În numele tatălui

Adrian Țoca | 29 aprilie 2013

„Ce era să faci, te-ai întors la muncă. Asta facem toți când ne lovește. Când îi pierdem pe EI. Plângem, suferim ca niște câini. Ne gândim că viața n-o să mai fie niciodată la fel. Și așa e, nimic n-o să mai fie la fel. Dar ne întoarcem la muncă. Ne face bine să fim printre prieteni, printre colegi, printre rivali. Să ne reîntoarcem la automatismele de zi cu zi. În plus, trebuie să mergi mai departe. N-ai ce face. Îi datorezi lui asta. „

Să zicem că ești un jucător de tenis care se luptă să răzbată, după ani întregi de mediocritate, în partea superioară a clasamentului. N-a fost ușor. Ai aproape 28 de ani, mult timp n-ar prea mai fi, iar prima parte a carierei ți-ai petrecut-o (pierdut-o?) printre challengers și futures. Mereu cu bagajul făcut, mereu gata de plecare către următoarea destinație. Nu te plângi, e ceea ce ți-ai dorit să faci, e ceea ce ei, mama și tata, ți-au spus mereu că merită să faci. Te-au ajutat. Te-au învățat. Te-au susținut mereu, de la primul antrenament plătit și până la ultimul bilet de avion pentru care nu ți-au ajuns banii. E 2006, tocmai ce ai pierdut în turul 2 al unui futures perfect anonim, unul dintre acele turnee obscure, la care n-ai condiții, n-ai terenuri de antrenament, mănânci ce apuci, dormi pe unde poți (Ivo Karlovic povestea cum, rămas fără bani, a dormit într-o toaletă publică. Ca Will Smith, în The Pursuit of Happiness), joci fără spectatori – dar asta e problema cea mai mică, poate că joci fără să fi dormit, fără să fi mâncat sau fără să te fi recuperat corespunzător – iar, după ce-ai pierdut în turul 2, cum ziceam, te cari cu mașini conduse de străini perfecți, în care nu știi dacă să ai sau nu încredere, către următoarea destinație.
 
Încarci gențile pe umăr, arunci un ochi către televizorul din gară. Andre Agassi, unul dintre idolii tăi, joacă pe cea mai mare arenă a planetei, lumea îl aplaudă în picioare, Andre lăcrimează, e un moment greu pentru el, it’s TIME, iar tu te gândești că poate o să ajungi și tu într-o bună zi să te aclame un întreg teren central la un Slam, oricare ar fi el. Nu ți-ai propus vreodată să ajungi numărul 1, sau să câștigi Wimbledon-ul, de exemplu, dar e imposibil să nu te lași furat de gânduri din când în când, să-ți închipui cum ar fi, dacă ar fi… Nu te plângi, dar te gândești care-i sensul, unde duc toate astea, câte drumuri trebuie să mai faci, câte sute de ore de antrenamente grele trebuie să mai bifezi, când o să fii și tu recunoscut la un televizor dintr-o gară. 
 
Anul trecut ai fost pe locul 627, sau cam așa ceva. Nu-i neapărat rău pentru un puști de 21 de ani, dar nu-i nici excepțional. Anul ăsta merge ceva mai bine, toate futures&challengers alea n-au fost chiar degeaba, ai urcat între primii 350 de jucători ai lumii. ‘Dacă la anul ajung în primii 200…’ te gândești, în fugă, dar alungi imaginea din cap, îți bei apa, plătești și ieși, trenul e pe plecare. La televizor, Andre tocmai ce pierde ultimul meci al carierei, jucat cu prețul unor dureri crunte la spate, dar durerea a meritat. Andre plânge și e aclamat de o lume întreagă. Tu-ți vezi de drum, înveți geografia Europei în același timp ce-ți perfecționezi serviciul și dreapta:  Anif, Novi-Sad, Kaposvar, Waterloo, Sint-Katelijne-Waver, Trier, Zabrze, Namangan. Sunt doar câteva dintre orașele pe unde ai jucat anii ăștia. Nu sună la fel de bine ca Wimbledon, dar sunt necesare. Drumul spre succes trece prin orașe nespectaculoase; the big picture e formată din detalii mărunte.
 
 
E 2013, și, între timp, lucrurile s-au schimbat. Au trecut 7 ani de la retragerea lui Andre. Tu n-ai ajuns în top 200 chiar anul următor, așa cum te gândeai în gara aia, dar ai reușit în 2008. Apoi, în 2009, ai mai făcut un pas: top 150. Ai mai adăugat și alte orașe și challangers pe hartă, dar ai început să vezi la față și turneele ATP. Altă viață, hotelurile sunt mai bune, oamenii, mai atenți, spectatorii, mai mulți, banii îți ajung. Dar tot merge greu, și iar te întrebi, o să fii vreodată mai mult decât un jucător oarecare de pluton? “E important să-mi descopăr următorul meu nivel”, tot repeți asta. Uneori, sună ca o scuză. Abia în 2011 ajungi în prima sută; îl bați pe Melzer, numărul 8 mondial, la Roland Garros, iar în 2012 dai lovitura. Cinci ani de zile ai jucat în calificări la Wimbledon, turneul acela frumos, care nu se compară cu Kaposvar, și n-ai câștigat măcar un meci. De fiecare dată ai pierdut în primul tur al calificărilor. Acum ai intrat direct pe tablou, l-ai bătut pe Dodig în primul tur iar, mai apoi, ai făcut una dintre cele mai mari surprize ale tuturor timpurilor în tenisul profesionist: l-ai bătut pe Rafael Nadal în turul 2. Dintr-o dată, toată lumea te știe. Se scriu tone de articole despre tine, se caută informații, se spun tot soiul de lucruri. Că ești îngâmfat. Că ești arogant. Că ești un accident. Se zic și lucruri bune. Toată lumea se întreabă același lucru: Cine ești tu?
 
Părinții tăi privesc ușor neliniștiți la toată zarva asta, dar sunt fericiți: băiatul lor a reușit! Tatăl tău, Emil, are un magazin de piese auto. Mama ta, Diana, lucrează la același magazin. Amândoi te-au susținut cum au putut. Ți-au dat încredere și energie. Hai că e bine. Anul se termină cu încă un succes major: ești chemat în echipa de Cupa Davis, și, deși nu joci în finală, ești acolo, ai contribuit și tu, ai un merit într-o performanță incredibilă. Cupa Davis… O să rămână mereu legată de tine, într-un fel sau altul.
 
Tot în Cupa Davis mai faci o dată înconjurul lumii pe agențiile de presă: în 2013, iei parte la cel mai lung meci de dublu din istoria tenisului, 7 ore și 2 minute, contra Elveției. Îl câștigi, așa că la următorul meci, cel din sferturi, cu Kazahstanul, ești titularizat și la simplu. Ești deja un om de încredere, Cehia se bazează pe tine. Câștigi ambele meciuri de simplu. Ești fericit. Apoi te lovește bomba: tatăl tău a suferit un atac de cord în timp ce se uita la meciul de Cupa Davis. 
 
 
Câteva săptămâni mai târziu. Îți pui iar geanta pe umăr și te retragi la vestiare, după un antrenament prelungit, pe care îl închei cu câteva sprinturi ușoare. Ești în București, ai mai jucat aici acum câțiva ani, atunci te-a bătut un localnic. Ai un traseu greu pe tablou, dar cine mai face calcule? Afară e o vreme superbă, miroase a primăvară, lumea te știe, un ins îți face poze cu iPhone-ul de pe margine, tu alergi la un metru distanță de el – ce știe el despre tine?, te gândești -, iar în tribune, un copil de mingi aflat în pauză înfulecă cu poftă un hamburger. Lângă el, taică-su stă pregătit cu o armată de șervețele, puștiul s-a făcut totuna de ketchup și muștar. Asta fac tații, sunt mereu acolo. Te uiți către ei și, inevitabil, te gândești.
 
Ce era să faci, te-ai întors la muncă. Asta facem toți când ne lovește. Când îi pierdem pe ei. Plângem, suferim ca niște câini. Ne gândim că viața n-o să mai fie niciodată la fel. Și așa e, nimic n-o să mai fie la fel. Dar ne întoarcem la muncă. Ne face bine să fim printre prieteni, printre colegi, printre rivali. Să ne reîntoarcem la automatismele de zi cu zi. În plus, trebuie să mergi mai departe. N-ai ce face. Îi datorezi lui asta. 
 
Câștigi cinci meciuri la rând, pierzând doar un set. Poate doar cu Rafa să fi jucat mai bine decât ai făcut-o în săptămâna asta. Totul a mers ca uns. Serviciu, forehand, plasament, concentrare. Câștigi, domini cu autoritate, ești aplaudat. Vei urca în top 35. Nu mai ești doar cel care l-a bătut, din întâmplare sau nu, pe Nadal. De acum te legitimezi altfel: ești campion ATP. Ești între primii 35 de jucători ai lumii! Iar duminică după-amiază, la trei săptămâni distanță de la moartea tatălui tău, ridici deasupra capului primul trofeu al carierei. Și, în sfârșit, te poți elibera. Plângi în fața unui stadion întreg. Ți-e dor de el atât de rău… Sunt puțini, printre străinii ăștia, cei care înțeleg ce-i cu tine, dar ce contează, este ziua ta și o trăiești din plin. Îi dedici trofeul și te uiți lung, spre cer. Să-ți spună ție cineva acum că momentul în care a venit primul tău titlu e doar o coincidență. 
  
 
 

foto: Raed Krishan

 

Fotografii: Raed Krishan, GSP

Îți place?
2performant

Cele mai bune jucătoare de tenis sunt la Singapore. Cei mai buni generatori de vânzări online sunt în Affiliate Ranking by 2Performant

Cele mai noi