Cartea lui Nole: Cum și-a relansat Novak Djokovic cariera cu ajutorul unei diete salvatoare

Camelia Butuligă | 25 noiembrie 2013

Ani buni, Novak Djokovic nu și-a putut atinge potențialul maxim din cauza problemelor de respirație. Ba, mai mult, devenise ținta glumelor în circuit și era acuzat că se retrage de fiecare dată la greu. Toate astea au fost puse în spate după ce Djokovic a schimbat un detaliu aparent nesemnificativ. Ce a urmat, se știe. Acum, Nole își povestește experiența, și nu numai, în cartea sa, apărută în România la Editura Publica.

Dacă mi-ar fi zis cineva acum trei-patru ani că o să încerc un regim alimentar recomandat de Novak Djokovic, i-aş fi râs în nas. Novak „The Djoker” Djokovic nu părea chiar genul de autoritate în nutriţie şi rezistenţă fizică. Asta până în 2010, când viaţa i-a fost schimbată de o întâlnire cu un dietetician sârb care-l văzuse „lat ca o balenă eşuată” în meciul pierdut în acel an la Australian Open contra lui Tsonga.

Dr. Igor Cetojevic nici măcar nu era fan tenis, însă s-a uitat la acel meci pentru că soţia sa era pasionată. Spre deosebire de teoriile avansate de comentatori („astm”) sau cele avansate de jucători (lipsa condiţiei fizice, sau „gripă aviară, SARS, antrax, tuse şi răceală” – diagnosticul nemilos pus de Andy Roddick), Cetojevic avea altă idee: alergiile alimentare şi o dietă inadecvată erau cele care-l ţineau pe Djokovic pe loc.

Trebuie să menţionăm că Novak era deja la capătul răbdării. De la vârsta de 13 ani se confrunta cu perioade de discomfort fizic, ale cărui simptome erau o senzaţie de greutate, balonare, minte înceţoşată, dificultate de a respira şi ameţeală. Djokovic încercase tot felul de soluţii pentru a rezolva aceste probleme fizice: se antrena şi mai mult, se apucase de yoga şi tai-chi, de meditaţie, îşi făcuse chiar şi o operaţie la nas în speranţa că îşi va îmbunătăţi respiraţia. Conştient de reputaţia sa din ce în ce mai dubioasă în circuit („un fraier din Serbia care se tăia ca maioneza când situaţia devenea dificilă în turneele importante”) şi rămas în pană de idei, Djokovic a încercat ideea aparent nebunească a doctorului: să renunţe la gluten timp de 14 zile. Venind dintr-o ţară ca Serbia, unde pâinea e de bază, produsele de patiserie sunt delicioase (asta pot să v-o confirm personal) şi unde pastele şi pizza din învecinata Italie sunt omniprezente, primele zile au fost destul de grele pentru Djokovic. Întreaga echipă privea cu foarte mare suspiciune această idee „nebunească”. Familia, care, culmea culmilor, avusese ani de zile o pizzerie, era şi mai reticentă.

Până când, după câteva zile, Novak a început să observe îmbunătăţiri: dormea mai bine, avea mai multă energie, se simţea mai uşor, şi interesant, nu simţea nevoia să mânânce produse făinoase. A început să slăbească, spre panica echipei şi familiei, care tot nu erau convinse. Însă, în ciuda celor 4-5 kg pierdute, Novak avea mai multă rezistenţă pe teren şi câştigase foarte mult în flexibilitate. Şpagaturile şi loviturile contorsioniste din poziţii aparent imposibile care l-au făcut celebru se datorează renunţării la gluten.

Bine bine, dar ce e glutenul? Glutenul este o proteină care se află în grâu, secară, orz şi care acţionează ca un fel de lipici (glutenul este cel care face coca de pâine elastică). Însă exact această calitate de lipici îl face şi foarte dificil pentru digestie: glutenul lipeşte alimentele care ajung în intestin, făcând organismul să muncească mai mult pentru a digera mâncarea. Asta pentru oamenii obişnuiţi, care nu au intoleranţă la gluten. Însă Djokovic, ca mulţi alţii, era pe deasupra şi alergic. Odată ce glutenul îi intra în sistem, organismul reacţiona, ţesuturile intestinului inflamându-se şi provocând alte reacţii negative în lanţ. După cele 14 zile fără gluten, doctorul i-a spus: „Acum mănâncă o chiflă şi vezi cum te simţi”. Djokovic: „A doua zi de dimineaţă m-am trezit la fel de mahmur de parcă băusem toată noaptea whisky.”

În urma efectelor spectaculoase ale renunţării la gluten, Novak şi-a făcut nişte teste detaliate pentru a vedea la ce alte alimente era intolerant. Pe lângă gluten, au mai ieşit şi lactatele şi într-o măsură mai mică, roşiile. Aşa că Djokovic şi-a suflecat mânecile şi s-a apucat să-şi schimbe felul de a mânca. Rezultatele n-au întârziat. După câteva luni ajungea în finală la USO 2010, unde pierdea un meci disputat cu Nadal, iar mai apoi câştiga Cupa Davis contra Franţei, dând startul uneia din cele mai dominante perioade din istoria ATP.

Cartea „Dieta câştigătoare” detaliază cam tot ce e nevoie să ştii despre dieta fără gluten şi lactate. Combină informaţiile ştiinţifice despre alimente şi nutriţie cu reţete şi un program de mese pentru 7 zile. Djokovic povesteşte în amănunt în ce constă pentru el o zi obişnuită, de când se ridică din pat până când adoarme: ce mănâncă şi ce bea în afara terenului şi pe teren, cum şi cât se antrenează, ce tipuri de exerciţii face la antrenament, ce tehnici mentale foloseşte pentru a-şi calma mintea (apropo, dacă vă interesează, Novak ţine un jurnal). Toate acestea sunt combinate cu pasaje în care Djokovic rememorează anii de război din Serbia, perioadă care, fără îndoială, a avut asupra lui un impact emoţional uriaş şi probabil i-a modelat mentalitatea, întâlnirea cu Jelena Gencic şi influenţa sa, amintirea câştigării finalei de la Wimbledon din 2011 şi o analiză foarte interesantă a lui Nadal şi a meciului.

Tonul mi s-a părut autentic, parcă îl auzi pe Novak printre rânduri (nu lipsesc nişte glumiţe marca The Djoker), ceea ce mi se pare un motiv în plus pentru a citi cartea: nu afli doar informaţii utile despre nutriţie şi dietă, ci afli chestii despre omul Djokovic. Ce am aflat?

Novak Djokovic este extrem de disciplinat. „Fiecare clipă a vieţii mele este dedicată încercării de a rămâne pe primul loc în clasament. Nu pot face acest lucru decât printr-o disciplină de fier, nu este loc de întors. De câtă disciplină e nevoie? După ce-am câştigat finala AO 2012 într-un meci de 5 ore şi 53 minute, am zăbovit puţin în vestiar. Îmi doream un singur lucru: să mănânc nişte ciocolată. Miljan mi-a adus una. Am rupt din ea un pătrăţel – doar un pătrăţel micuţ -, l-am băgat în gură şi am aşteptat să se topească sub limbă. Şi asta fost tot ce mi-am permis”.

Novak Djokovic este un om care ştie să aprecieze lucrurile simple: „Când mă aşez la masă, spun o scurtă rugăciune… Îmi amintesc că există sute de milioane de oameni, poate miliarde, care trăiesc cu grija faptului că nu au ce pune pe masă. Dacă nu aş fi trăit experienţa unui război, nu aş fi avut o asemenea percepţie. Aşa că nu uit să privesc simplul fapt de a avea ce mânca drept o binecuvântare”.

Prieteniile şi oamenii din jurul lui sunt cei care-l echilibrează: „Un factor care elimină stresul pe care banii şi succesul îl aduc cu sine: oamenii de care sunt înconjurat. Sunt foarte atent cu ce oameni mă asociez. Echipa mea, familia şi prietena mea sunt oameni simpli, normali, care duc o viaţă normală”.

Alt lucru despre Novak Djokovic: venind dintr-o țară comunistă, unde exista doar un sigur mod acceptat de a face lucrurile, a fost conştient că trebuie să-şi lărgească orizonturile: „Cel mai mare dar pe care tenisul mi l-a oferit a fost şansa de a călători. Mi-a dat ocazia să-mi deschid mintea spre ce au de oferit şi alte culturi. Toată viaţa am fost însetat de cunoaştere, nu doar despre tenis, ci şi de modul în care funcţionează mintea şi organismul uman. Şi asta poate din pricina faptului că accesul la informaţie mi-a fost mult timp interzis. Când locuieşti de generaţii întregi sub comunism, înveţi să accepţi că există doar o singură metodă de a face lucrurile. Şi este un motiv pentru care lucrurile stau aşa: oamenii care nu au mintea deschisă sunt mult mai uşor de manipulat”.

Poate acest lucru l-a determinat pe Djokovic să publice această carte: să răspândească informaţia, să deschidă mintea oamenilor. „Ce mă motivează este speranţa că cei care vin după mine vor vedea ce am realizat, cum anume am făcut-o şi se vor folosi de parcursul meu în demersurile proprii. Acest lucru este pentru mine o motivaţie majoră de a rămâne pozitiv şi pe drumul cel bun”.

„Dieta câştigătoare” este o carte practică şi foarte competentă despre nutriţie şi stil de viaţă. Din acest punct de vedere o recomand tuturor, indiferent de gradul de interes pentru tenis. Pasajele biografice şi personale (destul de consistente în economia cărţii) sunt un bonus pentru fanii tenisului, care vor afla multe despre felul în care Djokovic s-a modelat atât fizic, cât şi psihic şi s-a trasformat în maşinăria perfectă de tenis care este în prezent.

Experienţa mea cu dieta fără gluten

Pot să confirm beneficiile renunţării la gluten. Vara asta, după ce i-am citit cartea în engleză, am zis să încerc. Deşi nu sunt alergică la gluten, de mulţi ani mă confrunt cu probleme ale sistemului digestiv şi mă gândeam că poate mă va ajuta. Timp de două luni am renunţat la pâine, paste şi orice altă cereală care conţine gluten. La început, am avut nevoie de cam o săptămână pentru detalii administrative: depistarea alimentelor de înlocuire pentru pâine şi paste. Am aflat de alimente pe care nu le încercasem niciodată: meiul, hrişca, galetele de orez expandat care se pot folosi în loc de felii de pâine, lapte de migdale, tăiţeii de orez, orezul negru, pastele fără gluten.
Odată ce le-am depistat în magazine, a trebuit să vad cât de multă mâncare îmi trebuie. La început eram uşor panicată că, dacă nu mănânc pâine, va trebui să mănânc mai mult pentru a mă sătura. Nu e adevărat. Odată ce m-am dumirit că pâinea poate fi înlocuită destul de uşor cu orez, cartofi sau mămaligă ca garnitură, mi-am dat seama că de fapt pot să-mi continui regimul alimentar obişnuit. Felurile de mâncare rămâneau aceleaşi, doar că nu mai mâncam pâine la ele şi dacă voiam paste, făceam din cele fără gluten sau tăiţei din orez. Cât despre micul dejun, i-am luat cu copy paste micul dejun al lui Novak: bol cu fulgi de ovăz/porumb/hrişcă/quinoa, nuci, miere şi fructe, pe care îl customizezi cum vrei ca să nu te plictiseşti. Foarte bun şi hrănitor.

Ah, şi e adevărat că nu-ţi e poftă de chestii cu gluten. Lucrul de care-mi era cel mai teamă erau produsele de patiserie: voi rezista oare fără un covrig sau o brânzoaică în condiţiile în care în Bucureşti trebuie să treci pe lângă o patiserie la fiecare colt de stradă? În mod surprinzător pentru mine, nu am simţit nevoia să mânânc produse din aluat. Nu ştiu de ce, pur şi simplu nu am simţit nevoia. După 14 zile am făcut şi eu la fel ca Novak: am mâncat ceva cu gluten, şi anume un strudel. Nu m-am simțit chiar mahmură, dar nu prea mi-a picat bine.

După cele două luni ţinute ca la carte, am început să fac excepţii din când în când, şi anume la deserturi. Când mâncam prin oraş mai luam o tartă cu mere sau alte deserturi care conţinueau blat făcut din aluat. Dar asta e singura excepţie de la regulă. Am renunţat de asemenea total la brânzeturi şi am redus foarte mult consumul de lapte dulce (doar în cafea). Singurul produs lactat pe care-l consum frecvent este iaurtul simplu (chestie pe care o recomandă şi Djokovic în carte, din cauză că iaurtul este deja fermentat). Continui să mănânc şi acum la fel şi nu mi se pare că fac un efort sau că fac sacrificii. Mănânc bine, nu mi-e foame niciodată şi am multe variante din care pot alege.

Nu am slăbit la fel de mult ca Djokovic (bine, eu nici nu mă antrenez 6 ore pe zi), dar am observat că digestia mi-e mult uşurată: nu mai am senzaţia aceea de greutate după mese, de somnolenţă, de amorţeală. Nu regret deloc perioada în care mâncam pâine. O anecdotă simpatică: un membru al familiei mele a fost într-o vacanţă de 12 zile într-o ţară în care nu prea se consumă pâine. Neavând încotro, s-a conformat. A observat cu mare stupoare că i-a dispărut senzaţia de „balonare” pe care o avea tot timpul după mese. După revenirea în România, a mâncat din nou pâine, şi balonarea a reapărut imediat. În consecinţă, nu mai sunt singura din familie care mănâncă fără gluten 🙂

Aici e o pagină specială dedicată, pe Treizecizero.ro, cărții lui Nole.

Extrase din primul capitol

Înainte ca NATO să înceapă bombardamentele, copilăria mea a fost magică. Există ceva magic în copilăria fiecăruia, dar a mea părea în mod special binecuvântată. Am fost binecuvântat în acea zi în care l-am văzut pe Pete Sampras câștigând Wimbledonul și m-am hotărât să merg și eu pe același drum în viață. Ba mai mult de atât, am fost binecuvântat, mai târziu în același an, atunci când ceva de neconceput s-a întâmplat: guvernul a decis să construiască o academie de tenis în mica stațiune montană Kopaonik, vizavi de strada unde părinții mei se ocupau de afacerea lor cu pizzeria Red Bull.

Într-un final, după zile întregi în care am zăbovit în apropierea terenului de joc, o femeie s-a îndreptat spre mine. Numele ei era Jelena Gencic și era antrenoarea academiei de tenis. Fusese, de asemenea, o jucătoare profesionistă de tenis și, la un moment dat, chiar antrenoarea Monicăi Seles.

— Știi ce sport e acesta? Vrei să joci și tu? m-a întrebat ea. Vino mâine și-i voi arăta cum se joacă.

A doua zi, m-am prezentat cu o geantă de tenis. Înăuntru aveam toate lucrurile de care are nevoie un jucător profesionist: o rachetă, o sticlă cu apă, un prosop, un tricou de schimb, manșete și un set de mingi nou-nouțe.

— Cine ți-a pregătit geanta?, m-a întrebat Jelena.

M-am simțit jignit.

— Eu am făcut-o, i-am spus, cu toată mândria de care un copil de șase ani era capabil.

Câteva zile mai târziu, Jelena a început să-mi spună „copilul de aur”. „E cel mai mare talent pe care l-am văzut de la Monica Seles încoace”, le-a spus ea părinților mei. Așa că și-a făcut o misiune din a mă transforma într-un jucător profesionist de tenis.

Nu-mi lipsea ambiția. Nu-mi lipseau oportunitățile. Și, după cum îmi spunea Jelena, nu-mi lipsea nici talentul. Eram cu adevărat binecuvântat. Și apoi a venit războiul.

Timp de 78 de nopți consecutiv, familia mea și cu mine ne-am refugiat în acest adăpost. În fiecare seară la ora opt, sirenele anunțau pericolul și toată lumea își părăsea casele. Toată noaptea stăteam și ascultam exploziile, iar atunci când avioanele zburau la mică înălțime, părea că cerul urma să se prăbușească peste noi din pricina zgomotului infernal pe care acestea îl făceau. Sentimentul de neajutorare pusese stăpânire pe viețile noastre. Nu puteam face nimic altceva decât să stăm, să așteptăm, să sperăm și să ne rugăm. De obicei, atacurile se desfășurau noaptea, atunci când vizibilitatea era redusă. E momentul în care te simți cel mai neajutorat, nu poți să vezi nimic în jur, dar știi că o să vină. Aștepți și aștepți, apoi adormi și, pe urmă, un zgomot infernal te trezește din somn.

Dar războiul nu m-a împiedicat să-mi doresc să joc tenis.

Aici e o pagină specială dedicată, pe Treizecizero.ro, cărții lui Nole.

Cumpără de AICI cartea lui Novak Djokovic.

Îți place?
2performant

Perseverență. Muncă. Rezultate | Alături de 30-0 de la început

Cele mai noi
comments powered by Disqus