“Ești proastă, lasă-te de tenis!”. De ce îi agresăm online pe sportivi. Și ce ar trebui să facă ei drept răspuns

Adrian Țoca | 30 septembrie 2013

Simona Halep, Sorana Cîrstea, Victor Hănescu sau Marius Copil se numără printre jucătorii care au suportat și partea neplăcută a celebrității. Când pierd, ei sunt adesea jigniți de către suporteri, via Social Media. Dar asta e doar o parte a problemei. Se întâmplă uneori ca lucrurile să degenereze în situații mult mai grave. Care sunt explicațiile acestui fenomen și care sunt reacțiile cele mai potrivite, în materialul următor.

Când Simona Halep a fost eliminată de la US Open după un eșec frustrant cu italianca Pennetta, nu s-a pus capăt doar turneului, ci și speranțelor la o performanță majoră. După o vară fierbinte, în care românca a câștigat patru titluri și a legat victorii după victorii, dinamica turneului și forma de moment o dădeau dintr-o dată drept favorită la calificarea în semifinale la New York, un rezultat suficient de mare încât să definească o carieră. Dar Simona s-a oprit în turul patru, ceea ce, în sine, înseamnă oricum o performanță notabilă.

Ai zice că rezultatele ei din 2013 ar fi fost suficiente să-i cumpere puțină liniște, însă cele patru titluri n-au ferit-o pe jucătoarea noastră de o “onoare” dubioasă: o serie de mesaje jignitoare, greu de reprodus, venite pe câteva dintre canalele online unde apare numele ei. Greu de crezut că o tânără aproape inofensivă precum Simona poate stârni reacții de o asemenea vehemență, însă valul de acuze i-au forțat pe administratorii unei Fanpage Simona Halep să posteze un mesaj prin care să invite la decență, mesaj care a primit rapid un număr consistent de share-uri din partea fanilor de bună credință.

Dar Simona nu este singura tenismenă care pățește așa ceva. Sorana Cîrstea primește cu regularitate astfel de „dovezi de afecțiune”. Nu mai departe de zilele trecute, în timp ce lucram la documentarea acestui subiect, am dat, fără prea mult efort, peste câteva mesaje elocvente, adresate româncei după înfrângerea cu Kuznetsova. Sorana are o prezență puternică pe rețelele sociale de ani de zile, motiv pentru care este mult mai expusă decât Simona, care preferă (inspirat, din acest punct de vedere) să stea în umbră.

Marius Copil prinsese, la sfârșitul anului trecut și începutul acestuia, un vârf de formă notabil, care l-a săltat în clasament și l-a adus până pe tabloul principal al unui Masters, cel de la Miami. Asta după ce, cu câteva săptămâni înainte, arădeanul câștigase un challenger și era pe val. Dar Marius a pierdut din prima la Miami, iar pagina lui de Facebook a fost luată cu asalt de fani furioși și agresivi. S-a mers până acolo încât Copil a fost acuzat de blat, iar grație unor site-uri prea puțin preocupate de jurnalism, asta a devenit o știre și a început să circule în stânga și-n dreapta. Marius a făcut greșeala să răspundă, câteva zile mai târziu, printr-un mesaj (chit că unul foarte civilizat) în care a explicat că a jucat accidentat și că n-a putut scoate mai mult din meciul cu pricina, dar n-a făcut decât să pună paie pe foc. A fost trollat și abuzat pentru multe alte săptămâni ulterioare incidentului, indiferent de subiectul postării. Între timp, cu sau fără legătură (dar mai degrabă cu), pagina oficială a lui Marius Copil a fost închisă.

Ce au în comun toate aceste episoade? Există un procent de fani pentru care această titulatură este mult prea generoasă. Sunt puțini, dar știu să se facă auziți. Fie din rea credință, fie că baza lor de cunoștințe despre tenis este insuficientă (altfel ar înțelege că nu e posibil să câștigi fiecare meci, mai ales în tenis), ei consideră că este dreptul lor să îi jignească și să îi atace pe sportivi, cu aceeași ușurință cu care se atacă și între ei, sau cu care acaparează și discuțiile din forumurile de pretutindeni. Numai că acum nu se mai limitează la a lăsa un comentariu pe un site de profil, ci merg mai departe și îi scriu direct jucătorului cu pricina.

***

Și aici merită o paranteză. Lupta cu comentariile agresive începe să se profileze ca o bătălie pe care niciun mare outlet media din lume nu reușește s-o stăpânească sau cu atât mai puțin s-o câștige, în pofida eforturilor sau a inovațiilor de tot felul. Pe afară, publisheri mari, indiferent că-s generaliști sau specializați pe o nișă anume, au început să treacă pe linie moartă comentariile cititorilor, o zonă care, ani la rândul, a fost, în viziunea creatorilor de conținut, cel puțin la fel de importantă precum conținutul în sine. Doborâți însă de spam, de trolli, de conținutul dubios sau rău-voitor, mulți publisheri au început să le ignore de-a dreptul sau să le externalizeze unor platforme third-party, tocmai pentru a-și lua de pe cap o durere tot mai mare. Relansat recent, site-ul Yahoo Sports aproape că ascunde comentariile, acestea fiind mascate de un buton nu tocmai la îndemână. Când, recent, a decis să urmeze trendul și să permită comentariile numai prin intermediul Facebook, site-ul americanilor de la ESPN s-a pomenit înțesat de amenințări de boicot și de injurii care proclamau “moartea site-ului”. Nu mai departe de zilele trecute, New York Times a publicat o analiză pe aceeași temă, în care comentariile, denumite “aleea întunecată a web-ului”, sunt caracterizate cel mai bine tot printr-un comentariu: “The comments are where the real America is”. Iar un cont de Twitter care-și invită urmăritorii să nu citească deloc comentarii a adunat peste 28.000 de followers.

Însă asta e doar o parte din problemă. Potrivit National Crime Prevention Council, aproape jumătate dintre adolescenții americani cad victimă fenomenului numit cyberbullying, adică agresiunea online în toate formele ei. Și dacă vreți să citiți un exemplu terifiant despre cât de departe se poate ajunge, vă recomand să citiți acest articol.

***

Revenim. Argumentația de mai devreme nu este însă suficient de solidă încât să justifice repetiția și intensitatea acestui abuz în toată regula la care sunt supuși sportivii, în cazul nostru tenismanii. De ce te-ai obosi, ca fan, să-ți faci un cont anonim doar ca să-l jignești pe jucătorul X? Parcă e prea mult efort. Și atunci? Trebuie să fie altceva la mijloc. Cele trei înfrângeri pomenite la începutul articolului au ceva în comun: la un moment dat, scorul a fost în favoarea jucătorului jignit. Asta presupune răsturnări de situație, implicit multe emoții și senzația că tu, ca suporter, urmăritor sau cum te numești, ai pierdut ceva, că el, jucătorul, îți datorează ceva. Să fie timp? Energie? Implicare? Sentimente? Poate. Dar cel mai adesea e vorba de bani. Bani pierduți la pariuri.


Sport ideal pentru pariuri. Milioane de euro rulate zilnic pe meciuri obscure

Prin natura sa, tenisul este un sport ideal pentru casele de pariuri și pentru pariori. Aria de selecție este întotdeauna bogată: practic, cu câteva excepții răzlețe, nu e zi în care să nu se joace undeva în lume un turneu la un nivel profesionist. Iar lipsa dintre posibilități a egalului îl face infinit mai ofertant pentru pariori: teoretic, șansele de a alege corect câștigătorul sunt mai mari decât la sporturile la care egalul, X-ul în limbajul de specialitate, este o variantă.

Așa se face că tenisul cară după el un imens contingent de “fani” de ocazie, în realitate nimic altceva decât pariori profesioniști, preocupați nu de frumusețea execuțiilor sau de calitatea meciurilor în sine, ci de rezultatul acestora. Tot ei sunt și cei mai informați când vine vorba de forma de moment, de accidentări, de statistici și de tendințe, însă sunt complet intoleranți când vine vorba de aspecte  precum mental, pregătire psihică, micile accidentări și, în general, micile detalii nevăzute care fac marile diferențe într-un sport adesea chinuitor precum tenisul. Tot dintre ei apar cei care dau tonul mesajelor agresive pe forumuri, cei care îi numesc pe jucători “blatiști ordinari”, cei care sunt convinși că absolut orice meci de tenis întors de la minge de meci salvată este cu siguranță suspect, cei care știu “sigur” că mafia rusă sau cea asiatică dictează majoritatea rezultatelor în meciuri low-profile. Și da, ca în orice pădure cu uscături, au fost și probabil vor mai fi cazuri de meciuri aranjate, cât și de jucători care au fost suspendați pentru că au pariat ei înșiși pe meciurile lor, însă sunt suficient de izolate cât să nu se poată vorbi despre un trend. Există forumuri specializate în identificarea meciurilor cu grad de risc mare, cu alte cuvinte posibil aranjate, unde orice scădere sau creștere bruscă de cote stârnește o mică furtună într-un pahar cu apă. Există servicii de “premium picks” care vând cui vrea să cumpere ponturi “sigure”. Au din ce să-și aleagă: clienții lor pot paria și pe un meci de juniori disputat într-o localitate obscură din Chile, dacă-și doresc neapărat ceva acțiune și n-au altceva mai bun de ales.

Din toată această zonă gri a tenisului, pe care șefii tenisului n-au știut niciodată cum (sau dacă) s-o apuce, apar și personaje precum cele care le-au jignit pe fetele noastre sau l-au determinat (supoziție) pe Marius să-și închidă pagina de Facebook.

Sunt un dușman declarat al intoleranței și al generalizărilor de orice fel, iar acest articol nu își dorește să tragă concluzia că oamenii care pariază au probleme sau că ar fi detestabili. Însă dintre ei s-a desprins această facțiune care-și varsă otrava direct în fața celor pe care ei îi consideră direct vinovați de banii pierduți. De la agonie la extaz nu e decât un pas, și așa cum orice meci dramatic de tenis smulge exclamații, epitete și ropote de aplauze, sunt toate șansele ca el să fi produs, undeva în lume, o gaură imensă în bugetul unui parior într-o zi proastă. Iar acel pas este, în ziua de azi, infinit mai ușor de parcurs, și asta grație Social Media.

ATP, WTA și relația delicată cu betting-ul

Spuneam că pariurile reprezintă o sursă de de dureri de cap pentru șefii tenisului. Și asta pentru că sunt prinși oarecum între ciocan și nicovală. Pe de o parte, trebuie să-și păzească atent circuitele, ca nu cumva să devină victimele unui flagel greu de controlat. La nivelul lor inferior, unde premiile sunt ridicol de mici (asupra situației premiilor din challengers și futures vom reveni negreșit într-un alt articol), iar tentațiile pot fi mari pentru unii jucători în căutare de surse adiacente de venit, cu care să-și permită pe mai departe viața în circuit. Ca atare, e de înțeles atitudinea ATP și WTA în ce privește pariurile. Jucătorilor din cele două circuite le este interzisă orice fel de implicare în pariuri, fie pe meciurile lor, fie pe ale altora, și riscă suspendări chiar și în cazul în care nu anunță în cazul în care li se oferă diverse avantaje pentru a ceda un set sau un meci. Nu doar jucătorii sunt atent verificați. Oricine a fost în bucătăria internă a unui turneu important știe că riști să fii scos imediat din incintă, respectiv să ți se retragă acreditarea (indiferent că ești jurnalist, personal auxiliar sau simplu voluntar) chiar și pentru un simplu pariu de plăcere, care nu implică informații de inside.

Pe de altă parte însă, ATP și WTA pierd la capitolul încredere când privesc, mai mult sau mai puțin cu mâinile legate, cum casele mari de pariuri se asociază încet, dar sigur, cu diverse turnee de tenis. Cazul Bet-at-Home Open, de la Hamburg, este elocvent. Cu alte cuvinte, se transmite un mesaj ambiguu. Paranteză închisă.

„Ești un jucător de rahat. Dacă te prind în Croația, te omor!”

În vreme ce există fani ocazionali care încă mai cred că tenisul nu se joacă decât de patru ori pe an, în Europa sportul alb este al doilea cel mai popular pentru betting după fotbal. Cel mai adesea, tot în Europa (pentru că în SUA pariatul online este ilegal) se produce și cel mai mare rulaj pe meciurile de tenis. Aproape că a devenit o obișnuință ca jocuri din turneele relevante să adune ușor pariuri de peste un milion de euro. Însă nu se pariază doar pe Wimbledon sau Roland Garros. Ci pe meciuri de calificări, meciuri de challenger și de futures.

Tim Smyczek, unul dintre jucătorii americani mai degrabă obișnuiți ai turneelor din circuitul Challenger, spunea, într-un interviu pentru Slate, că i-a fost foarte greu să creadă când i s-a spus despre sumele de bani rulate pe meciuri banale, din turnee lipsite de interes pentru publicul larg. Tim povestea șocul pe care l-a avut când un fost detectiv din Scotland Yard, care acum lucrează pentru Tennis Integrity Unit, i-a spus că un meci al său de la Indian Wells a strâns 1,5 milioane de dolari din pariuri pe un singur site.

Smyczek primește și el cu regularitate, ca și românii amintiți mai sus, mesaje de amenințare. “Am primit mesaje și după meciuri de dublu jucate în Challengers, meciuri la care nu erau nici 10 inși în tribune, cu tot cu arbitri. Cine pariază pe așa ceva?“, râde americanul, care se amuză uneori răspunzând personal și mulțumindu-le ironic celor care îl înjură pe Twitter. Tim spune că mulți dintre colegii săi sunt capabili, ca și el, să facă haz de necaz și să nu ia lucrurile în serios. “Nu cred că sunt jucători care se lasă prinși de mesajele astea, ceea ce e bine, pentru că oamenii ăia sunt în stare să spună niște lucruri groaznice. Dacă le iei în serios, atunci e foarte ușor să te afecteze. Dar eu încerc să văd partea plină a paharului: e cumva flatant că cineva alege să pună bani pe tine. E ca și cum îți spune că te vede atât de bun încât n-ai cum să pierzi”.

Alt jucător de Challengers, canadianul Peter Polansky (locul 222 mondial) își primește și el rația de jigniri. Polansky a observat că marea majoritate a mesajelor vin din Europa de Est și din America Latină. “Ești un jucător de rahat, dacă te prind în Croația, te omor!”, este un mesaj care l-a făcut pe Polansky să-i bage pe toți în aceeași oală: “Presupun că-s toți pariori și-mi văd de treaba mea”.

Îngrozită de Internet, s-a retras din tenis din cauza mesajelor de amenințare

Dar nu toți jucătorii au umorul lui Smyczek sau detașarea lui Polansky când vine vorba despre astfel situații delicate. În februarie, Rebecca Marino, o canadiancă în vârstă de 22 de ani, s-a retras pe termen nedeterminat, acuzând șocul produs de comentariile de pe Internet. Marino nu e oricine în tenis: a fost cel mai sus pe locul 38 în lume și a jucat o finală WTA. Dar, fire mai slabă, Rebecca a intrat în depresie, fără nicio exagerare, atunci când a început să fie abuzată pe Internet. Mai rău, Marino a început să se gândească la sinucidere după ce a fost amenințată cu moartea într-o serie de mesaje anonime. “Oamenii îi pun uneori pe sportivi pe un piedestal, uită că suntem tot niște persoane normale. Mi-au zis: ai pierdut intenționat meciul ăla, m-ai costat atâția bani, o să arzi în iad. Sper să mori! Este înspăimântător”, spunea Marino în New York Times, la vremea cu pricina. Canadianca încă nu știe dacă va mai reveni în tenis. “Internetul mă sperie. Oamenii nu-și dau seama de efectul cuvintelor lor, nu-și dau seama că ajung prea departe”. 

Marino nu e nici pe departe singura amenințată cu moartea. Sunt numeroase momentele de acest gen, iar cel mai faimos s-a petrecut poate anul trecut, când Roger Federer a fost în centrul unui episod bizar, un user chinez amenințând că-l va ucide pe elvețian pe „6 octombrie”, motiv pentru care apariția lui Federer la Shanghai a presupus dublarea măsurilor de securitate. Userul cu pricina și-a cerut ulterior scuze turneului, trimițând un mesaj prin care a explicat că s-a lăsat prins de fierbințeala unor discuții aprinse cu fanii lui Federer pe un forum, și ca să se răzbune pe aceștia a scris ceva necugetat.  

Care sunt explicațiile unui astfel de fenomen?

Sociologul Barbu Mateescu explică pentru Treizecizero.ro că Internetul oferă iluzia anonimității. “Dispare responsabilitatea pe care o cere comunicarea tradiţională, faţă-în-faţă (contactul vizual sau apropierea fizică): în mod evident când insulţi un om care se află la câţiva metri de tine te aştepţi şi la un răspuns, poate chiar unul care să-ţi pună în pericol sănătatea. Pe Internet n-ai de ce să te temi din acest punct de vedere.”

Psihologul sportiv Nicoleta Tănase-Trifu spune că unii dintre suporteri își proiectează pe sportiv nemulțumirile proprii. “Ca suporter vrei și te aștepți ca favoritul tău să câștige. Faptul că pierde, că nu joacă bine, că nu are atitudine pe teren și așa mai departe este semn pentru tine că dorința nu îți va fi împlinită. Mulțumirea și liniștea ta depind de jucătorul în care îți pui speranța. Dar oare nu este fiecare răspunzător pentru liniștea proprie? În funcție de cum răspunzi la această întrebare încerci să rămâi calm sau, dimpotrivă, îți arunci furia pe sportivul care te-a făcut să te simți așa de furios și de neputincios”.

Nu doar jucătorii mai slabi clasați sunt victime ale abuzurilor pe Internet. Lui Nicolas Almagro cineva i-a transmis acest mesaj, în vreme ce alt spaniol, Pablo Andujar, a avut chiar zilele trecute o răbufnire. Tot online. Și-a intitulat micul text sugestiv “De ce mă insulți?”.

“Am pierdut un meci. Am încercat, dar nu s-a putut. Ești supărat și dacă s-ar putea, n-ai mai vorbi cu nimeni o perioadă, așa că pleci, te îmbraci și deschizi telefonul. Primești multe mesaje, unele de suport, dar atât de multe insulte încât te șochează. Acești anonimi își fac un profil în câteva minute și astfel au acces direct la tine, îți pot spune orice le trece lor prin cap. Jucătorii de tenis sunt oameni ca oricare alții, cu sentimente. Tehnologia e bună pentru multe lucruri, dar nu pentru altele. Sper ca, într-o bună zi, să existe o reglementare care să nu mai permită oricui să jignească la liber”, a scris fostul dublu-finalist de la București, după ce a pierdut la Kuala Lumpur cu Benneteau: primul set l-a cedat în tiebreak, cu 10-8. El a ratat două mingi de set, Benny, alte șapte. Lesne de înțeles prin ce stări au trecut cei care au pariat pe respectivul set.

„A ataca verbal o vedetă înseamnă să te ridici, măcar temporar, la nivelul acesteia”

Andujar descrie perfect și succint întreaga poveste. Social Media oferă un lux fără precedent unui parior care încă mai spumegă la minute după ce și-a pierdut banii. În loc să urle la ecran, respectivul găsește mult mai simplu să tasteze pe Twitter sau pe Facebook numele “vinovatului” și să-i spună direct cam ce și-ar dori să i se întâmple. Indiferent de cât de faimos e respectivul. Social Media, plus ecranul computerului, egalează terenul. Preț de câteva secunde, până când dă enter, puterea e la el. Din păcate, puțini realizează cât de puternice pot fi consecințele în cazul unora dintre jucători. Bineînțeles că situații precum cea a Rebeccăi Marino sunt izolate, dar nu trebuie să te retragi ca să arăți că ești afectat. Pur și simplu, poți să-ți pierzi încrederea în tine.

Brăduț Ulmanu este jurnalist și autor al volumului Cartea Fețelor, o carte care întoarce pe toate părțile locul pe care îl ocupă Facebook în viața noastră. El crede că Social Media le îngreunează sportivilor izolarea de valul de “zgomot” venit dinspre public:

“Prin social media, contactul dintre public și vedete, fie ele din sport sau din alte zone, este rapid și ușor de realizat, așa că nu e de mirare că persoane frustrate dintr-un motiv sau altul ajung să se exprime într-un mod agresiv la adresa celor pe care îi urmaresc. Nu este neapărat ceva nou – întotdeauna sportivii de performanță au fost mai expuși scrutinului public, prin însăși natura ocupației lor. Iar atunci când ajungi în lumina reflectoarelor trebuie, probabil, să ai pielea tăbăcită ca să reziști la critici și ofense. Și, pentru că vedetele se bazează la rândul lor pe Facebook, Twitter, bloguri și forumuri pentru a menține trează atenția fanilor, este, probabil, mai dificil ca altădată să se retragă într-un turn, să tragă draperiile și să încerce să nu bage în seamă gura lumii”.

Din nou sociologul Barbu Mateescu: “Atacurile reprezintă şi un mijloc de exprimare a frustrării. Dacă un spectator percepe viaţa sa ca fiind lipsită de valoare, a insulta sau ataca verbal o vedetă înseamnă să te ridici, măcar temporar, la nivelul acesteia. În plan financiar, oameni care nu au un trai îndestulător au „şansa” de a nega valoarea unor sportivi care sunt mult mai bogaţi sau care sunt percepuţi ca fiind mult mai bogaţi. Toate astea într-un context economic internaţional nefericit şi într-un sistem financiar (capitalismul) în care posesiunile financiare sunt un criteriu major în determinarea valorii şi statutului unei persoane în societate, lucru pe care unii îl interiorizează şi îl asumă mai mult decât alţii.”


Nu toate abuzurile au legătură cu banii

Însă ar fi prea comod să aruncăm în spatele pariorilor toată responsabilitatea pentru ceea ce, în termeni tehnici, se numește agresiune online sau cyberbullying. Insultele se întâmplă chiar și fără să fie un pariu la mijloc, adesea fără un motiv suficient de plauzibil. Ajunge să dai o tură prin rubricile de comentarii ale marilor site-uri de știri ca să-ți faci o idee. Sunt rare articolele al căror protagoniști (sau autori, după caz) să nu fie tăvăliți și făcuți în toate felurile. Ca să nu părăsim domeniul nostru, nu mai departe de zilele trecute am primit câteva comentarii foarte dure la adresa Simonei Halep, aceeași Simona care a ajuns la abia a șaptea înfrângere în ultimele 40 de meciuri. Le merita? Bineînțeles că nu. 

Iulian Comanescu, consultant media și reputație online: “Sportivii – și tenismenii – sunt un caz particular în genul de abuz despre care vorbim. La ce-am văzut în subsolurile de ziar românești, sunt insultați mai ales oamenii tineri, care au performanțe speciale și o viață prea scurtă ca să li se poată reproșa ceva real. Mi-amintesc de un articol despre olimpicii la informatică de pe site-ul Gândul, unde copiii cu medalii erau făcuți albie de porci – autiști și în toate felurile – în subsol. De câte ori apare câte-un tânăr eminent, se găsesc și detractorii în subsol, care să-i explice că ar trebui să lase naibii calculatorul sau fizica atomică și să se ducă să dea cu bățu-n garduri prin cartier. Și multe altele”.

E mai frecvent așa ceva în România decât aiurea? “Tindem să asociem reușita cu ceva dubios!”

Iulian Comanescu: “Mie mi se pare că da, deși ar trebui studii comparate cu ceea ce se petrece în alte piețe online. Dacă e să mergem la cauze, în primul rând ar fi vorba de faptul că noi nu avem o cultură a succesului comparabilă cu cea din alte țări. Tindem să asociem reușita cu ceva dubios, o tranzacție subterană, fiindcă în România și meciurile sunt aranjate, și doctoratele plagiate și așa mai departe.

În al doilea rând, cred că avem o faună de forum destul de aparte, tranziția și criza au generat o specie de perdanți care până nu demult aveau aspirații. Schimbările sociale și mutațiile din zona profesională au dus la un fel de loseri cu diplomă, intelectuali săraci, așa ceva. Oamenii ăștia au timp de petrecut online și o rezervă importantă de frustrare, pe care și-o deversează pe forumurile ziarelor. Nu întâmplător, pe Facebook discuția e mult mai potolită și articulată, chiar dacă și acolo sunt destui partizani, destule personaje care fac pe deșteptele. Ziarele românești au făcut prea puțin în materie de moderat propriile forumuri și imprimat discuției o direcție civilizată, fiindcă s-au mărginit să numere/se bucure la modul cantitativ de ceea ce se stârnește în subsol.”

Rezistența lui Victor Hănescu

Victor Hănescu este un alt caz de jucător român de tenis despre care s-au spus și scris o sumedenie de lucruri urâte. Un tip introvertit, cu o poveste de viață care explică în bună parte atitudinea mai posacă de pe teren, dar o poveste pe care s-au obosit prea puțini s-o afle sau s-o scrie, Hănescu a fost aspru criticat în multe rânduri pentru că nu exprimă nimic pe teren, că nu-și dă interesul pentru victorie și că nu arată emoție. I s-au pus o sumedenie de etichete, iar Cristian Tudor Popescu a scris despre el că și atunci când câștigă se comportă de parcă ar pierde. În cazul lui însă, explicația vine din traseul pe care l-a cunoscut cariera lui, din felul în care a fost crescut la juniori și din faptul că n-a avut pe cineva care să-l învețe tot ce-ar fi trebuit să știe încă din primii ani de tenis. Într-un interviu foarte onest oferit pentru Adevărul acum ceva vreme, Hănescu explica faptul că în România nu se vede decât latura negativă a problemei. “Nu-ți zice nimeni: Bravo, Hănescule, pentru ce ai reușit! Nu spun că sunt perfect, dar așa a fost sistemul în care am crescut. În străinătate se lucrează cu psihologi de la vârste fragede, îi învață cum să gândească. Eu, în România, nici nu știam pe ce lume trăiesc. Pe afară mi se spune mereu: Ce carieră deosebită, ești în primii 50 din lume, bravo! Acasă mi se strigă pe stradă: Bă, Hănescule, mai câștigi și tu un meci? Normal că te apasă toate lucrurile astea”.

L-au apăsat atât de mult încât, în urmă cu câțiva ani, a avut acea ieșire nervoasă faimoasă de la Wimbledon, când a fost provocat și abuzat de câțiva suporteri. De data asta, jignirile de pe online se mutaseră în real life, la doi pași distanță de el. Altminteri un tip calm, Hănescu a răbufnit și i-a înjurat și scuipat în direcția lor, ceva mai târziu abandonând în decisivul meciului cu Brands, motiv pentru care a fost amendat. Acum, trecut de 30 de ani, Victor a început să lucreze în ceasul al doisprezecelea cu un life-coach, iar asta s-a văzut în atitudinea lui. Ceva mai destins, românul a găsit resurse să se întoarcă pentru o vreme între primii 50 de jucători din lume. Însă felul în care a suportat ironiile și răutățile expediate împotriva lui atâția ani este de apreciat.

Ce ar trebui să facă tenismenii în astfel de situații?

Cel mai simplu, să ignore tot zgomotul. Însă e simplu de zis și greu de făcut. Cum spune și Andujar, tenismenii sunt oameni, au urechi și ochi, aud și văd ce se spune despre ei. Și da, cuvintele contează. Chiar și pe Internet. Mai ales pe Internet.

Raluca Olaru n-a scăpat nici ea, de-a lungul timpului, de astfel de atacuri, însă preferă atitudinea detașată a lui Smyczek: “Da, și eu am primit câteva mesaje pe pagina mea de Facebook de-a lungul timpului, evident urâte, acuzatoare și complet nejustificate. Însă cred că metoda cea mai bună de reacție este ignorarea. Mie mi-e clar ce fel de oameni dau astfel de mesaje și cam cât riscă ei pariind, și efectiv nu mă ating cu nimic mesajele lor. Din fericire nu am avut parte de amenințări sau de alte lucruri îngrijorătoare. Repet: cea mai bună soluție este să ignorăm orice comentariu de acest gen și să ne vedem de treaba noastră”.

Din nou psihologul sportiv Nicoleta Tănase-Trifu: “Sportivii au diferite reactii la agresiunea verbală, la cuvintele defăimătoare ale fanilor sau ale presei. Unora nu le pasă, unii se amuză, altii resimt ca un stres datoria inconștientă pe care și-o pun singuri pe umeri de a face pe plac altora, iar alții, foarte puțini la număr, ajung la psihiatrie cu depresie și gânduri suicidare.

În cele mai multe cazuri în care sportivul reacționează cu stres, el are două variante de rezolvare (coping la stres): fight or flight. Ori luptă, ori fuge. Ori se luptă cu stresul propriu, cu gândurile și emoțiile negative care vin odată cu el, ori “cade psihic”. Fie că luptă, fie că a căzut psihic, șansele sunt ca el să piardă meciul. Pentru că a câștiga un meci în tenis nu depinde doar de sportiv, ci și de adversar sau de alți factori independenți de dorința de victorie.

De aceea, sportivii trebuie să învețe să facă față acestui stress exterior nedorit, iar părinții și antrenorii să aibă în vedere acest aspect când îi educă pe copiii sportivi. Mesajul care trebuie transmis sportivilor prin comportamentul propriu, modul în care îi vorbești sportivului, este cel pe care l-am mai menționat: pentru tine este important doar ceea ce te ajută să joci cu plăcere, să crești, să îți îmbunătățești jocul, etc. Restul NU contează”.

Îți place?
2performant

Cele mai bune jucătoare de tenis sunt la Singapore. Cei mai buni generatori de vânzări online sunt în Affiliate Ranking by 2Performant

Cele mai noi