Concluzii după titlul Simonei de la Madrid: un trofeu, o încredere consolidată și un parteneriat întărit

Adrian Țoca | 14 mai 2017

Simona Halep pleacă de la Madrid spre Roma nu doar cu un nou trofeu în palmares. În plus, și-a întărit și jocul, și încrederea și relația cu antrenorul și cu echipa ei.

Ce săptămână înțesată cu momente semnificative a avut Simona și cât de bine a scos lucrurile la capăt! Pentru a doua oară la rând, Madridul se dovedește locul în care ea își scutură umbrele cu care s-a luptat în primele aproape patru luni ale anului. Iar dacă anul trecut traseul spre titlu a fost neașteptat de ușor, de data asta misiunea ei a fost mult mai complicată. Nu doar pentru că a avut meciuri solicitante și complicate, ci datorită unui context pe care aveam să-l înțelegem în întregime abia după finalul meciului.

*

Cu meciul trebuie începută orice discuție. “Am avut atâtea emoții încât mi s-a strâns stomacul înainte de meci”, a mărturisit Simona, ulterior câștigării lui, explicând și de ce și-a dorit atât de mult să câștige: pentru că Madridul înseamnă mult pentru ea. Nu e o premieră când o auzim spunând, după o victorie importantă, că și-a dorit-o mult tocmai ca să mulțumească pe cineva anume. Ideea e că o auzim spunând asta doar după victorii; e greu de închipuit ce e în sufletul ei atunci când pierde și când simte că ar fi dezamăgit, chipurile, pe cineva.

Știind asta, e mai lesne de înțeles perioada neomogenă din startul meciului. Simona și-a pierdut primul serviciu după un game-maraton, cum urmau să mai fie alte două în primul set. La 2-0, Mladenovic, care a început lovind lung și apăsat încă de la prima minge, s-a dus prompt la 40-0 și lucrurile arătau gri. “Am vrut să o pun sub presiune lovind mingi grele”, avea să spună Kiki. Dar Simona a făcut o treabă bună agățându-se de acel game; l-a câștigat și a mai luat alte două consecutive, trecând în față. Momentele excelente ale celor două au fost însă amestecate cu alegerile încordate, așa că a fost rândul lui Mladenovic să lege trei game-uri, pentru 5-3. La 4-3, Simona a cerut ajutorul lui Darren și bine a făcut, pentru că indicația principală primită avea să schimbe cu totul fața meciului. “Cred că trebuie să fii mai disciplinată când vine vorba să-i ataci reverul. Singura diferență de acum e că ea primește prea multe șanse pe forehand. Să ne concentrăm pe reverul ei”, a spus australianul.

Nu întotdeauna e simplu să pui în practică un sfat, fie el și excelent. La început, Simonei i-a fost greu să găsească loviturile potrivite pentru a o încorseta în colțul de rever pe Kiki; asta, cuplată cu ambiția ocazională a româncei de a se bate forehand pe forehand cu adversara ei, a dus la câteva momente în care pesemne că fanii Simonei și-au smuls părul din cap, întrebându-se de ce aceasta nu bătătorește culoarul de rever. Treptat însă, Simo a găsit mixul ideal pentru lungimea și forța loviturilor. Și-a câștigat timp cu un hold la zero pentru 5-4, apoi a făcut un game grozav în situație de mini-criză, cu perspectiva pierderii setului în față, pentru break. De aici, rețeta găsită de Simona cu ajutorul lui Darren era deja clar conturată: în loc de mingi în forță pe rever, ea a ales adesea să le plaseze mai încet, atacând metodic până când obținea mingi scurte și-și deschidea cu succes terenul.

Ajustarea tactică a înclinat meciul și i-a adus Simonei o serie de șase game-uri, iar nouă, iluzia că finala poate fi decisă repede. N-a fost, pentru că Mladenovic și-a făcut partea ei pentru ca meciul să crească în calitate, propunând propriile ajustări. A început să lovească și mai aspru și să-și caute soluții pentru a scurta punctele, afișând o atitudine neînduplecată. A rezultat un set secund echilibrat la un nivel înalt, cu falsul sentiment că desprinderea Simonei e la un pas, dar și cu teama, de asemenea falsă, că Simona și-ar putea pierde răbdarea. N-a făcut-o, cum n-avea s-o facă nici după pierderea tiebreak-ului. Și-a pierdut o clipă cumpătul, cu racheta aruncată și apoi șutată la 6-5, iar aici, dincolo de gestul în sine (revenim), e de discutat dacă reacția ei nu i-a crescut încrederea lui Kiki. Este motivul pentru care Simona spunea mai apoi că începe să înțeleagă de ce nu mai trebuie să aibă asemenea reacții pe teren. Cert e că Mladenovic a fost peste tot în următoarele minute, făcând patru puncte superbe pentru a obține tiebreak-ul, apoi pornind în TB cu un avantaj de 3-0.

Simona a reintrat în cărți cu propriile puncte faine, dar cred lui Kiki a venit cu alte două puncte mari, care i-au adus și setul, într-un final.

Aici era marele pericol pentru Simona: avea să fie cuprinsă de frustrarea unor schimburi pe care le jucase excelent, și totuși le pierduse? La urma urmelor, tiebreak-ul ei n-a fost chiar rău. Avea să lase fierbințeala să-i întunece judecata, simțind cum un încă un meci în care a fost la două puncte de victorie riscă să-i scape printre degete?

Răspunsul a fost nu.

Mladenovic a condus prima dată pe tabelă după mai bine de o oră, 1-0 în decisiv, dar acolo s-au oprit ultimele griji ale fanilor români. Simona s-a întors la tactica folosită cu succes până la explozia de tenis a lui Kiki. În plus, a reușit, în sfârșit, să creeze presiune pe serva lui Mladenovic. Când a făcut break-ul, lovitura dată lui Kiki a fost teribilă, iar adrenalina a părăsit-o pe aceasta. Cum Simona a servit fantastic toată ziua, punând 80 la sută primul serviciu în teren, n-a fost loc pentru o altă răsturnare; ba chiar românca a avut ocazia să se măsoare forehand vs forehand cu adversara ei. Simona a mai făcut un al doilea break, de asigurare, și curând, avea să sărbătorească titlul numărul 15.

*

A fost un meci complex, foarte important, o finală pe măsură pentru un asemenea turneu, între campioana en-titre și un challenger care ar fi devenit nr. 1 în Race în cazul unei victorii. Aducând, pe alocuri, aminte de duelurile cu Sharapova, a fost un meci cu intensitatea unuia de Grand Slam. Minus, poate, atmosfera din tribune. Doar închipuiți-vă Phillipe Chatrier în loc de Caja Magica. Merită exercițiul, pentru că n-ar fi o surpriză ca acest meci să se repete în vreo fază (foarte) avansată la Roland Garros.

Privind în spate la tot turneul, trebuie să fie cel mai satisfăcător titlu din cariera Simonei, incomparabil, la prima vedere, cu cele de la IW ’15 și Madrid ’16, poate asemănătoare săptămâna cu cea de la Montreal, de anul trecut. Dar atunci ajungea în Canada relaxată după titlul de la București, cu jocul deja la un nivel înalt. Acum jocul începuse să meargă, dar lipseau certitudinile. Lipseau jocurile în picioare, care au venit, lipseau testele grele, care au venit, lipseau acele momente care îi dau unui sportiv încrederea că poate muta și munții.

Și ce lipsea cel mai mult era verificarea noii atitudini despre care Simona a tot vorbit, dar în condiții de adversitate cât mai mare. La Mamaia am avut ocazia să vedem ceva încurajator. La Stuttgart, semnele bune au continuat. La Madrid, comportamentul ei a fost mult îmbunătățit. Sună oarecum nedrept pentru Simona pre-martie 2017, pentru că nu e ca și cum hibele ei erau monstruoase; vorbim, totuși, de o jucătoare care se păstra în Top 5 în timp ce se lupta cu presiunea imensă inevitabilă locului ei din clasament și se maturiza din mers. Însă negativitatea ajunsese să o apese atât de mult, ba mai rău, risca să o facă să piardă un element esențial din construcția ei. Pe Darren.

*

Simona s-a deschis, după meci, cu o asumare de salutat, mărturisind că australianul a fost atât de dezamăgit de reacția ei din meciul cu Konta încât a intenționat să renunțe la parteneriatul lor. Că a fost o intenție care urma să fie dusă la capăt sau doar un power-play, contează mai puțin; important e că mesajul lui Darren pare să fi ajuns unde trebuie, iar reacția a fost pe măsură. Uneori, deseori, cea mai bună cale ca să-ți învingi fricile este să le înfrunți direct, fără să amâni la nesfârșit. Poate că Simona avea nevoie să fie împinsă spre a-și înfrunta aceste frici. Stilul ei a fost mereu acela de a-și asuma un plan sau o idee dacă crede în veridicitatea ei. E limpede acum că Halep crede că nu mai e cale de întors la vechea atitudine, ci trebuie să construiască pe cea nouă. Că mai e de lucru e firesc, știe și ea; ne-am convins la acea rachetă trântită, apoi lovită neglijent, care ar fi riscat să o bage în necazuri dintr-o neatenție nenecesară, care trebuie asumată. Un ghinion fantastic ar fi putut face ca acel copil de mingi să se împiedice și să se rănească în racheta care a zburat spre el; riscul de default ar fi fost imens, iar consecințele, inimaginabile pentru încrederea ei.

Sunt multe lucruri de luat din această săptămână spre următoarele (începând cu Roma, unde fierul merită bătut cât e cald, pentru că învățatul victoriilor se capătă greu). Evadarea din meciul cu Vinci, esențială pentru că a scutit-o ca acum să aibă de răspuns la alt tip de întrebări. Reacția bună din meciul cu Stosur. Bătaia zdravănă administrată lui Vandeweghe și dificultatea subestimată a setului doi, cu Sevastova. Replica excelentă dată într-o finală mare de Mladenovic (“She played out of her mind!“, a descris Simona) – o adversară dificilă, dar pe care Halep a stăpânit-o. Apărarea unui titlu, un sentiment nou. Susținerea propriilor vorbe („îmi schimb atitudinea”) cu fapte clare și incontestabile. Un joc rotunjit, întărit acum de liniștea din gânduri și de acea căutătură care nu anunță nimic bun pentru adversare. Și, la final, asumarea în public a unor acțiuni nefericite, asumarea îndreptării acestora. Per total, ea pleacă de la Madrid întărindu-și și jocul, și încrederea, și relația cu antrenorul și cu echipa ei.

Să ne gândim unde era Simona cu nicio lună în urmă și cât de rapid a schimbat ea direcția în bine. Învățăm cu toții. După patru ani alături de ea la acest nivel, publicul ei de acasă se convinge cu siguranță că răbdarea merită, iar o perioadă de câteva luni de formă proastă nu echivalează cu sfârșitul lumii. Învață și că încrederea investită merită, pentru că Simona îi oferă înapoi săptămâni glorioase ca aceasta.

La rândul ei, Simona învață că stă în puterea ei să facă orice pas. Inclusiv să ceară ajutorul. Ajutorul, atenție, pentru a rezolva lucruri nici grave (să nu le hiperbolizăm sau să le scoatem din context, vorbim despre o tânără care face lucruri neobișnuite), dar nici ușor de gestionat. Doar n-o să lase Simona ambiții atât de mari, și atât de realizabile, să fie afectate.

Fotografii: Jimmie48Photography

Îți place?
2performant

Perseverență. Muncă. Rezultate | Alături de 30-0 de la început

Cele mai noi