l pe Monaco să-şi ţină singur umbrela, demn ca o domnişoară din secolul 19. 

BRD Insider

Publicul francez, cum am mai spus, se remarcă prin trei lucruri: cât de bun cunoscător al jocului este, cât de vehement îşi încurajează conaţionalii („Allez Alize! Lache-pas, Cornet! Tu va gagner! T’es le meilleur, Jo! Trebuie să-l baţi, nu vezi că e îmbrăcat în pijama?!” etc) şi cât de rapid huiduie cea mai mică tentativă de a contesta deciziile arbitrilor (nimeni nu a fost scutit, cel puţin nu-i puteam acuza de favoritism aici; au fost fluieraţi şi ai lor, şi Rafa, şi Federer, absolut toţi). Am întrebat un francez de la centrul de presă care e treaba. Mi-a spus un pic jenat că ştie că la niciun alt Grand Slam nu este aşa, dar francezii mereu s-au comportat aşa, din cele mai vechi timpuri. Probabil, când a decis să-i cucerească, galii l-au fluierat copios pe Cezar înainte să se bată cu el. Ideea din spatele fluierăturilor nu este deloc meschină, dimpotrivă: ei consideră că este lipsit de fair play să conteşti deciziile oficiale, oricare ar fi acestea. 

Ce nu-mi place la parizieni este aparenta lor surzenie, lentoare, chiar imobilitate când se află pe domeniul public. Oamenii ăştia parcă nu văd şi nu aud ce e în jurul lor: să te ferească Dumnezeu să vrei să depăşeşti un grup de francezi care s-au hotărât să se proţăpească în mijlocul trotuarului (cum se întâmplă deseori). Poţi să strigi „Pardon!” în urechea lor până nu mai poţi. Până nu-ţi faci loc ca la rugby, nu-i poţi disloca. Pe de altă parte, nesimţitori la orice aglmeraţie, sunt în stare să calce nepăsători peste tine, familia ta şi bagajele voastre pentru a ajunge la mult râvnitul scaun gol. Comparativ cu pietonii parizienii, bucureştenii sunt nişte fiinţe minunate şi delicate. Ceea ce nu pot spune despre şoferi: ai lor sunt exemplari. Nu am fost claxonată sau mârâită niciodată din motor, deşi am traversat de multe ori pe roşu (în Paris mai toţi traversează pe roşu, pare mai sigur, la cât de ciudat le sunt sincronizate semafoarele…)

Să trecem acum la chestii legate de joc. Mai ales lucruri pe care nu le vezi la televizor. Prima este legată de managementul vitezei mingii. Am căpătat obiceiul să mă uit la tabela de scor, unde este afişată şi viteza serviciului. Este fascinant cum jucătorii nu servesc tot timpul cu cât ar putea, ci adaptat la situaţie. De ce să te omori aiurea când poţi să câştigi şi servind la trei sferturi din viteză? Toţi o fac: Nadal a început abia în meciul cu Djokovic să servească spre 200, restul le-a câştigat cu medii de 185/150 pe primul şi al doilea. Serena a fost dominată cât a stat sub 180, odata ce a trecut de 190, a jucat singură. Wawrinka a scos serviciul bombă de la naftalină când i-a trebuit şi cu Federer şi cu Jo, şi cu Djokovic. Este crucial pentru desfăşurarea punctului cu ce viteză serveşti, şi la fete, şi la băieţi. Şi este fascinant cum pot cei mai buni să-şi ajusteze din butoane viteza, nu numai a serviciului, dar şi a loviturilor. 

Ce mi-a mai plăcut? Cât de bine aleargă toţi la scurte, cum îşi pregătesc racheta ca o lopăţică, cum prind mingea şi cu câţiva milimetri înainte de a ateriza. Chiar cei care nu par foarte sprinteni, ca Wawrinka sau Serena. Apărarea absolut monumentală a lui Nadal şi felul care ştie mereu ce va juca pe următoarea lovitură. Este unul dintre cei mai buni atleţi şi vizualizatori ai terenului, şi a jucat anul acesta la probabil 60% din capacitatea maximă din vremurile de glorie. Scary stuff. Legătura neîntreruptă dintre jucători şi tribună. Nu numai cu loja, care este tot timpul parte dintr-un dialog nespus (sau spus) cu jucătorul, dar cu publicul în general. Wawrinka are obiceiul de a se uita la oamenii din spatele terenului atunci când se duce la prosop. Nu este o privire goală, care se uită prin tine, ci una ţintită, care pare să-i întrebe pe adrisanţi (adică la noi): „Voi vedeţi ce-mi face ăsta?” sau, mai degrabă anul acesta „Voi vedeţi ce-i fac ăstuia? Ce ziceţi?” Murray la fel, are o privire foarte expresivă, mai ales după punctele pe care le pierde. 

Ce nu mi-a plăcut? Vremea extremă: am trecut de a la asuda, la a dîrdâi, înapoi la asuda. Ne-a plouat, ne-a bătut vântul, soarele, am avut şi o mică furtună. Noroc cu engleza aproximativă şi creativă a celor de la Meteo, făcea lucrurile un pic mai agreabile: „some threatening cloud appears”, „heavy showers”, „a little risk of few drops”, „sunny spells appear and then spread”. Bineînţeles, efectul e şi mai bun dacă le citiţi cu accent franţuzesc, cu accentul mereu pe ultima silabă ☺ 

Ce m-a uimit? Mina impasibilă a celor 10-15 ziarişti japonezi care, în setul decisiv al meciului Nishikori-Tsonga, în mijlocul unui Chatrier care se zgâlţâia din temelii de urale, notau conştiincios fiecare lovitură pe care o rata Nishikori, complet dezintegrat psihic. Ce naţie, japonezii. Ce naţie, francezii. 

And, last but not least, lucrul care m-a însoţit la toate meciurile de pe Chatrier: steagul românesc, pus acolo sus în onoarea finalei de anul trecut, alături de celelalte țări care au avut reprezentanți în finalele de simplu. Văzut cu coada ochiului, fluturând în dreapta mea, ca un reminder uşor suprarealist a ce înseamnă România azi în tenis. Ce naţie, românii. 

Au revoir, mesdames, au revoir, mesieurs,  et a la prochaine!

Îți place?
2performant

Perseverență. Muncă. Rezultate | Alături de 30-0 de la început

Cele mai noi
comments powered by Disqus
BRD Insider