Cât de bine îi face lui Wozniacki tatăl ei? Și cât de potriviți sunt părinții-antrenori pentru tenismeni?

Adrian Țoca | 2 ianuarie 2013

Cât de bine îi face lui Wozniacki tatăl ei? Și cât de potriviți sunt părinții-antrenori pentru tenismeni?

Una dintre poveștile anului 2012 a fost decăderea Carolinei Wozniacki. Pare atât de departe acum, dar, în caz că nu vă mai amintiți, Caro începea 2012 de pe locul 1. După doi ani încheiați în fruntea clasamentului WTA (2010 și 2011, mult prea mult, ar spune unii), daneza și-a petrecut anul într-o permanentă coborâre, sfârșind cu chiu, cu vai, pe locul 10, asta numai după ce a agățat două titluri pe final de sezon, la Seul și Moscova, două turnee în care cea mai bine cotată învinsă a fost Stosur. Pe parcursul lui 2012, s-a văzut eliminată în turul 1 atât la Wimbledon, cât și la US Open, la cel din urmă, chiar de către Irina Begu. Iar începutul noului sezon nu pare tocmai promițător: Wozniacki a pierdut în primul tur la Brisbane, contra unei jucătoare venite din calificări, Ksenia Pervak, cu 7-6 în decisiv și, chit că e o înfrângere care nu echivalează cu o dramă, ea a repus pe tapet câteva dintre marile probleme ale lui Woz. În plus, a oferit un nou episod din saga ‘Wozniacki, tatăl’, episod care merită studiat cu mai multă atenție.

Caro a fost întotdeauna contestată pentru două mari lipsuri. Primul, și cel mai important, e că nu și-a putut legitima prezența pe primul loc printr-o victorie într-un turneu de Grand Slam (cel mai aproape a fost la US Open 2009, învinsă de Kim Clijsters în singura ei apariție într-o finală de Slam. Apoi, în 2011, la Australian Open, a avut minge de meci cu Na Li în semifinale, înainte de a pierde). Caro a profitat însă de ceea ce pot fi considerate sincope ale sistemului în care se alcătuiește clasamentul WTA, sistem care premiază pe cele care joacă (și câștigă) mai multe turnee, indiferent de rangul lor. Al doilea, că e o jucătoare care nu doar că nu are armele necesare să domine jocul, ba chiar refuză consistent să și le dezvolte, respingându-și astfel o șansă de a-și elabora, cumva, jocul, de teamă să nu-și piardă acele părți ale tenisului ei care au adus-o, până la urmă, pe primul loc. De aici, daneza și-a căpătat o imagine relativ controversată. Iar la asta a contribuit din plin și imaginea tatălui ei, Piotr. Un tip dur, ultraimplicat în destinele fiicei sale, hotărât să controleze totul în cariera ei, fostul imigrant polonez plecat ca fotbalist în Danemarca, este cel care a dictat și decis ce trebuie să joace Caroline, apreciind că rezultatele sunt cele care contează.

În sensul ăsta, e interesantă o declarație făcută de Piotr referitor la Agnieszka Radwanska, poloneza prietenă și colegă de generație cu Caro, și care s-a regăsit multă vreme în aceeași situație – sub controlul tatălui ei, Robert Radwanski. Întrebat dacă acesta n-ar trebui să se retragă și să lase locul unui antrenor veritabil, Piotr a spus franc: “Agnieszka ar trebui să ia singură o astfel de decizie, dar eu o cunosc și știu că ea nu vrea să schimbe nimic. Nu are niciun rost s-o faci fericită dacă ea nu-și dorește asta” – o declarație care amintește despre ceea ce se spune despre oamenii deprimați, că își doresc nefericirea, tocmai pentru că nu ar ști ce să facă și cum să reacționeze în cazul în care totul ar merge bine în viața lor.

Numai că Agnieszka a pus piciorul în prag, spre posibila mirare a lui Piotr Wozniacki și și-a concediat, deloc ceremonios, tatăl, interzicându-i direct să o mai însoțească la turnee. Evenimentul s-a petrecut în iulie 2011. “Au o relație perfectă tată-fiică, însă schimbarea profesională trebuia să se petreacă”, au spus persoane implicate în circuit. Robert a înțeles mesajul, a ieșit elegant din scenă, a mai venit ulterior la câteva turnee, dar doar ca turist. Iar transformarea suferită de Aga a devenit mai mult decât evidentă. Antrenată acum de Tomasz Wiktorowski, căpitanul echipei de Fed Cup a Poloniei, Agnieszka a încheiat furibund sezonul 2011, cu trei titluri. Ce s-a întâmplat cu ea în 2012 se știe: finală la Wimbledon (cu o replică foarte decentă dată Serenei), titlu (printre altele) la Miami și șansa locului 1, de care a despărțit-o foarte puțin la un moment dat. Și Sharapova a decis, la un moment dat, să ia distanță în ce privește tenisul de tatăl ei, Yuri, chit că în acest exemplu e mai greu de spus dacă îndepărtarea de acesta a contribuit cumva la rezultatele Mariei.  

 

Sub presiunea opiniei publice, Piotr a acceptat, în cele din urmă, să facă și el un pas în spate. Ca rezultat, în 2012, Wozniacki tatăl a rămas pe post de manager, coordonator al programului lui Woz, consultant, tată. Iar antrenorul cu care a început Caro anul a fost spaniolul Richard Sanchez. Nu pentru mult timp. În februarie 2012, Sanchez a fost concediat fără prea multe discuții. Semnalele au fost, însă, clare. Piotr a justificat măsura spunând că fata lui nu a “primit niciun impuls” din această colaborare. Sanchez, în schimb, are altă părere: “Nu văd cum am fi putut funcționa într-un sistem cu doi antrenori. Caro a fost mai degrabă confuzată de această situație”. Aluzia era clară. Ulterior, într-o altă declarație, spaniolul a fost și mai explicit: “M-am simțit păcălit de către Piotr Wozniacki”. 

“Caro poate să redevină numărul 1 în lume, dar pentru asta trebuie să joace mult mai agresiv. Eu am încercat să schimb asta, însă nu m-au lăsat. Wozniacki ar trebui să fie calul care conduce cursa, nu care stă în pluton”, a spus Sanchez în Marca. “Mi s-a spus că pot să-mi implementez metodele așa cum cred de cuviință, dar mi s-a oferit prea puțin spațiu pentru asta. În cinci săptămâni, din antrenor, m-am trezit înapoi la statutul de consultant. Tatăl ei are propriul lui sistem, iar eu am trecut în decor”.

Asta n-a făcut decât să intensifice părerile negative ale diverselor voci din lumea tenisului. Simon Cambers, expertul The Guardian, spunea că Wozniacki ar trebui să-și concedieze tatăl și să-și schimbe stilul, pentru că nu mai are cu ce să le surprindă pe Azarenka sau Kvitova. A urmat, în vara trecută, experimentul Thomas Johansson, fostul  jucător suedez, însă nici acesta nu s-a terminat mai bine. Spune Piotr: “A fost decizia lui Caro. A vrut să revină la lucrul full-time cu mine. Amândoi știm ce trebuie făcut”. Apoi, verdictul: “Am renunțat la această îndatorire pentru o vreme și a ieșit rău. Acum sunt eu antrenorul. Ne întoarcem la vechiul sistem, cel care a făcut-o pe Caroline lider mondial. Nu-mi pasă ce spun experții, cum că nu poate lovi winners. Vom juca așa cum jucăm noi, apoi vom îmbunătăți încet ceea ce e de îmbunătățit”.

E greu de spus dacă Piotr a renunțat, în realitate, vreun moment în a mai decide soarta lui Wozniacki. Dacă e bine sau dacă e rău, e iarăși, discutabil. La urma urmelor, vorba lui, rezultatele contează, iar cifrele spun că Wozniacki a fost lider mondial vreme de 67 de săptămâni, mai mult decât Kim Clijsters, de exemplu, și că are în cont 20 de titluri WTA. Poate că sistemul acesta, în care Piotr se comportă ca un general autoritar, este cel care funcționează pentru Caro. Și, dincolo de glumele care se fac pe rețelele sociale despre situațiile la care o expune pe fata lui, poate că asta contează cel mai mult. 

Ceea ce e clar, la ora actuală, e că atât consistența ei ieșită din comun, cât și abilitatea de a-și obliga adversara să mai lovească o minge în plus, și încă una, și încă una, au dispărut ca și când n-ar fi fost vreodată. Celelalte jucătoare din top 10 au citit-o, știu cum să o joace acum, iar nivelul lor este, la acest moment, peste ceea ce poate să ofere daneza. În plus, după cum a decurs 2012, Wozniacki și-a pierdut și încrederea, acel aer de invincibilitate cu care a intrat pe teren în 2010 și 2011. Caro este adesea confuză, ușor pierdută, pare rătăcită între ceea ce ar vrea să schimbe la jocul ei și ceea ce instinctul (și tatăl) îi spune. La cum evoluează lucrurile acum, e foarte posibil ca daneza să nu mai reușească să revină vreodată în fruntea ierarhiei feminine, ba chiar să aibă probleme în a se păstra în elită: “Hei, încă sunt numărul 10 în lume”, a spus Woz după eșecul de la Brisbane. Până și declarațiile ei au devenit ușor defensive. 

 

Spuneam de episodul Piotr de la Brisbane – în fapt, motivul pentru care am scris acest articol. Chemat de Caroline pe teren pentru a-i da sfaturi, tatăl acesteia a oferit un episod demn de un studiu de caz: un discurs infernal, de cinci minute și 20 de secunde, suficient să amețească un om relaxat, fără griji, dar o jucătoare venită din intensitatea și căldura luptei de pe teren. Grație celor de la tennisforum.com, am putut să înțelegem ceea ce i-a transmis în poloneză Piotr lui Caro. Iată, mai jos, cele mai importante idei din lungul discurs. N-ar fi exclus ca, la finalul lui, Wozniacki să fi intrat mai degrabă buimăcită pe teren decât lămurită.

Învățăturile lui Piotr către fata lui, Caro

“Joci și joci fără să ai un plan, și știi ce-i mai rău? Dacă te-ai vedea din exterior, pare că joci, într-adevăr, însă de fapt nu joci deloc. Ea (n.r. Pervak) e cea care joacă. Și știi cum joacă? Se apleacă pe mingi, te obligă cu reverul să lovești crosscourt, evident că n-are rost să intre într-o luptă de uzură cu tine. Și tu ce faci? Dai pe mijloc, pe mijloc, pe mijloc… Apoi ea intră în teren. Punct câștigat! Așa că ea doar așteaptă. Intră în teren de fiecare dată când dai o minge mai scurtă. Ce ți-am zis eu ție? Nu servești suficient de sus. Uite cum servești tu (gesticulează). Ar trebui să servești așa, cu o agilitate a încheieturii mâinii…pantoful se duce în direcția mâinii cu care servești. Și tu ce faci? Arunci totul și dai slice-uri. Ea joacă așa, și așa, și așa. Nu are voie să joace așa. Înțelegi ce-ți zic? Nu are voie! Tu îi dai totul în zona ei de confort. De ce joci așa? Stai doi metri în spatele liniei de fund și e imposibil să dai mingi atât de înalte. Cum poți să dai mingea atât de mult peste fileu (arată distanța), atât de adânc și cu atât de mult spin? E imposibil. Stai prea departe. Stai prea departe și dai totul la ea, ea doar intră în minge, pentru că mingile tale sunt prea scurte. Tu nu vezi? Te rog, Caro, zi-mi, vezi sau nu vezi? (niciun răspuns)

Te rog, zi-mi cum poți tu ca jucătoare să nu poți să dai un rever? Observă că ea joacă oriunde vrea. Joacă pe dreapta ta, de cele mai multe ori. Și tu ce faci? Nimic! O lași să joace cum vrea. Îi dai o minge plată, pe centru, iar ea intră în minge și face punct. Așa câștigă! Alte motive pentru care te bate? Tu servești ca un clovn mereu și mereu, în același loc. Și servești tot mai prost. Înțelegi? (gesticulează) Nu urmărești mingea. Nu vrei să o faci să miște. Uite așa trebuie să joci în lungul liniei. Bondoaca asta, la înălțimea ei, poate să acopere toată distanța asta tocmai de acolo pentru că tu nu lovești mingea. Nu te pui într-o poziție care să-ți permită să ai spațiul de care ai nevoie să lovești ca ea. Ea e mică, trebuie să facă mereu un pas în plus, dar tu ce faci? În loc să profiți, îi dai unde-i convine. E perfect pentru ea așa. Înțelegi ce-ți spun? Perfect. Nu o să poți să dai atât de puțin peste fileu (arată cât), deoarece lovești de aici (arată glezna). Nu vezi mingea unde lovești. Nu poți să stai pe teren ca un clovn, trebuie să observi mingile, ele îți spun ce lovitură să alegi. Nu mai face așa (arată). Uită-te la mingi, o să știi ce lovești. Joacă punctul următor, dacă nu-ți iese din a 2-a, a 3-a, a 4-a, o să reușești data viitoare. Dar tu ce faci? Stai la doi metri distanță în spate, lovești din oraș, din Brisbane! Tu lovești de jos, așa că ea e în control și-și tot repetă loviturile! Înțelegi? Înțelegi ce-ți zic eu aici?

Gândește, Carolina! Returnezi bine, returnezi bine. Gândește că tu ești cea care joacă, tu decizi ce se întâmplă, nu îți seta mintea că trebuie să lovești tare, gândește-te la mingile care sunt perfecte pentru a fi atacate. Nu-mi mai face iar lucrurile astea, doar joacă și gândește-te la ce ți-am zis. Te-ai antrenat, am practicat lucrurile astea, dar nu le folosești, doar stai în spate și dai în minge, ea ajunge la toate mingile și când îi vine mingea bine, închide raliul și tu abia dacă mai vezi mingea. Tu nu vezi? Trebuie să te gândești la astea. Trimite o minge într-un anume fel dacă vrei să ți se întoarcă așa cum vrei tu. Apoi intră în teren și joacă mai repede! Nu poți veni la fileu dacă stai în Brisbane (n.r. – aluzie la cât de departe stă de linia de fund). Ajungi mereu prea târziu la fileu pentru că stai atât de departe. Dacă ai fi fost mai aproape, ai fi putut să mai faci un vole. Dar nu poți, pentru că lovești din Brisbane, apoi începi să alergi. Adu-ți aminte: mingea îți spune cum trebuie să lovești. Uită-te cum dai cu dreapta: tot pe mijloc, tot pe mijloc.

Caroline: Mă ridic

Piotr: Gândește-te la toate astea, Caro, și, cel mai important, rămâi pozitivă!”  

Video-ul întregii discuții:

 

Exemplul Sam Sumyk și diferențele dintre cele două discursuri

Lăsând la o parte că mare parte dintre observații sunt pertinente și corecte, ambalajul lor ar putea fi problema. Piotr reia aceleași câteva idei simple de nenumărate ori (de aceea le-am și repetat în traducere, pentru a evidența felul în care se repetă și el), sfârșind prin a risca să o obosească pe Caroline. În plus, tonul mai degrabă intimidant și termenii folosiți (exemplu: clovn, bondoacă) riscă să facă pierdut pe drum mesajul esențial. Atitudinea generală foarte negativă a lui Piotr, care mai degrabă o descurajează pe Caro decât să o ajute, diferă enorm față de cea a unui alt antrenor, ceva mai de succes, Sam Sumyk, omul care a contribuit decisiv la saltul făcut de Victoria Azarenka, un lider mondial care se întâmplă să aibă și un Slam în cont. Despre reacția și discursul lui Sumyk într-un moment greu (un meci cu Cibulkova de anul trecut) v-am scris aici. E un articol care merită recitit în acest context. 

Cea mai importantă parte din acel articol spune totul despre diferențele dintre cele două discursuri:

“El însă i-a vorbit rar, asigurându-se că ea înţelege fiecare cuvânt: “Trebuie să-I oferi un pic de competiţie; ştiu că e greu, după toate meciurile astea, când ai o adversară dificilă. Atacă fileul. Dacă te pasează, te pasează. Cel puţin încerci ceva diferit, dacă nu funcţionează, cui îi pasă?” Nicio critică, doar înţelegere pentru situaţia grea în care era, susţinere şi ridicarea oricărei presiuni de pe umerii ei: dacă nu merge, asta e, cui îi pasă? Iar dincolo de vorbe, faptul că prin prezenţa lui i-a creat pentru câteva minute un spaţiu de calm şi sigurantă în mijlocul haosului, a schimbat instantaneu temperatura emoţională a elevei lui şi apoi a meciului. Vika a intrat pe teren cu alt pas, hotărâtă cel puţin să nu se lase umilită. Măcar dacă pierde, să piardă luptând. Şi a câştigat în trei seturi.”

Toată această poveste Wozniacki este, probabil, universal valabilă în cazul părinților de jucători de tenis. E lesne de înțeles de ce aceștia găsesc foarte greu de acceptat ideea că, de la un moment dat, trebuie să se retragă în umbră și să lase locul unui personal calificat, care să le ducă mai departe copilul. De aici și foarte numeroasele situații în care lucrurile chiar au degenerat între părinți și copii, în tenis și nu numai.

Este o temă într-atât de complexă încât nu poate fi cuprinsă în câteva rânduri sau într-un singur articol și, de aceea, probabil că vom mai reveni asupra ei. După ani de sacrificii, timp pierdut, bani investiți și tone de antrenament, numai încearcă să îi spui unui părinte că nu știe ce este cel mai bine pentru copilul său. Uneori, s-ar putea ca acceptarea faptului că rolul lui s-a încheiat să fie cel mai bun lucru pe care acel părinte l-ar putea face pentru copil.

Îți place?
Susține Treizecizero
Sprijinul tău e esențial ca să putem produce acest conținut. Susține-ne pentru un jurnalism de sport cât mai relevant și valoros!
Prin cont bancar:

IBAN RO51RNCB0079145659320001

Asociația Lideri în Mișcare,

Banca Comercială Română

Treizecizero.ro Abonează-te la 30-0+
Cele mai noi