Despre transă în tenis, partea a doua | Jocul interior: cum să joci tenis ‘inconștient’ de bine

Despre transă în tenis, partea a doua | Jocul interior: cum să joci tenis ‘inconștient’ de bine

TreizecizeroTreizecizero este la Australian Open

TreizecizeroSecțiune sprijinită de

 

 

Caracterizam transa, data trecută când am scris despre subiect, drept o stare de uitare de sine opusă contemplării negative sau îngrijorării. De asemenea, transa era şi emoţie absolută aflată în serviciul performanţei şi al acumulării de cunoştinţe. Dar, în primul şi-n primul rând, transa se definea ca o concentrare maximă, intenţionată a atenţiei asupra acţiunii de îndeplinit. Rămăseserăm, cu doar câteva ore înainte ca Tommy Haas să se apuce să ne demonstreze live cum stă treaba cu transa, la ideea că a fi „in the zone” nu este apanajul unei elite selecte, ci un lucru care se poate învăţa de către oricine.

Cum anume se învaţă este subiectul unei alte cărţi clasice, scrise cu vreo douăzeci de ani înaintea „Inteligenţei emoţionale” a lui Goleman. Titlul ei? „The Inner Game of Tennis”. Vândută în peste două milioane de copii. Biblia lui Billie Jean King. Autorul? Timothy Gallwey, atunci antrenor de tenis, acum recunoscut ca fondatorul coaching-ului prin metoda „Jocului interior”.  

De unde porneşte Gallwey? De la ceea ce el numeşte cele mai comune plângeri din partea jucătorilor de tenis, şi anume: „Problema nu e că nu ştiu ce trebuie să fac, ci că nu fac ceea ce ştiu.”, „La antrenament, joc foarte bine, dar atunci când joc un meci, nu mai ştiu de mine”, „Mi-e foarte clar ce greşesc pe forehand, dar se pare că nu sunt în stare să mă las de acest obicei.”, „Când încerc din toate puterile să execut lovitura ca în manual, greşesc de fiecare dată.”, „Când mă concentrez pe unul dintre lucrurile pe care ar trebui să le fac, uit pe altul”, „De fiecare dată când ajung la punct de meci împotriva unui jucător bun, devin aşa de emoţionat că îmi pierd concentrarea.” Şi cireaşa: „Sunt propriul meu duşman; mă bat singur”.

Ancestralele plângeri nu s-ar mai auzi pe culoarele timpului dacă sus-numiţii jucători sau aspiranţi la statutul de jucător de tenis ar înţelege, spunea în 1974 Tim Gallwey, că strădania peste măsură de a juca în mod corect este fundamental greşită. El observa următoarele:    

„Factorul comun tuturor descrierilor performanţelor uimitoare în sport este ceva ce s-ar putea numi ‘inconştienţă’… Un jucător aflat în această stare ştie unde vrea să ajungă mingea, dar nu trebuie să ‘încerce din toate puterile’ să o trimită acolo… Jucătorul pare scufundat într-un flux de acţiuni care îi solicită energia, dar care are totuşi ca rezultat mai multă forţă şi acurateţe. Această stare de invincibilitate continuă de obicei până începe să se gândească la ea şi încearcă să o menţină; imediat ce încearcă să exercite control, îl pierde”.

Şi atunci, întrebarea firească este: Şi cum se poate învăţa ‘inconştienţa’? Cum poate cineva să înveţe să joace „în afara minţii sale”? Cum poţi să fii conştient inconştient? Răspuns: Având mintea atât de concentrată, de focusată, că este liniştită ca oglinda unui lac, că devine una şi acelaşi lucru cu ceea ce face corpul, iar funcţiile inconştiente sau automate lucrează fără interferenţe din partea gândurilor. Uşor de zis, greu de făcut.  

Metoda pe care o propune Gallwey pentru liniştirea minţii pleacă de la observarea jucătorilor de tenis care vorbesc singuri cu ei pe teren, de parcă ar fi două persoane diferite. Există, în fiecare jucător de tenis, în fiecare dintre noi, de fapt, „Cel/Cea care Vorbeşte” (Sinele 1) şi „Cel/Cea care Execută” (Sinele 2). „Cheia pentru un tenis mai bun – sau orice altceva mai bun – stă în îmbunătăţirea relaţiei dintre vorbitorul conştient, Sinele 1, şi inconştient, cel care execută automat, Sinele 2. Iar miezul problemei este următorul: Sinele 1 nu are încredere în Sinele 2, deşi sinele automat, cel inconştient, este extrem de competent”.

Împăcarea Vorbitorului şi Executantului înseamnă, în tenis, deprinderea câtorva skill-uri: să îţi programezi Sinele 2Executantul – utilizând imagini, mai degrabă decât să îţi oferi instrucţiuni utilizând cuvinte; să înveţi să ai încredere în tine (în Sinele 2) ca să faci ceea ce tu (Sinele 1) vrei; şi să înveţi să priveşti fără să faci judecăţi moralizatoare. Adică mai degrabă să vezi ceea ce se întâmplă în loc să bagi de seamă cât de bine sau de greşit se întâmplă.

 

 

1. Pentru a-ţi programa Sinele 2, există trei metode de bază inventariate de Gallwey. Prima este programarea prin rezultate, care presupune schimbarea atenţiei de la mijloace la rezultate. „Programarea pentru rezultate este cea mai utilă metodă de comunicare cu Sinele 2 atunci când joci un meci. Odată ce eşti în competiţie, este prea târziu să lucrezi la lovituri, dar este posibil să păstrezi în minte imaginea locului în care vrei ca mingea să ajungă şi apoi să laşi corpul să facă ceea ce este necesar pentru a lovi acolo”.

A doua se referă la programarea prin imagini şi sentimente („feelmages”), care implică să îţi arăţi exact ceea ce vrei ca Sinele 2 să facă. “Acest lucru înseamnă să îi oferi o imagine vizuală clară, mişcându-ţi racheta uşor în direcţia dorită şi să îţi dai voie să priveşti de aproape. Apoi repetă procesul, de data asta simţind exact cum este să mişti racheta în maniera asta”.

A treia este programarea prin identitate, care înseamnă să joci, precum într-un film, rolul unui alt tip de jucător. De exemplu, dacă eşti tipul de jucător „formal” (nu îţi pasă prea mult dacă mingea iese în afară, atâta timp cât arăţi bine în timp ce loveşti în minge) sau un „Budist detaşat” (joci cu seninătate perfectă, conştient de toate, dar ataşat de nimic, fără a arăta niciun fel de tensiune, nici măcar la minge de meci), atunci ai putea, pentru o schimbare, să încerci rolul presupus de „stilul competitiv” („jucătorul care ar face orice pentru a câştiga; aleargă mult, loveşte greu sau uşor, în funcţie de ceea ce pare a-l deranja pe oponentul său”). Cheia pentru acest tip de exerciţiu este să nu confuzi niciodată „jocul pe roluri” cu „gândirea pozitivă”: în cazul celei din urmă, îţi spui că eşti la fel de bun precum [inseraţi voi pe cine vreţi aici], „în timp ce în cazul celei dintâi nu încerci să te convingi că eşti mai bun decât ceea ce crezi tu că eşti. Joci cu bună ştiinţă un rol, dar în timpul procesului poţi deveni mai conştient de gama capabilităţilor tale adevărate”.

2. Să înveţi să ai încredere în tine, adică în Sinele 2, este un lucru foarte simplu, dar nu neapărat şi foarte uşor pentru că, din nou, „nu înseamnă gândire pozitivă – de exemplu, să te aştepţi că vei face un as cu fiecare serviciu. Să ai încredere în corpul tău înseamnă în tenis să îţi laşi corpul să lovească mingea. Cuvântul cheie este ‘a lăsa’… În timpul unor asemenea experienţe, mintea nu acţionează ca o entitate separată, care-ţi spune ce ar trebui să faci sau care să critice felul în care faci. Este tăcută; sunteţi ‘împreună’, iar acţiunea curge la fel de liber precum un râu”.

3. În fine, să înveţi să priveşti fără să emiţi judecăţi moralizatoare înseamnă „arta de a renunţa la înclinaţia omenească de a ne judeca pe noi şi performanţele noastre ca fie bune, fie rele”. Ce legătură are asta cu tenisul?

Are, pentru că actul iniţial de judecată moralizatoare pune în mişcare următorul proces de gândire: „Mai întâi, mintea jucătorului judecă una dintre loviturile sale drept rea sau bună. Dacă o judecă drept rea, începe să se gândească la ceea ce nu a mers bine, apoi îşi spune cum să o corecteze. Apoi încearcă din greu dându-şi singur instrucţiuni. Apoi evaluează din nou. Evident, mintea este oricum numai liniştită nu, iar corpul este încordat de atâta încercare.

Dacă lovitura este evaluată a fi bună, atunci Sinele 1 începe să se minuneze cum de a lovit aşa de bine; apoi încearcă să îşi determine corpul să repete acelaşi proces, dându-şi singur instrucţiuni, încercând din toate puterile şi aşa mai departe. Ambele procese mentale duc la şi mai multă evaluare, care perpetuează procesul de gândire şi de performanţă conştientă de sine. În consecinţă, muşchii jucătorului devin încordaţi, atunci când de fapt ar trebui să se relaxeze, loviturile devin neîndemânatice şi mai puţin fluide, iar evaluările negative vor continua, cel mai probabil, cu intensitate crescândă”.

Problema, aşadar, cu judecăţile moralizatoare este că ele se extind. Şi se extind. Cam aşa. Mintea începe prin a se plânge: “Ce serviciu penibil!”. Apoi ajunge la: „Servesc prost astăzi.” După mai multe servicii proaste: „Am un serviciu oribil”. Apoi: “Joc tenis oribil”. Şi finalul apoteotic: „Nu sunt bun de nimic!”. Rezultatul, conchide Gallwey, este că, de obicei, “aceste auto-judecăţi devin profeţii care se împlinesc”.

Cu toate astea, renunţarea la judecăţile moralizatoare trebuie înţeleasă aşa cum este ea cu adevărat. Nu este tot una cu ignorarea greşelilor. Cu ochelarii roz. Cu evitarea. Ci înseamnă că nici nu adaugi, dar nici nu scazi din faptele care sunt în faţa ochilor tăi. Că vezi lucrurile aşa cum sunt ele, nedistorsionate. Şi astfel, mintea ajunge să fie calmă.  

 

 

Stăpânind cele trei skill-uri interioare, poţi depăşi cercul vicios în care te aruncă strădania peste măsură, încercarea din toate puterile de a juca tenis de manual. Toate aceste skill-uri sunt, însă, secundare „master skill”-ului, fără de care nimic de valoare nu este vreodată creat, arta concentrării. Despre ea vorbim în partea a treia şi ultima din seria despre transă.

Până atunci, dacă data trecută am început cu o metaforă, acum încheiem cu una marca Gallwey. Jucătorul de tenis, ca o pisică ce a fost la vânătoare, este „autor al unei acţiuni executate perfect, cu nepăsare, iar după aceea, fără felicitări la adresa sieşi, doar răsplata inerentă acţiunii pe care a executat-o: vrabia din gură”.

 

Cele mai noi articole

TreizecizeroConținut susținut de

Comentarii