„Nu urmăresc alţi jucători. Doar pe Federer”. Simona Halep

Camelia Butuligă | 23 august 2015

Simona Halep are dreptate. Pe de o parte sunt jucătorii de tenis. Şi de cealaltă parte este Roger Federer, aceasta anomalie inexplicabilă care joacă şi se joacă cu tenisul la începutul secolului 21, între un pahar de vin şi câteva glume spuse cu prietenii în grădină.

Este mereu interesant să schimbi perspectiva asupra unui lucru pe care erai obişnuit să-l priveşti doar într-un anumit fel. Îmi amintesc că aveam în fiecare zi momente de revelaţie când făceam cursuri de română pentru străini: viziunea mea asupra limbii şi poporului meu, vizune împământenită în psihicul meu atât de mult că nici n-o mai percepeam, era în fiecare zi zguduită şi făcută ţăndări. Este un sentiment neliniştitor, dar şi eliberator să vezi „din nou” ceva cu ajutorul privirii proaspete a altcuiva. Îţi dai seama că adevărul este mereu undeva la mijloc şi deasupra noastră, a tuturor, alcătuit din toate micile adevăruri ale fiecăruia.

În ultimele luni am fost cumva ghid şi am introdus în lumea tenisului o persoană care nu ştia absolut nimic despre acest sport. Nici măcar scorul (a durat ceva până i-a priceput toate capcanele). Cel mai interesant, însă, mai mult decât prezentarea scorului, a loviturilor, a elementelor de tehnică şi de tactică, a fost prezentarea „personajelor”. Reacţiile unui om nou care se uită la tenis sunt oarecum eliberate de toate subtilităţile cu care jonglăm noi, fanii vechi: nou veniţii observă lucrurile mari, lucrurile esenţiale, observă cu alte cuvinte pădurea, nu copacii. Este poate relevant să menţionez că este de profesie sociolog, deci are nas mai bun decât media când vine vorba de oameni şi contextele în care se mişcă ei.

De la început, atenţia sa a fost atrasă către cei doi mari poli magnetici ai ultimului deceniu: Federer şi Nadal. Fără să ştie ce e ăla forehand şi backhand, omul meu a pus imediat degetul pe cei doi ca fiind posesorii acelei calităţi esenţiale pentru un star pe care Simon Cowell a numit-o „being watchable”. Amândoi erau „very watchable”, fără nicio îndoială. Interesant a fost ce anume îi făcea „watchable” în opinia interlocutorului meu.

Federer a impresionat din prima prin joc. Limpezimea traiectoriilor mingii, a mişcării, rapiditatea sa geometrică, graţia corpului şi felul în care îl poartă între puncte, toate se potrivesc cu imaginea sa: prezentabil, scos ca din cutie, un model de urmat. „Federer este „Eroul”, a spus ucenicul într-ale tenisului (dar nu şi într-ale oamenilor). „Este genul de bărbat pe care este uşor să-l admiri. Felul cum joacă este captivant chiar dacă nu te-ai uitat la tenis în viaţa ta”.

Rafa, prin comparaţie, a atras atenţia prin prezenţa sa fizică mai degrabă decât prin joc. A dat impresia de copilăros, inocent, candid. Tenisul lui nu proiectează impresia artistică a lui Federer, dar are în schimb pasiunea autentică a unui copil care pune tot sufletul în ceea ce face. Federer este Eroul, Nadal este Copilul. Fiecare atrage prin chestii diferite, dar la fel de puternice.

Aseară m-am uitat din nou la un meci, cel dintre Murray şi Federer, împreună cu acest om. Fără niciun fel de ataşament faţă de cei doi protagonişti, era foarte aproape de mult râvnita obiectivitate pe care noi, oamenii, o atingem greu şi o pierdem repede. A fost din nou foarte util să văd în direct cum Federer se deosebeşte de „colegii” săi şi se remarcă de la prima vizionare. Pe lângă jocul care ia pe sus auditoriul şi le taie răsuflarea când merge bine (ca aseară), Federer nici măcar nu arată ca un jucător de tenis, nu arată ca un sportiv profesionist. Murray, da, arată ca un atlet: înfăşurat, bandajat, cu gleznele strânse în menghinele suport, cu şortul de compresie pe dedesubtul pantalonilor scurţi, probabil şi cu încheieturile bandajate, cu echipamentul lui în culori utilitare (alb negru), trăgând absent de tricou până a făcut o gaură în el, mormăind, mergând apăsat şi cam crăcănat. Totul la el îţi aduce aminte de un soldat veteran, un legionar roman după ani şi ani de marşuri grele.

Federer, pe de altă parte, zici că e un invitat la o petrecere care a lăsat un pic paharul de vin pe o măsuţă din grădină şi a intrat pe teren se dea câteva mingi cu un amic pe care nu l-a mai văzut de mult. „Face să pară atât de uşor totul”, încă una din frazele pe care mii de oameni le-au spus uitându-se la Roger, şi pe care am auzit-o din nou aseară. „Dar nu este uşor deloc, nu?” „Nu”, am răspuns eu zâmbind. „Îţi dai seama cât e de greu de fapt tenisul când te uiţi la Andy sau la Rafa. Acela e adevărul”.

De-a lungul acestui turneu, Federer a făcut din nou ce Roddick numea „nebunie curată”: s-a gândit la ceva şi apoi l-a înfăptuit pe teren. Returul lovit de la trei metri în interiorul terenului, din demi-vole aproape. „L-am încercat la antrenament să văd ce se întâmplă, a mers  şi apoi m-am gândit să-l fac în meciuri.” După câteva reuşite şi aseară, Andy Murray i-a aruncat nişte priviri asasine, care parcă spuneu: „Tu-ţi baţi joc de mine?”. În cele două meciuri de dinainte, Federer a lovit de şapte ori acest retur avansat. „Tipul joacă un alt sport,” spunea un jurnalist britanic pe Twitter.

„Îmi place uneori să joc ca un junior”, declara Federer de curând. Poate ar fi trebuit să spună „să mă joc ca un junior”. Joaca este izvor de creativitate şi despre asta e vorba când vine vorba de Federer. Nu ştiu dacă Roger este cel mai bun jucător din toate timpurile, dar este cu siguranţă cel mai bun jucător creativ din toate timpurile. Creativitatea este apanajul a foarte puţini sportivi, pentru că sportul nu este un domeniu în care să primeze această latură. Este mult mai urgent să ai anduranţă, forţă, viteză, agilitate.

Ce este extraordinar este că Federer le are şi pe acestea şi ar fi putut să aibă o carieră absolut excelentă şi fără să fie un jucător creativ pe teren. Marii jucători au de obicei câte o lovitură emblematică, pe care au inventat-o sau au reinventat-o: Rios, reverul din săritură, Pete, smashul din săritură, Sharapova, drive voleul, etc. Dar Federer are o întreagă panoplie şi continuă la 34 de ani să inoveze, să adauge lovituri la mainstreamul tenisului şi la retina noastră neîncrezătoare: reverul blocat în lung de linie, zis şi „flick of the wrist”, smashul de rever cu spatele, mingile lovite pe sub mână după ce trec de el, smashul returnat cu mişcare de serviciu din spatele terenului şi, poate cel mai iconic dintre toate, tweenerul.

Simona Halep are dreptate. Pe de o parte sunt jucătorii de tenis. Şi de cealaltă parte este Roger Federer, aceasta anomalie inexplicabilă care joacă şi se joacă cu tenisul la începutul secolului 21, între un pahar de vin şi câteva glume spuse cu prietenii în grădină.

Îți place?
Susține Treizecizero
Sprijinul tău e esențial ca să putem produce acest conținut. Susține-ne pentru un jurnalism de sport cât mai relevant și valoros!
Prin cont bancar:

IBAN RO51RNCB0079145659320001

Asociația Lideri în Mișcare,

Banca Comercială Română

Treizecizero.ro Abonează-te la 30-0+
Cele mai noi