Adrian Toca

Aplauze pentru Simona!
Simona pierde prima finală de Grand Slam, câștigă milioane de fani

07.06.2014

Simona Halep a pierdut prima finală de Grand Slam a carierei, 6-4, 6-7, 6-4 cu Maria Sharapova, după un meci fantastic, de trei ore și două minute. Simona a jucat superb, a dat tot ce a avut și și-a auzit numele scandat de câteva ori de publicul de pe Philippe Chatrier, inclusiv după încheierea uneia dintre cele mai bune finale de Grand Slam din ultimii ani. De luni, Simona va urca pe locul 3 în lume. "Tot respectul pentru Simona, a jucat incredibil azi. A fost cea mai grea finală de Grand Slam a carierei mele", a spus Sharapova. "Le mulțumesc din suflet românilor care au venit aici și românilor de acasă, știu că m-au urmărit. Mulțumesc mult echipei mele, vă iubesc", a spus Simona, la festivitatea de premiere. Felicitări, Simona, și mulțumim pentru un turneu senzațional! Mergem mai departe.

Ca și Simona, am și eu un asterisc: n-am mai scris niciodată până azi despre o finală de Grand Slam care implică un român, cu atât mai puțin să fi trăit una pe viu. Așa că, înainte de meci, nu puteam decât să-mi închipui cum o să fie trăirile, ca să descopăr în timpul ei că, aiurea, n-am fost nici măcar pe aproape.

Pe la finalul setului doi, când Simona desăvârșea cea mai spectaculoasă dintre cele câteva reveniri ale ei din meci, mi-am dat seama, încă o dată, că mi-ar fi plăcut și aș fi susținut-o pe Simona indiferent dacă era sau nu era româncă; asta, apropo de discuțiile din ultimele zile. Asta mi se pare una dintre cele mai mari calități ale Simonei: tenisul ei se ridică nu doar deasupra stupidelor controverse despre a fi sau a nu fi în măsură să te bucuri de rezultatele ei (ce bizar va suna acest subiect peste încă un an, veți vedea), se ridică deasupra naționalității în sine. E atât de frumos și de natural, încât e atât de greu să nu-l placi. Bonusul e că-i de-a noastră.

La finalul celor trei ore, dărâmat și stors de puteri ca toți ceilalți români din incinta Philippe Chatrier, la fel ca oamenii de acasă, am început să mă învârt după concluzii, să-mi dau seama cu ce rămânem după una dintre cele mai bune finale de tenis din ultimii foarte mulți ani. Și primul impuls, la (foarte) cald, a fost să scriu ceva despre frustrarea înfrângerii; despre cât de aproape a fost, despre ce frumos ar fi putut fi. Ce eroare. Răspunsul corect e de găsit în însăși reacția Simonei de după final. 

Ca noi toți, întâi s-a clătinat, atunci când a conștientizat fiorul rece și inevitabil al înfrângerii: și-a ascuns fața în prosop și a luptat cât a putut cu lacrimile. Moment în care un stadion întreg a început să-i cânte numele, dându-i foarte clar de înțeles că a fost cucerit. Peste 10.000 de oameni aplaudau și scandau “Si-mo-na!”. Nu știu cum s-a simțit ea, dar iau ce-am simțit eu atunci și înmulțesc cu 1.000, și cred că am o idee. Ce dilemă dulce-amară: oare lacrimile au inspirat standing ovation-ul, sau standing ovation-ul a stârnit lacrimile? În ambele variante, e flatant și deosebit când unul dintre cele mai cunoscătoare, dar și pretențioase audiențe din lumea tenisului îți declară atât de frumos atașamentul. Așa că Simona s-a scuturat de lacrimi și s-a înviorat, realizând, după propriile-i spuse, că n-are absolut niciun motiv să fie supărată. Tocmai ce-și trăise botezul focului. Pierzând, tocmai ce-și câștigase admirația a foarte mulți oameni

Roland Garros a fost câștigat de jucătoarea mai bună sâmbătă, asta mi se pare greu și inutil de contestat, oricât am căuta alt răspuns printre filee prea norocoase, arbitru prea tolerant, tactici sharapoviene prea frustrante sau un posibil punct (prea) controversat (să-l lăsăm baltă). Sharapova a jucat senzațional, unul dintre cele mai bune meciuri pe care le-am văzut vreodată din partea rusoaicei. Discuția e că Simona a fost aproape la fel de bună, unde “bun”, în cazul finalei de sâmbătă, se traduce prin “wow”. Diferența între cele două s-a făcut abia în prelungiri: la 4-4, fără tiebreak în decisiv, eram în situația în care trofeul i-ar fi revenit celei care s-ar fi detașat prima la două game-uri. Până atunci, Simona a avut răspuns la fiecare dintre desprinderile Mashei, replicând la atac cu atac, la apărare incredibilă cu apărare incredibilă, la mental de fier cu mental de fier. De fiecare dată a recuperat și a venit din urmă. În crunch time, Maria a atacat cu o agresivitate de prădător. Mult credit ei pentru că a simțit, cu experiența pe care ți-o dau numai zecile de situații similare, vulnerabilitatea Simonei la acel game de 4-4 și a știut cum să-și ia viața în mâini. Asta după ce, anterior, Simo revenise, a câta oară, în meci, lăsându-ne tuturor impresia că o va face până dimineață dacă e nevoie. Sharapova și-a câștigat titlul atacând, fără reținere, fără scrupule, fără să se uite înapoi. A fost ziua ei. Data viitoare, vom mai vedea: am dubii că pe o suprafață mai rapidă Sharapova ar mai fi avut atât de mult timp să se așeze la mingi sau să se apere. Într-un mod bizar și ironic, ținând cont de istorie, jocul Sharapovei devine tot mai ajustat la zgură, și mai puțin pregătit pentru iarbă sau hard.

Dar ceea ce ne interesează pe noi este că potențialul de îmbunătățire este imens. Simona a fost ATÂT de bună, chiar și în condițiile în care bucăți importante ale jocului ei n-au mers în întregime. Cum ar fi fost dacă serviciul ar fi funcționat mai bine? Sau dacă forehandul pe care l-a reclamat la conferință, spunând că vrea să-l îmbunătățească, ar fi fost și mai eficient? Sau dacă ar fi reușit să închidă mai des punctele scurte din față? Sau, în termeni de scor, dacă ar fi concretizat una dintre cele două șanse de break de la 2-1, în decisiv? Astea nu-s regrete, sunt posibilități de progres. Iar Simona, cu abilitatea ei specială de a învăța din mers, le-a înțeles deja.

N-aș insista mult pe evoluția meciului și pe analiza tehnică a lui: s-a uitat o țară întreagă la meci.

N-aș insista nici pe partea emoțională a lui - am spus ieri cam tot ce aveam de spus pe acest subiect; evident, rămân la părerea că rezultatul finalei nu schimbă cu nimic lucrurile, ba dimpotrivă, desfășurarea meciului nu face decât să consolideze ceea ce scriam în articolul pre-finală.

În schimb, aș pune trei liniuțe de la capăt, pe post de concluzii:

- metamorfoza Simonei într-o jucătoare de cel mai înalt nivel;

Chiar și pierdută, sau mai ales pentru că a pierdut-o, finala Roland Garros 2014 reprezintă transformarea Simonei într-o jucătoare World Class. Marii campioni au nevoie de meciuri mari care să le spună povestea. Sunt momente în care rezultatul contează mai puțin, ceea ce contează mai mult este cum joci, cum te prezinți, felul în care lași totul pe teren. Legenda lui Federer a crescut și pentru că a pierdut finala de la Wimbledon 2008, legenda lui Nadal a crescut și pentru că a căzut de atâtea ori înainte de a se ridica, legenda atâtor alți campioni pe care îi iubește o lume întreagă s-a consolidat și prin înfrângeri trăite cu fruntea sus. Iar publicul, ei bine, pe public nu-l păcălești.

- conștientizarea, chiar de către Simona, că aparține nu Top 20, nu Top 10, ci chiar acelei elite în stare să câștige multiple Slamuri și să concureze pentru locul 1.

“Am învățat din aceste două săptămâni că pot să joc la cel mai înalt nivel”, a spus ea, abia ieșită de pe teren. Mai mult, adversarele ei au avut ocazia s-o urmărească pe Simo în toată splendoarea, în full display de abilități, pe una dintre cele mai mari scene ale tenisului. Reacțiile de după (Sharapova, Petkovic, Shriver, Evert, Graf etc) confirmă că Halep și-a câștigat respectul întregului tur. Pentru unii nici măcar n-a mai fost nevoie să o vadă jucând în finală ca să creadă în ea. Rafael Nadal a spus, înainte de meci, că Simona poate câștiga dacă își va controla emoțiile.

- descoperirea ei de către o lume întreagă. Scriam pe Twitter, în timpul meciului, că “O vor adora pe Simona”. Un simplu tur pe site-urile străine e suficient să ne dăm seama de impactul emoțional al acestei finale. Simona nu mai e doar o jucătoare revelație din România, Simona are acum fani prin toate părțile lumii, printre fani și printre jurnaliști. “Simona a arătat atât de multe azi. E inutil de precizat că nu mai trebuie s-o introducem lumii pe Simona începând de azi. A arătat tuturor din ce e făcută”, a scris Courtney Nguyen, pe blogul ei de pe Sports Illustrated.

La 22 de ani, și în prima finală de Grand Slam a carierei, Simona a jucat absolut senzațional, ținând cont de context. Să fim sinceri, sunt mulți dintre noi care nu și-au închipuit că ar putea ajunge atât de departe, sau, odată ajunsă, că va putea juca la un asemenea nivel. Nu s-a speriat de imensitatea ocaziei, nu s-a înfricoșat o clipă de tot pachetul intimidant pe care îl propune Sharapova în astfel de ocazii. I-a răspuns nonșalant cu un mix de apărare-atac sublim, ba a mai și zâmbit pe alocuri. A câștigat punctul cel mai frumos al turneului. A contribuit masiv la cel mai bun meci al turneului (până la ora Nadal - Djokovic, cu siguranță e cel mai bun din ambele turnee; erau voci ieri pe Twitter care spuneau că Rafa și Nole vor avea o misiune grea în a depăși ce au oferit fetele ieri). A redat credibilitatea finalelor feminine, adesea atât de unilaterale, inexpresive și lipsite de fir narativ în ultimii ani, în special când în ele a fost implicată o debutantă. A strâns la un loc o țară întreagă acasă: 2,3 milioane de oameni la televizor cu ochii pe Simona? Wow.

Totul arată către un viitor luminos. Da, a fost frustrant azi, ne-am ros unghiile, ne-am smuls părul și ne-am pierdut vocile. Am trăit la limită trei ore, trei dintre cele mai frumoase ore de tenis din ultimii ani. A fost un clasic. PR-ul făcut de Simona României, tenisului românesc și tenisului în general e colosal. Va (mai) urma.

Da, nu există victorii morale în tenis; dar există înfrângeri care te fac mai bun. Și pe care le poți trăi cu zâmbetul pe buze. Simona tocmai ce a trăit cea mai bună înfrângere rea pe care o putea trăi.

Cu câteva zile înainte, începusem să mă gândesc că e bine că se termină turneul, apucăm cu toții să luăm o gură de aer proaspăt, să ne reîncărcăm; pentru toată lumea, efortul a fost imens. La câteva ore după meci, eram deja nerăbdător. Mi-aș fi dorit să se ia totul de la capăt acum și aici. Cât mai repede. Să nu trebuiască să așteptăm prea mult până la următoarea ocazie. Să vină iar Simona pe teren și să mai aibă o șansă. Norocoșii de noi, ăsta e abia începutul.

comments powered by Disqus

Stream